„Între fire si gând“ în „Isadorable”, de Ana Urma
Sfârsitul anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creatiei literare. Pe lângă premiile obtinute la concursurile de poezie si haiku, a debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book, Bacău si Ploaia de vară : haiku, Editura PIM, Iasi.
Debutul publicistic a avut loc cu mai multi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume online, pe Calameo Ploaie de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.
În orice formă a fost adusă la cunostinta publicului, creatia literară a Anei Urma este descoperită si citită cu atentie de iubitorii genului, înteleasă si apreciată în subtilitatea cuvântului bine rostit.
Prin acumulări în timp, Ana Urma si-a descoperit la maturitate disponibilităti lirice nebănuite, ignorate în prima parte a vietii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar, procedează cu tact si cumpătare, cu pricepere si întelepciune, iar printr-o muncă migăloasă si tenace descătusează filonul liric cu care este binecuvântată. Acesta irumpe si astfel, reuseste să pună în relatie poetică viata si imaginatia, trăirile si cuvântul, dorurile si alinările, îngrijorările si sperantele...
Câteva consideratii despre „Isadorable”
Poezia Anei Urma se citeste pe îndelete, cu sufletul deschis si mintea trează pentru a decripta continutul de idei si mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri si sensuri subtile. As putea spune, fără frica de a gresi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Desi este rodul spontaneitătii si naturaletii imaginatiei, este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exercitiu si gratie, cu remarcabile disponibilităti tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-si emotia personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată fată de un fapt lăuntric este urmarea prioritătiii activitătii cerebrale fată de cea sentimentală.
Autoarea, bine ancorată în universul în care trăieste, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoastere îl răscoleste cu abilitate si răbdare pentru a întelege din tainele acestuia, dar si pentru a se descoperi pe sine: „păseam cu avânt pragul zilei / când o gheară brutal m-a oprit / sfâsiindu-mi esarfa flori călcate-n picioare / pirueta fortată si un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea de china cu pulberi de jad si / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îsi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77) si caută sensuri, „ochii mei de atunci / întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelasi tablou milioane de pasi / conversatii în cercuri absurde nisipul desertul / ca un uliu flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuseste cu vădită aplecare să deslusească rosturi „pariez doar pe alb / stiu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / si totusi tresar răzbit de-un colind si lerui să umple pustiul / lerui linistii false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) si să dezlege noduri „răsfir / cu privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi si frunze / desprinse de umbre în nodul terestru / jumătăti întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retusează contururi „lângă ora tăcerii / mai întâi dispare tristetea / apoi negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom asternută / pleoape grele în volte privirea / coboară măiestre mai jos cu un cer...” (Schite pentru mai departe, p. 85).
Spiritul liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârsită povestea / tesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / si vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea...” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează sământei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) si cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibisi obiceiul suirii / ating orizontul si scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)
Versurile poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reactiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi si fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din temele majore ale omenirii. Îsi exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale si a sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă si nimicire fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneste pentru lipsa de vointă a generatiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca si cel lexical pentru a fi lăsat mostenire, verde si curat urmasilor, spre păstrare si dezvoltare. Se întristează si suferă văzând decapitate ori amputate dealurile si muntii, defrisate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi si acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi...
Descoperă si se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiintă si trăieste profund spaima neputintei. Nu stă nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăt de flegme le descânt de urât” vorbind „întunericului... între stele până triluri zidite prin / cuiburi aud si mă rog să mai înflorească o dată copacii / si pe străzile lor a risipitorilor”. Găseste în sine motivatia si forta de a se implica cu iubire risipind întunericul si redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic si al rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)
Elementele din natură au o prezentă continuă, se integrează desăvârsit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii exterioare si, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concretizează si lărgesc semnificatia versurilor: „cutite înfipte în galben oranj arămiu sfredelesc / în mesteceni înalte coroane tăcerile ametitoare / desi nu e parcă doineste Lese cu noduri de frunze / toamna asteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele sensuri.
Tonul poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuante si tonuri discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al sperantei, trezirii la viată, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul si verdele / oriunde oricând si oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă cu ochii închisi mai întâi apare verdele”
În lirica poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumusetea lor inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineste continutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii / priveste si tu prin fanta subtire / e fosnetul firav aripa la fel / în flutur albastru renaste omida / sparg mugurii moi crisalide de jad / si nimeni nu plânge nu cere / arginti împrumut sau simbrie” Redefinire, p. 60)
Ana Urma oferă în poezie cheia propriei personalităti. Se caută si se descoperă „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A si numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviti sub carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / si zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară / Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin poezie, autoarea-si găseste linistea, confortul sufletesc atât de mult de dorit de noi toti. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture si toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de liniste, p. 61)
Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic si cel semantic ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi si repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o rară prospetime, esenta ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric deosebit de îngrijit, curge firesc.
Inspirată de cuvânt si empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa realizează, la numai 14 ani, ilustratii extrem de sugestive.
Privind volumul Isadorable în conexiunea lui lăuntrică, în înlăntuirea osmotică a multiplelor nuante si fatete ale trăiririlor si transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc prin vibratie, coerentă si naturalete. Pentru aceste calităti, si multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm si promovată. Scriitorul si cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-as citi (emisiunea Arte Carte si Capricii, aprilie 2015).
Dacă felul de a fi al Anei Urma este discretia si modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente si idei din relativ în absolut si nu se sfiieste deloc să-si declare adevărata identitate lirică.
Cartea Anei Urma este Dincolo de apusuri o Disertatie după un poem.
„luminând motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în alt om si astept
si astept până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ întesat cu orgolii si repet
si repet până mugurii dau în iubire”
|
Vasilica Grigoras 1/18/2016 |
Contact: |
|
|
