Ramuri risipte
Iubirea noastră s-a pierdut cândva,
Tot colindând limanuri neumblate,
I-aud bătaia ca o apă grea
În zidul dintre noi ca o cetate.
Se zbat, de dor, pădurile pe trunchi,
Ca aripi de lumină zdrentuită,
Noi nu mai suntem ramuri în mănunchi,
Ne-am risipit sub arsita coclită.
Atât de rar, ne mai uităm în sus,
Să trecem peste puntea de-altădată…
Cerul e negru, îngerii au pus
Sechestru pe lumina-nfiorată…
FLOARE DE MĂR
Cânta în răstimpuri un flaut bătrân
O doină-nvătată în vremi cosânzene,
Pe când adormeam sub rotatul salcâm,
Cu lacrimi de rouă albastră sub gene.
Cânta de iubire pe-o floare de măr
Ivită în jocul suav din grădină,
Dar pomul si fructul mereu aminteau
Perechea primară atinsă de vină.
Eram înflorire, eram răsărit,
Si taină, si mugur, si vechi nestemate,
Sculptură în sare, nadir sau zenit,
Fântâni de esente, cu sete vânate.
E rana adâncă, cu glontele-n ea,
Nicicând nu-l vor scoate toti vracii din lume,
Un flaut se-aude doinind. Undeva,
Se pune o floare de măr în albume…
IRONIE
Doar câteva cuvinte mi-au mai rămas,
Pe celelalte, le-am rătăcit
Între ierburi letale,
Abia dacă mai pot să încropesc cu ele
Câteva fraze,
Si tot ar lipsi predicatele esentiale.
Asa că, pe parcursul sfintelor
Îmbrătisări,
Schimb locul cuvintelor…
Prea multe ierni, Pentru o singură vară,
Prea multe minciuni, Pentru o singură seară,
Prea des, Intrăm în iubire,
Mai mult singuri Si în nestire,
Iar ceasul, ca o ironie,
Pesemne,
Sună întotdeauna
Cu un sfert de timp
Mai devreme…
|
