Dor de Eminescu
“...pe când liane cresc pe singurătate-mi...”
Ca o boare pe sub plopii de mirt ai iubirii,
în lectică de dor, Eminul trecea
ca un print al vestirii, ca un fulger de catifea…
Fosnetul crud, despereche sub noapte,
hlamidă de stele sub tei aseza…
Răsare îngerul stingher
pe pajistea neagră a zilei,
cum din durerea necuprinsului
stelele gândului, jertfă a milei…
Pe-aici nimicul se petrece,
la fel de trist îmi port coroana,
luceferi cad dezdurerati în soaptă,
milostivind de floare rana…
Din disperare plouă pe-nserat
iar gândul se-nlumină-n asteptare,
la steaua ninge, se-nfioară visul
desperecheat, necununat, suspinul…
Călin e trist, hangiul n-are vin,
poetul călimara seacă iarăsi,
el se ascunde-n sângele pelin
pe ochiul mortii împietreste zborul…
Si Minotaurul din nou mă vinde,
în cinstea Zeului ascuns în gene,
păpusa de smarald la noi priveste,
cum boboteaza inimii zvâcneste
pe alt tărâm de-nvolburări rupestre,
când dintr-o dat’, pe bolta crugului
Emin soseste...
FIIND (SONETUL CCVIII)
Vara e-n toi! De-acum sosit-a clipa
Să-nmiresmeze bolta cea albastră,
Mieii destinului vor doar colastră
Durând văzduhul, zborul si aripa!
Încet, amurgul vine la fereastră
Când solul necredintei săltă chipa
Să îngerească somnului risipa:
Sub stele nu-i iubire ca a noastră!
O candelă se-aprinde, boala zace!
Luceafărul, în mută istovire,
Apune-n gând. Emin, în mine tace
Si, învrăjbit, las dincolo de fire
Daimonul liber. Inima-si desface
Să-mi târnosească noua zămislire!
FILĂ DIN „EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET”
(REFLINTEXT – Reflex literar intertextual)
Motto:
„Un om se naste – un înger o stea din cer aprinde/
si pe pămant coboară în corpul lui de lut,/
a gândurilor aripi în om el le întinde/
si pune graiul dulce în pieptul lui cel mut./
O candelă a vietii, de cer steaua depinde/
si îmblă scriind soartea a omului născut./
Când moare a lui suflet aripele si-a-ntins/
si renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.”
(MIHAI EMINESCU)
Ghiceste-mă si sărută copilul de iarbă, cât de mult, cât de ’nalt am crescut, ciresii floarea interzisă să-si cearnă, frunză sub trunchiul prefăcându-si-l scut. „Nu credeam să-nvăt a muri vrodată,/ pururi tânăr, înfăsurat în manta-mi,/ ochii mei năltam visători la steaua/singurătătii.” Si eu cred că nu-i mult până-n seară, vitele cerului schiopătând cum mă cheamă, satule, dragoste pentru vreo rană, chiuie sângele meu primăvara la vamă. „Când deodată tu răsărisi în cale-mi,/suferintă tu, dureros de dulce.../ Pân-în fund băui voluptatea mortii/nendurătoare.” Clopotează si udă paparudelor bozii, udă câmpia-ndelung până bobul va plânge, ghiceste-mă si sărută copilul de iarbă, înaltă, iubirea, nu poate-a mă-nvinge. „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ ori ca Hercul înveninat de haina-i; focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ apele mării.” Si eu cred că nu-i mult până-n seară, iubito, pentru ce-mi spui să tac? Mieii vesmântul încep să si-l care dăruindu-l salcâmilor, otrăvit, înspre mac. „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări.../ Pot să mai renviu luminos din el ca/ pasărea Phoenix?” Tăcere pentru muguri si cântecul se stinse, mătasea din câmpie fosnea pentru albine, si se făcuse ziuă, si se făcuse toamnă, si dinspre stele nu stiu cine striga spre mine. „Piară-mi ochii turburători din cale,/ vino iar în sân, nepăsare tristă;/ ca să pot muri linistit, pe mine/ mie redă-mă!”
HAIKU
Emin, cade zăpada
În cea mai grea fosnire
De brocart!
LUCEFERIND (SONETUL XIII)
Vino venind cu vuietul privirii
Ce întărâtă fulgerele toate
Ori, fără milă, trage-mă pe roate
Cum dragostea ucide trandafirii.
Opreste-mă să-ndur si nu socoate
Că-n nimbul florii se ascund toti mirii,
Plătesc cu viata pretul ostoirii,
Păcatele-nlumirii-mi sunt iertate?
Ostatic orb si sângerând năvalnic
Voi săruta Câmpia-n ritm prădalnic,
Nu-ti fie teamă, sunt cel ce-am fost mereu!
Voi pescui-n oglinzi fără de zare
Luceferind stindardele-n mirare,
Rană si boare-n slăvitul Empireu!
DOR DE VERONICA (SONETUL XXI)
De-o moarte te pândesc în somn, femeie,
De-o viată te feresc de gura lumii,
Descălecând pe rouă, lasă humii
Povara închisorii făr’ de cheie.
Tu fugi de mine, eu de raiul ciumii,
De soare mă ascund în reci bordeie,
Coboară-mi-te-n suflet, fi-mi scânteie,
Răscumpără-mi degrabă vocea spumii.
O, tu-nfloresti precum pescarul marea
Si ochii tăi îmi lăntuie mirarea
Că altuia-i vei da poveri să ducă.
Si tot te-astept, de cart eu stau la proră
Învesmântat în tol de auroră:
De n-ai să-mi vii, prefă-mi-te-n nălucă!
CU MIHAI EMINESCU LA PONTUL EUXIN (SONETUL XXII)
Mă tem de tine-n vis, singurătate,
Si vinovat eu sunt de glasul mării,
Răstălmăcind pojarul depărtării
Mă tem de rănile cicatrizate.
Mă tem de tine, slugă a mirării
Si c-am să mor trufas, fără dreptate,
Poemele tăcerii-s vinovate
Aduse toate-n pragul disperării.
Mi-as rupe-ndată viata pe din două
De m-ai sorbi cu ochii tăi de rouă,
Infern jertfit sub ierburi de mătasă.
Dar tu esti surdă, gura-ti este boare,
Cum Poesia toată-i călătoare:
Epitrahilul vietii, greu, m-apasă!
„DIN VALURILE VREMII” (SONETUL XXIII)
Pe meterezul clipei urcă anii,
Liană surdă patimilor mele,
Rugându-mă cometelor rebele
Să ardă amuletele samanii.
Apusul se topeste-n mahmudele,
Oglinzile îngână spovedanii,
La balul tău veniră curtezanii:
Cătusele-ntristării sunt inele.
Mă las si eu supus duhovniciei
Plătind cu viata pretul sărăciei
De-a fi bogatul ce te tine-n gânduri.
Lasă-mi calvarul dragostei apuse
Si nu-mi cersi cuvintele răpuse:
Ce vezi, nu e, sunt dincolo de rânduri...
GENIUL PUSTIU (SONETUL XXVI)
Zadarul coltii îsi înfige-n mine
Si moartea, hâdă, râde pe-nfundate,
De dragul tău înmiruiesc păcate,
În ochii vrajbei strălucesc rubine.
Apuse-n tril sunt cântecele toate:
Ce fărdelege-n cale te mai tine?
Hambarele-ntristării îmi sunt pline,
Întreabă-te, răspunde-ti si socoate!
Argintii inimii sclipesc în soare
Făcându-mi orizontul depărtare,
Ofrandă neagră a unui timp durut.
Mă voi ruga să ar ogorul cetii
Străluminând potirul diminetii:
Îndură, viată! Nimic nu ai pierdut!
SCRISOARE DIN IPOTESTI (SONETUL XXXVII)
Zidar de alabastru si-al iubirii,
Mă-ntreb si-acum ca ieri de-i o tortură
Să arzi fără de foc, fără măsură,
Ca într-un sanctuar în care zbirii
Nu-si rup stindardul si nu-l dau pe ură,
Ci, dimpotrivă, fala dezrobirii
O dăruiesc pe loc doar răstignirii:
Crucificarea-i cuminicătură!
Daimon divin, porneste înspre mine
Si adu-mi nepentensul pe albine:
Nimbul credintei scris este în carte!
Croim în doi calvarul nebuniei
Întemnitat în visul Poesiei
Crezând că Iadul e în altă parte...
BANCHET CU EMINESCU (SONETUL XXXIX)
Cinstit poet, ia cupa si-o ridică!
Nu astepta răsplata niciodată,
Apocalipsa-i binecuvântată:
Ascunde-mă, ori fă-mă o furnică!
Vinul tăriei nu mă mai îmbată,
Noaptea, în zi, de groază se despică,
Livezile, trădate, mor de frică:
Cine în poarta mea o să mai bată?
Cocosii cântă pentru-a treia oară,
Dar nu mă tem că versul o să moară
Pe esafodul crudelor himere.
Si-atunci m-ascund, adulmecând hoteste,
Într-un sonet ursit pe româneste:
Zălog si martor drept la înviere!
RĂVAS PE VÂNT CU EMINESCU (SONETUL LXIX)
Dă-mi ultimul sărut si plec în lume!
N-astept să-mi scrii pe vânt nemărginirea,
În almbicul cetii stă iubirea,
Veni-vor zorii, iar cădea-vor brume...
Mai mi-a rămas din toate dăltuirea
Acestui scump sonet fără de nume,
Fereste-l, Doamne, de stafii, de ciume
Si înmieste-i cu folos rodirea.
Iar lacrima – pecete rituală –
Va înnopta în setea sa de smoală
Pe care nimeni nu va rezidi-o.
De ce m-ai dus, Femeie, în ispită?
Cocosii toti au inima-mpietrită
Si-n loc de bun rămas mi-ai spus adio!
POETUL (SONETUL LXXIX)
Se dedică Poetului nepereche, Mihai Eminescu
La margine de lume stă Poetul,
În ochii săi străluce Niagara,
Sub inima-i de aur doarme fiara,
Fiind pe rând învins, dar si profetul.
El timpului îi muscă jugulara,
Hăitas si hăituit poartă stiletul
Cu care în genunchi scrie sonetul
Noapte de noapte înmiind comoara.
Asemeni revărsărilor din humă
Îsi scrie dorul – dorul îl sugrumă:
Vorbirea lui – vorbire fără gură!
As vrea să fiu ca el măcar o clipă,
Dar pasărea din vis la mine tipă:
Rămâi pe loc! E om fără armură!
|
Theodor Rapan 1/26/2016 |
Contact: |
|
|
