Un dialog neobisnuit
M-am transformat într-o ceapă astăzi. Atâta doar că în jurul meu răspândesc un parfum usor, exotic si nu eterele volatilizate ale sferei ce mă face mereu să lăcrimez în timp ce o decojesc.
Mă întreb dacă peste atâtea straturi de cămăsi si cămăsute voi reusi să-mi îmbrac paltonul si dacă voi găsi modul ideal de a-mi adapta garderoba sălilor aglomerate ale muzeului. Temperaturile au scăzut deodată. Fulgii de zăpadă imită fluturii albi ai verzei din grădini iar vântul suflă nelinistit, căutându-si directia. Mă grăbesc spre metrou. Pasii mi se lungesc pe nesimtite când zăresc ceasul de pe peron. În câteva minute va intra trenul respirând usor în gara, în care ne ascundem de frig în casa scărilor ca într-un gâtlej de balaur. Da, iarna a sosit la mijlocul lui ianuarie, atunci când nimeni nu o mai astepta.
O iubită capricioasă care nu soseste la ora promisă, ci vine pe neasteptate surprinzându-si iubitul cu o îmbrătisare. Într-adevăr, vântul, aparent răcit si lipsit de patimă o caută cu furie, luând cu el fulare, sepci si pălării pestrite, născând simultan iritatie si voie bună. Cât de neputinciosi suntem în fata puterii dezlăntuite a naturii ... Dacă acum câteva zile mă uimea prognoza cocorilor care refuzaseră să ne părăsească tinuturile asteptând aici sau în tările învecinate sosirea primăverii, acum mă întreb îngrijorată cine îi va salva.
Lacurile îngheată – asemeni pasiunilor apuse – anulând peste noapte orice tresărire a suprafetei lor de argint viu. Trecătoare sunt visele, trecătoare anotimpurile si viata ce trece cu ele …
Gândul mă duce deja la tablourile pictorului Justus Juncker care ne asteaptă în cadrul expozitiei „Dialog der Meisterwerke“ / „Dialogul capodoperelor“ din muzeul Städel. Născut în iarna anului 1703 la Mainz, Juncker pictează în 1765 două tablouri mici (25,8 cm / 21,5 cm) în ulei. Tematica, natura moartă, se încadrează în sirul reprezentărilor care în epoca barocă ating apogeul – Vanitas vanitatum et omnia vanitas – persiflând desertăciunea umană, vanitatea si efemerul supus descompunerii. Pe un soclu – asemeni celor ce sustin busturile împăratilor – se găseste un măr si respectiv, o pară. Fructele coapte sunt deja în vizorul insectelor. Ideea genială a expozitiei din Frankfurt am Main este de a prezenta cele două originale din colectia muzeului Städel în vecinătatea imediată a picturii digitale adusă de la Londra, realizată în 2013 de artistii britanici Rob si Nick Carter. În cele două picturi copiate tridimensional si digitalizate în detaliu, mustele si fluturii se trezesc la viată zburând prin spatele ramelor dintr-un tablou în altul, de fiecare dată aterizând altundeva si altfel. În opera lor „Transforming Diptych“ / „Transformare diptică “ alegerea aleatorie preia rolul soartei, oglindind un „Memento mori“ neprevăzut.
Ne aflăm deja în fata lor si tăcem fascinati de dialogul artistic dintre ele.
Moartea este prezentă în sălile muzeului în forme multiple. Dacă asistăm la orbirea lui Samson în grandiosul tablou al lui Rembrandt aflat în colectia muzeului Städel – stiind că răzbunarea îi va fi cumplită – privim cu respiratia tăiată decapitarea lui Holofern in tabloul Artemisiei Gentileschi realizat în anul 1612, la varsta de 19 ani. L-a pictat după ce a fost violată. Cu un curaj deosebit, Artemisia Gentileschi si-a inculpat violatorul în vremuri în care doar femeile erau găsite în asemenea situatii vinovate. Având pe tot parcursul procesului sprijinul tatălui ei – în al cărui atelier a învătat secretele artei picturale – a dovedit în fata tribunalului aceeasi hotărâre cu care Iudit ucide tiranul care îi amenintă poporul. Tabloul ei, măiestria cu care a mânuit pensula, tematica abordată, l-a inspirat pe Rembrandt care in 1636 imortalizează momentul dramatic al relatiei dintre Samson si Dalila.
Cobor cu tine treptele albe de marmură … Încăperea pare tăiată în ghiată. Din ea pornind, coridoare ascund într-un labirint nesfârsit tablouri si fotografii ai artistilor contemporani. Surprinzător în acest cadru este tabloul „Pluta Meduzei“, o copie efectuată în 1859 /1860 de Pierre-Désiré Guillemet si Étienne – Antoine – Eugčne Ronjat după originalul pictat între 1817-1819 de Théodor Géricault care se află în colectia permanentă a muzeului Louvre. În imaculatul sălii se revarsă oceanul. Pluta este enormă, acoperind aproape întreaga suprafată de sapte metri ai pânzei. Dimensiunea ei, dramatismul faptelor petrecute, răvăseste ecranul sufletului. Géricault a expus în 1859 – tinând secret pâna în ultimul moment tematica brizantă din punct de vedere politic – tragedia celor 150 de naufragiati ai Meduzei, vapor care s-a scufundat pe tărmul Mauritaniei. Mă întorc … În spatele meu suprafata neagră a lucrării realizate de Dierk Schmidt este întretăiată de benzi albe. Între ele sunt sugerate arme, refugiati, moarte … „SIEV“ - Suspected Illegal Entry Vessel – termen folosit în Australia - aminteste scufundarea unui vapor cu refugiati în 2001... Ar putea fi si vara anului 2015 ...
Stăm sub tavanul prin care cerul ne priveste printr-o multitudine de cercuri transparente.
Deasupra noastră se găseste pajistea verde pe care copiii se fugăresc primăvara. Asemeni unui joc de dimensiuni uriase, ferestrele rotunde de sticlă întrerup verdele ierbii.
Se apropie ora închiderii …
Simt că trebuie să mai revăd ceva înainte de a iesi în vântul necrutător.Urc în fugă treptele spre primul etaj căutând frumoasa frumoaselor … Am găsit-o …
Simonetta Vespucci, nimfa lui Sandro Botticelli, venise la Florenta pentru a se căsători. Feminitatea ei a cucerit orasul. Giuliano Medici, fratele renumitului Lorenzo il Magnifico, a desemnat-o „Regina frumusetii“ sale (regina della bellezza) în turnirul din 29 ianuarie 1475. Moartea ei timpurie cauzată de o tuberculoză pulmonară – doar la un an după turnir la vârsta de 23 de ani – precum si pictura lui Botticelli, au transformat-o într-o legendă.
Poate i s-ar fi potrivit versurile cu care poetul italian, Fazio degli Uberti îsi descrie propria iubită, Aurelia:
„I look at the amorous beautiful mouth,
The spacious forehead which her locks enclose,
The small white teeth, the straight and shapely nose,
And the clear brows of a sweet pencilling.“
Dante Gabriel Rossetti traduce versurile lui Fazio si pictează în 1863 tabloul femeii senzuale, melancolice, portretul femeii iubite … feminitatea eternă …
Mă pregătesc de plecare. În holul de intrare privesc bustul lui Johann Friedrich Städel. O plăcută comemorativă îmi reaminteste că Städel, acum 200 de ani, obisnuia să - si salute personal oaspetii si să-i conducă prin colectia lui. Îi zâmbesc recunoscătoare. A dăruit orasului o fundatie care adăposteste si un institut de arte plastice, pe lângă o colectie bogată care mereu creste. Ultima donatie a fost făcută în 2014 de doamna Dagmar Westberg, nepoata lui Oscar Troplowitz, inventatorul leucoplastului, a benzii de lipici,Tesa si a cremei Nivea. Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 100 de ani a dăruit fundatiei Städel tabloul realizat în anul 1615 de Jusepe de Ribera. Pictura îl reprezintă pe Sfântul Iacob cel bătrân.
Portile muzeului se închid incet … Pasii nostri răsună în seara rece marcati de multitudinea de impresii, primind aripi … Dialogul nostru poate începe si el ...
|
Julia Henriette Kakucs 1/22/2016 |
Contact: |
|
|
