Omul-spirit-înstrăinat sau Marin Sorescu si gândirea ,,Samkhya“
În urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv – subiectiv, relatie duală în cadrul întelegerii sau formă speculativă de ametit omeniea ? !“, o mai veche frământare ce nu mi-a dat si încă nu-mi dă pace.
Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec si eu cu capul între umeri prin lume si, evident, să-mi meargă bine, asemenea celor care o fac. Motivul ?
În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false – premisele irele¬vante, superstitii, prejudecati, speculatii, teorii, tot felul de „învătături“ de la „desteptii“ prezentului sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugati specialistii în ma-nipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, întelegerea si, evident, capacitatea de a povesti si a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încoltească sâmburele de adevăr.
În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă îsi trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum „se întâmplă“ (dacă se întâmplă ?!) ceva.
Trebuie să vă reamintesc că : „Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor“ – Tractatus Logico-Philoso¬phicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât materializarea sa, a facerii, să rămână semn, imanentă pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim !
Citesc si, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de lemn specifică sedintelor de partid de dinainte de ’89. Blestemati dacă am fi fost si tot am fi sărit din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de ani ! Dar fără carte nu se poate !
Am si spus-o, am si scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru (zicem si ne mai si credem desteptii lumii !), cu Internetul !
Tastez ceva si „informatia“ îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două functii ale calculatorului „copy“ si „paste“, la prima vedere, m-au si făcut genial“. Machea ? ! Fals !
Cum nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea acestor mari inventii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă, fără eruditie, fără autoreflectie, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părtile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem ! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă si consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu : „nimic nu pui, nimic răsare“, ni se potriveste mănusă, chiar dacă, paradoxal, povestea cu nimicul are structură si poate fi formulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta îti trebuie minte, nu glumă !
Cum nu mi-am propus o lectie de morală si pentru că mi-am amintit si cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din multimea de vorbe“ (Biblia, Bucuresti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile mele si mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 80 de ani de la nastere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo : „…marele scriitor s-a născut la… a scris, a pu¬blicat în… bla, bla… ?“ Adică, mai pe întelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găseste publicat în cele două, trei pagini de internet ? Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot prover¬bul românului ne limpezeste la cap : „dacă tăceai, filosof rămâneai !“. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc ! „Adevărul e“ – o să sară unii – „că nici nu sti cum să o mai dai ! Dacă nu zici nimic, de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ?“ Din nou, fals ! Si iar vin si mă întreb : e normal ca un astfel de moment să se reducă la câteva manifestări culturale nesemnificative, unele chiar mediocre ? Sau e moral să fie trecut neobservat momentul?
În urmă cu câtiva ani, sase, sapte, dacă nu mă însel, în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria si Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor Marin Sorescu“, Academicianul Eugen Simion îsi propunea reflexiv : „trebuie să stabilim si lui Sorescu un loc în literatură, românească si nu nu¬mai“. Nu cred că v-a trecut prin cap ideea conform căreia distinsul Academician i-ar cunoaste si nu prea opera lui Marin Sorescu si, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel putin alte două conotatii, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima : îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar si universală), si a doua : îndemna oamenii de cultură, criticii si istoricii literari, la studiu, la reinterpretarea operei lui Marin Sorescu, spre reasezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-asezarea lui Sorescu si a altora asemenea lui înseamnă asezarea noastră, ca popor, în lume.
De atunci si până acum, pentru a fi drepti cu noi si lumea ce ne stă alături, au apărut lucrări foarte importante în creionarea operei si personalitătii lui Marin Sorescu.
Este demn să amintim: Marin Sorescu în scrisori (I), G. Sorescu si Emil Istocescu, Ed. Autograf (fratele scriitorului a pubilcat 24-25 de volume postume, însă enumerarea lor ar da apă la moară celor ce, la orice colt de stradă, doar clevetesc si te circumscriu narcisismului sau egocentrismului, că mai mult de atât nici nu pot si nici că stiu), 2009, Sorescu, Caiet îngrijit de Constantin Barbu, Ed. Contrafort, Organizatia Ziaristilor Independenti, 2009, Marin Sorescu în Documente si Scrisori inedite, editie îngrijită si prefată de George Sorescu, Scrisul Românesc, 2010, Marin Sorescu – Ironica Regie la un Spectacol Existential, Fănus Băilesteanu, Ed. Autograf, 2008, Marin Sorescu, La lilieci, Ed. Art, 2010, editie îngrijită si prefatată de Sorina Sorescu, Marin Sorescu, Romanul Călătoriilor, jurnal inedit III, Editura Scrisul Românesc, 2008, editie apărută cu sprijinul Primăriei si Consiliului Local Craiova, si La Lilieci – 6 cărti în căutarea lui Marin Sorescu, Marian Barbu, Ed. Sitech, 2010, lucrare despre care am scris omagiindu-l pe autor la momentul lansării ei.
Pe lângă cei enumerati, am putea adăuga si un punct al nostru de vedere, pus în paginile romanului Acvariul cu fâte, Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. :
„…Toti spun că e demential jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Si vreau să o văd ! Hai, vii ? Te asteaptă si te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. […]“
,,– Ti-a plăcut ? Cum ti s-a părut ? – m-a întrebat Elena la sfârsitul spectacolului.
– Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea si cu el însusi ! Pentru cunoastere si nimic mai mult ! Iar de aici, drama !
– Am citit si eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate si aici, în caietul program… Majoritatea încep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspiratie biblică… La fel ca în manualul de liceu !
– Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o întelegi, îti trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghitit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea… ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume si spre el e semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care a tâsnit, cândva, viata, te mai poti odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la timp ! Cunoastere si sacrificiu !
– Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată.
– Finalul ? ! Asa cum e si scrisă si jucată, nu are nimic în comun cu ideile crestine ! Dacă asta vrei să întrebi !
– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Stii din Lumea ca vointă si reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, în general, primeste. Toată viata primeste cunoastere !
– …Dacă are urechile pâlnie si e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoasterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută si recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în crestinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu sapte sute de ani înainte de Hristos !
– Mda ! Nu stiam ! Omul cât trăieste învată ! La fel si eu !“ (Acvariul cu fâte, Nicolae Bălasa, 2010, pp. 292–294).
Că avem sau nu dreptate, rămâne de văzut ! Deocamdată, nimeni nimic! Nu e de înjurat, de huiduit, ,,desteptii-puieti ai neamului’’, ,,cărturari cu staif’’, tac mâlc! Chiar si institutiile culturale române! Ce atâta zbatere?! Putem trăi (vai de mama lui de trai!) si fără Sorescu, si fără Eminescu si fără... Altfel spus, putem trăi si fără identitate, fără a sti cine suntem, putem trăi si fără suflete, că tot suntem, (la nivel global), gloabe de pus în jug.
Mă rog, ca nu cumva să trezesc din nesimtire pe careva din mârtogarii prezentului, revenim si pentru a da greutate afirmatiilor făcute în romanul Acvariul cu fâte, sugerăm câteva indicii ce duc spre filosofia indiană (cultura „Samkhya“, fiindu-i inclusă) :
1. reîncarnarea sugerată de Sorescu în expresia „Doamne, mai naste-mă o dată !“ este una dintre ideile care nu au nimic în comun cu învătăturile crestine, mai ales că Sorescu se adresează, prin vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort (Nietzsche), incapabil de un „exemplu“;
2. expresia „Eu cred că există în viata lumii o clipă când toti oamenii se gândesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se ajunge la o singura mamă, una imensă…’’ face trimitere către India, însă cu precădere către miturile acestei imense si vechi civilizatii.
Ca premisă pentru adevăr si binele nostru, al tuturor, uneori încurcati în itele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Busulenga. Presupunem că discutiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, despre scoala „Samkhya“, scoală ce admite, chiar conceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoastere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona, final ce nu stă sub cupola Crestinismului.
Reluând (doar cu dorinta de a-l reactualiza pe marele poet), reamintim faptul că Iona este personaj biblic, însă povestea lui nu are nimic în comun cu povestea din Sfânta Scriptură. Poate doar acel amănut, totusi, suficient de semnificativ! Iona din Biblie fuge din fata Cuvântului, iar de aici, din neascultare, drama sa!
Din punctul nostru de vedere, Iona lui Sorescu, acest fir rosu ce traversează omenirea, de la Geneză si până în clipa ce tocmai ne-a scăpat printre degete, este mai degrabă Fiinta lui Parmenide, (,,Fiinta este si nu poate să nu fie!’’) sau omul aruncat-în-lume al lui Heidegger. Odată ,,venit’’ în lumea pământească, Iona spirit-încarnat este înghitit de o balenă care, la rându-i, este înghitită de o altă balenă, si asa mai departe... Adică Iona este înghitit de necunoastere! (Karl Popper, inspirat, probabil, de ,,Lumea ideilor si formelor pure’’ si de re-învătarea prin re-amintire a lui Platon, are o teorie asemănătore. În ea primează afirmatia conform căreia contingentul întunecă, ne îndepărtează de esentă, de ,,adevărurile posibile existente în lumile posibile’’- Hegel, si, evident, ne îndepărtează de ,,Centru’’, de ,,Principiu’’ (trebuie să existe un Principiu ce stă la baza a tot, ne spune Thales din Milet, cu peste 2500 de ani în urmă,), de acel ,,Unu’’ mărturisit de Moise, de Adevărul Suprem).
Revenind, credem că, în dialogul său cu sine, cu Dumneazeu si lumea, Marin Sorescu, în Iona, rescrie Geneza, reface drumul său spre adevărata sa esentă, spre Adevărul-Mamă, sigurul scop cu sens al omului-spirit-înstrăinat. Desigur, acest drum este cu trudă, iar ,,scoaterea la lumină’’, altfel spus, întoarcerea în Adevărul absolut, e cu jertfă de sine. Doar plasându-te în esentă stii bine ce este esenta! Doar fiind în lumină stii ce e lumina!
Oarecum, la limită, admitem, totusi, si formula conform căreia piesa de teatru Iona s-ar plasa la granita unor mari culturi si civilizatii, permanent preocupate de aflarea Adevărului suprem. Repetăm însă, Iona, personajul lui Sorescu, vrea lumina absolută si recurge, după zbateri si iar zbateri, la sacrificiul suprem. Suprimarea! Scoala ,,Samkhya“, - parte a filosofiei si culturii Indiene, în ansamblul său - admite, chiar conceptualizează sinuciderea, ca formă supremă de cunoastere (omul, în perspectiva acestei scoli, este ,,scânteie’’ înstrăinată din ,,focul absolut’’, este spiritul-înstrăinat de spiritul absolut, omul este fărâmă de lumină, rupt din lumina absolută, este crâmpei de cunoastere din cunoasterea absolută’’. Ca spirite întrupate, ca pâmânteni, cu toate eforturile noastre, în timpul vietii, ,,cunoastem în parte si propovăduim în parte’’- Apostolul Pavel) Reîntoarecerea în lumina-mamă, altfel spus, cunoasterea adevărului absolut este, repet, singura noastră zbatere cu sens. Scoala Samkhya nu a rezistat vremurilor! Au apărut alte curente, alte scoli, a apărut Budismul, Crestinismul. Toate, din Orient, până la marginea Occidentului, s-au opus sinuciderii, considerând demersul un mare păcat. Ori tocmai comiterea acestuia, a păcatului prin suprimare, scoate piesa lui Sorescu de sub cupola Crestinismului, si, în acelasi timp, de sub imperiul existentialismului ce are ca trăsătură principală scoaterea lui Dumnezeu din lume.
Dincolo de orice punct de vedere, trebuie avut în vedere si spusele autorului:
,,Prefetele scrise de autorii însisi nu-si au rostul decât în măsura în care vin cu niste precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea lung. Si poate că ai si uitat. Creatia e o bâlbâială în fata lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în sase zile, el s-asimtit atât de epuizat încât n-a mai putut misca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câtiva ani Iona, cu ochi rece, străin, si mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din fata Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca oscrisoare, în cutia postală. Am găsit, poate din greseală scrisoarea. Am citit-o cutremurat si mi s-a părut c-o înteleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbati în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei cares-au îmbrăcat în sac si s-au pocăit si nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelati la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o acceptie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experientei acestui personaj? Si mai ales ce semnificatie are gestul final si dacă nu e prea multă amărăciune si dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Stiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îsi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na si ecoul răspundea: Iona. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Iona si nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.’’
În alt context, Sorescu spune că ar fi vrut să scrie un tratat de antropologie filosofică, însă a pus pe hârtie o piesă de teatru.
Altădată, într-un interviu, poetul, vădit emotionat, afirmă: ,,îmi vine să spun că Iona sunt eu!’’
Dar câte nu poate spune autorul unei opere despre ,,facerea’’ acesteia, în functie de contex?!
În fine, tinând sau nu cont de afirmatiile făcute de autor, de cele făcute de către istoricii si criticii literari, la cei 80 de ani de la nasterea sa, prin Iona, prin tot ce a lăsat poporului român si nu numai, Sorescu rămâne el însusi un Iona, vesnicul spirit în drumul său spre Adevărul Absolut.
|
Nicolae Balasa 2/5/2016 |
Contact: |
|
|
