Piatra
(sau viata Sfântului Antonie cel Mare)
a fost odată o piatră care a învătat multe despre pietre.
Verbul to be, verbul bâti, verbul ętre.
Si a ajuns atât de rece
Încât toate pietrele care o cunosteau
Se gândeau, fără de voia lor:
,,Oare care dintre noi
O va ajunge, si-o va întrece?”
Pietrei filozofale i se cerea sfatul
Si datul
În orice împrejurare:
Cu fiecare sfat,
Greutatea ei crestea,
Precum umbra ei,
Tot mai mare.
Si împăratul pietrelor, crescând,
O umplea cu piatră, golind-o de gând.
Piatra a ridicat ochii spre cer
Si a plâns, cum numai pietrele stiu
Să se lepede de mister.
A coborât la piatră o piatră de mică
Si i-a spus: ,,du-te-n pustiu, fă-te mică.
Desert este si înainte, si înapoi,
Asta o stim numai noi,
Pietrele de noroi.
Si totusi, avem datoria,
Faţă de Dumnezeul stanelor de piatră,
Să stăm de vorba cu El
În pustiul limbii de piatră.”
Si piatra lăsă tot
Si a plecat
Foarte liber
Si foarte curat.
Ajungând în pustiu,
S-a rugat, cum numai pietrele stiu.
Si Dumnezeul pietrelor s-a îndurat de ea
Si i-a arătat paradisul.
Piatra a încremenit în inima ei
Si a oftat: ,,dacă el este ca nisipul
În univers,
Cum va ajunge la Tine, Doamne,
Piatra mea, cea atât de grea
Si atât de goală la înţeles?”
,,Atâta rană
Am pus în tine, piatră filozofală,
Că tot paradisul
De vei voi, nu o să-ţi tulbure visul.
Si atâta dragoste este în tine,
Că toate Mările
De te vor bate
Nu te vor smulge de lângă mine.”
Tăcu piatra.
Odată, târziu,
Când dragostea nu i se mai părea în pustiu,
A ridicat iar oul spre cer, si a întrebat:
,,Dumnezeu al pietrelor,
Cine te iubeste mai mult decât piatra mea de asfalt?”
,,Du-te la Alexandria, cu gândul, piatră filozofală,”
I-a răspuns cerul:
,,prima piatră care o să-ţi vină în minte
Stă la mine în poală.”
Plecă piatra.
Îi iesi în gând o piatră de cretă
Care lipea pietrelor de rând
Blacheuri pe etichetă.
,,Asta?” ,,Asta.” ,,Dar ce face ea?”
,,Nimic. Toată ziua. Serveste alte pietre.
Si seara spune: <Nu fac nimic toată ziua.
Iartă-mă, Dumnezeu al pietrelor,
Si fă-mă pământ.>>”
|
