Reflectii : Despre constiintă
„Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos,
dar nimănui nu i se potriveste asa de mult
ca judecata constiintei sale”.
– Sfântul Marcu Ascetul
Termenul „constiintă”, derivat din termenul latin „conscientia”, înseamnă „cunoastere”. Conform dictionarului „este sentimentul întelegerii personale si a integrării în univers; este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realitătii obiective prin intermediul senzatiilor, perceptiilor si gândirii, sub formă de reprezentări, notiuni, judecăti, rationamente, inclusiv procese afective si volitionale”. Poate fi considerată si ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralitătii propriilor actiuni, asupra binelui sau răului făcut. În opozitie cu materia, este gândire, este spirit.
Constiintei i-a fost acordată o atentie mai mare începând cu secolul al XIX-lea. Psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) întelegea prin constiintă punerea în relatie a continuturilor psihice cu eul (subiectul constiintei). În cazul în care nu era percepută de eu, se afla în sfera inconstientului. Constiinta nu se identifică cu psihicul, acesta reprezentând totalitatea continuturilor psihice: „Există o atitudine de complexe psihice care nu toate sunt legate în mod necesar de eu”, afirma Jung.
Psihologul si gânditorul britanic Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „a fi constient înseamnă a gândi”, cunoasterea însotind activitatea spiritului, iar faptele constiintei sunt mijloace de echilibru fată de fortele mediului. După teoria sa „ratiunea de a fi a oricărei functiuni a vietii este de a echilibra printr-o crestere de fortă care tinde să o distrugă”, ca atare constiinta „trebuie să aibă un rol activ în compensările vietii”, iar sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea, si aspiratia către plăcere să fie pusă în scopul conservării vietii. Optimist exaltat la începutul vietii, Spencer a mers pe linia evolutionismului. Descoperirea celei de a doua legi a termodinamicii i-a schimbat viziunea, reflectiile lui asupra stării finale a evolutiei devenind mai sumbre, neexcluzând posibilitatea disolutiei si anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”. Spencer care jurase că nu va intra în Biserică, desigur nu cunoscuse că Biblia nu contrazice stiinta, deci nici cea de a doua lege a termodinamicii care spune că toate lucrurile tind spre haos, dezordine si moarte. Ea însă ne vorbeste despre Dumnezeul Atotputernic si Creator care controlează legile universului, actul creatiei fiind un act de anulare a legii entropiei. Biblia ne mai spune că va veni un timp în care legea entropiei nu va mai avea putere asupra noii creatiuni a lui Dumnezeu, că „natura va fi eliberată din sclavia degradării”(Romani 8:21).
În cariera filozofică a francezului Alfred Fouillée (1838-1912) s-au putut distinge două perioade: prima, cea a studiilor sale platonice, din care se retine ideea spiritualistă, dezvoltată însă în cadrul notiunilor pozitiviste, evolutioniste ale timpului, si a doua – caracterizată prin doctrina „ideilor-forte”, situată între epoca dominată de pozitivismul filozofului francez Auguste Comte (1798-1857) si evolutionismului mecanicist al lui Spencer, între epoca în care psihologia si sociologia îsi formau caracterul de stiinte independente. Doctrina lui Fouillée desi este o reactie contra pozitivismului – cunoastere bazată pe experiment –, a rămas totusi încătusată în formele pozitiviste ale timpului. Filozofia lui nu caută un principiu spiritual transcendent dar, în acest plan al stiintei, al experientei si al ideilor forte, el a câstigat pentru doctrina sa avantajele si caracterele spiritualismului, de exemplu ideia de finalitate si ideia de libertate a spiritului. Elementului mintal – constitutiv al evolutiei – îi alătură posibilitatea de actiune finală, făcută cu un scop constient, liberă. Ideea libertătii fiind prin ea însăsi o fortă activă, pe ea se putea clădi o doctrină morală. În lucrarea sa „Evolutionismul ideilor – forte” se ocupă de „Factorii mentali ca factori de evolutie”, arătând că stările mentale, sentimentele sau ideile trebuie să aibă un rol activ în compensările vietii. Constiinta lucrează mai întâi ca un „excitant general al activitătii, al energiei mentale si, corelativ, al energiei cerebrale”. Dacă avem o constiintă a raportului dintre parte si tot, dintre cauză si efect, dintre principiu si consecintă sau chiar numai a unei simple întâlniri accidentale în timp sau spatiu, această constiintă „adaugă motivelor obiective de asociere, o ratiune subiectivă care are o valoare considerabilă”. Ca durată, constiinta este un mijloc de fixare, este o capitalizare. Dacă constiinta este absentă, lucrul trebuie reînceput, „este lucrul Penelopei”. Face alte câteva precizări importante: Constiinta este o actiune concentrată, devenită luminoasă pentru ea însăsi, mai puternică fată de ea însăsi, dar si fată de alte forte în legătură cu ea; constiinta este un modificator al intensitătii sentimentelor, dar si modificator al intensitătii impulsiunilor; orice linie net trasată în constiintă devine o directie posibilă pentru actiune; ea nu este numai o fortă de reînoire si de amintire care reproduce faptele anterioare, ci ea le situează în timp si spatiu, progresul devine posibil, fiindcă prezentul serveste ca punct de plecare pentru o lucrare viitoare; constiinta este un mijloc prin care se stabilesc legături de cauzalitate între fenomene; ideea actionând asupra emotiilor noastre profunde, le dă o determinare si un caracter definit, o fortă directoare. Ajunge să conchidă despre constiintă că este, prin ea însăsi, „un mijloc de prescurtare, de abreviere” care poate „reduce enorm durata evolutiei si numărul de lovituri de zar pe tabloul hazardului universal”, ca atare este o simplificare; constiinta se serveste de o alegere inteligentă si care continuă si împlineste „selectiunea naturală”, este, pentru om, un mijloc de realizare pentru ideile sale; este experientă ca sentiment si ca actiune si în acelasi timp si ca gândire, care îsi face loc în realitate.
Filozoful german Immanuel Kant (1725-1804) găsise unicul fundament ferm al judecătilor morale – constiinta morală comună oamenilor care operează cu judecăti de apreciere morală. De aici au pornit cercetările sale morale: Nimic nu ar putea fi considerat bun decât o vointă bună, deoarece talentele, cu proprietăti ale temperamentului pot deveni rele si dăunătoare dacă nu intervine vointa a cărei calitate el o numea caracter; vointa bună este o vointă pură, deci morală; datoria este cea care determină actiunile prin forma legii morale, iar legea morală nu este altceva decât expresia ratiunii pure practice, adică a libertătii, din care derivă si starea de constiintă morală – remuscarea. El enuntă porunca moralitătii: „Actionează astefel încât maxima vointei tale să poată oricând valora în acelasi timp ca principiu al unei legislatii universale”. Datoria, pentru el, constituia singura lege morală, celelalte le considera principii deoarece permit exceptii, de care însă o societate umană nu se poate lipsi. Si totusi, a considerat sfântă legea morală, iar omul – subiect al acestei legi. Admitea credinta într-o fiintă atotputernică si absolută, afirma însă că „morala duce inevitabil la religie”. Fac o paranteză precizând că în zilele noastre, Înaltii prelati ai Bisericii ne amintesc că Religia produce morala si cum este religia asa este si morala. În fine, lui Kant, conceptiei sale morale, i s-au adus multe critici. Printre ele, faptul că vorbea despre un „rău radical” care nu s-ar datora sensibilitătii, ci unei tendinte de a nu se supune legii morale, datorită vointei libere. Filozoful român Nicolae Bagdazar (1896-1971), autorul Studiului introductiv la volumul „Critica ratiunii practice” întreabă: „Cum să ne explicăm o astfel de înclinare sau de tendintă a vointei spre rău, atunci când ea nu se mai află sub influenta sensibilitătii? Ce ar putea s-o mai determine la rău? Căci, ca vointă liberă, deci ca manifestare a caracterului inteligibil, ea nu actionează decât sub imperiul legii morale”. Sigur că filozofia lui Kant a avut si merite. Se pot cita sentimentele de admiratie si veneratie cu privire la legile morale: „Două lucruri au miscat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea si legea morală din mine”. Cât despre existenta Bibliei se exprima: „este cel mai mare beneficiu pe care l-a exprimat vreodată rasa umană”; „Orice încercare de depreciere este o crimă împotriva umanitătii”.
Eseistul filozoful Petre Tutea (1902-1991) nu l-a iertat, mărturisind că a citit „Critica ratiunii pure” ca student si că „înlemnise de emotie”, ca ulterior, înaintând în vârstă, să aibă aceeasi emotie ca la citirea unui articol de ziar. „Spunea Kant că el e propriul său legiuitor si stăpân. Cum să fii legiuitor si stăpân într-un univers în care esti înlăntuit? (...) Deci, trebuie să înlocuiesti infinitul si autonomia gândirii si să introduci credinta în Dumnezeul crestin care s-a arătat triumfalnic, teandric si trinitar. (…) Kant nu are nici un adevăr!”. Când a fost întrebat: De unde atunci gloria lui Kant?, Tutea a răspuns: „Din subtilitatea gândirii”. Frumos, elegant răspuns, subtilitate fiind o judecată greu de înteles, care face distinctii fine si adesea excesive, chiar inutile! Si… neadevărate, după afirmatia tot a lui Petre Tutea. Aduc aminte alte cugetări ale lui: „Absenta afectivitătii este sterilizantă”, afectivitatea fiind componenta fundamentală a psihicului uman, alături de cognitie – facultatea de cunoastere. „Nu întâmplător, se spune, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relatiei ratiune-emotie”, supraestimând când pe una, când pe cealaltă.
Importantă este fiecare din aceste două părti si necesară este găsirea unui echilibru între ratiune si sentiment pentru linistirea fiintei, în drumul spre dobândirea fericirii!
Ajung cu gândul la zilele noastre… Constatăm că ne aflăm într-un punct al existentei în care se ivesc tot mai multe probleme cu semnele lor de întrebare si mai putine solutii si răspunsuri care să ne satisfacă, să ne linistească. „Sentimentul întelegerii personale si a integrării în univers” este fragil; realitatea din jur percepută prin senzatii si gândire este distorsionată, de asemenea si sentimentul pe care omul îl are asupra moralitătii propriilor actiuni. Reprimarea spirituală din timpul dominatiei materialismului a dus la nemultumirea sufletelor, la dezechilibrul sufletesc si la deprecierea valorilor morale. Agitatia a cuprins ca un lant omenirea. Nelinistiti nu sunt numai tinerii astăzi, ci si oamenii de toate vârstele. Vicioasele supapele găsite au fost coruptia, degradarea, incompetenta… Spatiul si timpul în care trăim a început să fie perceput fals, datorită exagerării libertătii; constiinta noastră, capacitatea de a percepe lumea – ilogică.
S-a ignorat formularea biblică „precum în cer, asa si pe pământ” neluând în seamă legile existente ale universului a căror respectare ne pot folosi, nici legea lui Niels Bohr (1885-1962), fizicianul danez care a elaborat teoria echivalentei dintre macro-cosmos si micro-cosmos, observând că în interiorul unui atom este exact ca în sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii si neutronii fiind planetele. Am uitat că Legea marelui infinit este unică si eternă micului nostru infinit si că acesta este un principiu divin multiplicat în diferite forme. Căutăm în imensul Cosmos si de fiecare dată îl găsim perfect organizat, constăm că fiecărui sfârsit i se pregăteste un nou început… Sau cum am citat într-un vers de-al meu: „Prin nastere acoperim o infimă parte din absenta lumii; prin disparitie lăsăm loc liber unei alte prezente.”
În Sfânta Scriptură avem multe pilde despre lucrarea constiintei cu voia sa liberă – putere sufletească pe care o are omul, de asemenea de la creare – datorită căreia poate alege între bine si rău. Fiecare om cu mintea sa, adică cu judecata sa, îsi poate da seama de această liberă alegere. Unul dintre cele mai importante figuri crestine, Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui si a răului, adică regula constiintei”.
Preotul, dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, din Iasi, într-un dialog avut, redă definirea constiintei potrivit învătăturii crestine: „constiinta este glasul lui Dumnezeu în om”, spunând totodată că desi se cunoaste că omul este mai întâi constient de sine însusi, Sfintii Părinti nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de constiinta în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu constiinta morală. Glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului îl îndeamnă la împlinirea legii morale, ea fiind înscrisă ontologic în om de către Dumnezeu încă de la nastere. Constiinta morală, ne aminteste în continuare, poate fi puternică ori slabă, trează sau adormită; când este conformă cu legea morală se numeste adevărată si dreaptă, iar cea care prezintă ca bun ceea ce este rău si ca rău ceea ce este bun se numeste falsă, rătăcită sau gresită. Constiinta nedispărând din sufletul omului, împlineste, în viziunea religioasă un rol sau o functiune întreită: înainte de săvârsirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârsirii este martor, iar după săvârsire este judecător. În cele din urmă, constiinta mai are si rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele si de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârsit, descoperindu-ni-le continuu, pentru ca să nu mai cultivăm răul. „Lupta perpetuă a crestinului constă de fapt în a-si păstra o constiintă trează si curată”, mai spunea preotul.
Contemporanul nostru, medicul neurolog si psihiatru, prof. dr. Dumitru Constantin - Dulcan defineste constiinta ca „un ram dintr-o altă constiintă – cea cosmică, deci o ratiune, o cunoastere, si o descoperim acum, spune dumnealui, ca emotie”, sintetizând totodată: „constiinta cosmică, constiinta umană si energia matricială din care toate sunt făcute (ordinea lucrurilor)”. „… Si atunci să ne punem întrebarea: creierul este o masă anatomică – discutia o purtăm neurologic – , si nu poate să aibă inteligentă, să facă distinctia între bine si rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoastere, este constiintă! De unde vine constiinta? Din marea constiintă cosmică: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseste pur si simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă, care este calea gresită, eronată, care poate să ducă la suferintă, la boală si la moarte… Cu această cunoastere, de aici, te duci în planul de dincolo, unde se continuă cunoasterea. Omul este o continuă cunoastere, ca si Universul, o continuă prefacere si evolutie”.
Despre cum lucrează constiinta, Sfintii Părinti ne spun: „Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit si un paznic necontenit – constiinta”. De asemenea ne sfătuiesc să gândim la dragostea arătată de Dumnezeu la dăruirea acestui „judecător nemituit” ca să ne facă mai întelepti, să ne descotorosim de păcate încă din această lume în care suntem.
Si dacă constiinta nu ne părăseste niciodată, dacă ea este judecătorul nostru – spun – înseamnă că nici remuscarea – mustrarea de cuget, părerea de rău, regretul, nici el nu pleacă din sufletele noastre; nu trebuie nici să apese prea tare, dar trebuie să existe. Cred că numai oamenilor orgoliosi le poate lipsi părerea de rău.
Preotul Boris Răduleanu (1905-1990), trecut prin temnitele comuniste, vorbea despre pocăinta – „metanoia” care nu este numai regret, ci este si „schimbarea felului de a fi si a vedea. (…) Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconstient”.
Carolina de Nord / feb 2016
|
Vavila Popovici 2/5/2016 |
Contact: |
|
|
