Rasfoind amintiri - Dor de parinti
Este iarna. Prin fereastra casei mele vad muntii ce ating Cerul. De putina vreme a inceput sa ninga si fiecare fulg pe care il privesc alunecand din cer imi trezeste amintiri.
N-as putea sa topesc amintirile precum sperantele ci le las pe ele sa ma strapunga. Ele imi ofera hrana vie pentru suflet, trup si minte. Am o gramada de amintiri pe care nu vreau sa le pierd. Unele ma emotionează, altele ma intristează. Am lacrimi neplanse, am cuvinte nerostite, am dorinte neimplinite, am dor, am vorbe frumoase, am speranta si mai am inca vise. Daca am regrete? Da, am si regrete. Nu foarte mari, dar undeva acolo este un coltisor si pentru ele. Sunt regrete datorate faptului că nu am avut curaj să fac anumite lucruri atunci cand am simtit, sunt regrete datorate unor pierderi. Nu materiale, ci sufletesti. Am regrete ca nu le-am spus parintilor, in special tatei, cuvinte de recunostinta, cuvinte de pretuire, cuvinte de multumire, atunci cand era printre noi. Parintii mei, au plecat printre stele, cu multi ani in urma.
Acum spun doar atat: mi-e dor de parinti! Un dor alintat de amintirile lor si de faptul ca, deseori, vorbesc cu ei sper sa nu fiu considerata nebuna, dar chiar le vorbesc.
O poveste de iubire este viata fiecarei femei, o iubire implinita, un copil, o familie, un mugur de sperante ce infloreste in lumina. Dar mama nu s-a bucurat multi ani de aceasta poveste pentru ca a plecat la cele vesnice atat de tanara, incat nu a mai avut timp sa lase in urma decat o boare de prezenta si un mare gol sufletesc, fara ca noi, copii, sa simtim dragostea, duiosia si tandretea mamei. Moartea mamei mele a fost brusca, neasteptata, infinit de dureroasa. Am ramas doar cu tata. Incerc sa arunc in abisul uitarii momentele de deznadejde cumplita provocate de disparitia mamei! Mama este retrasa acum, pentru totdeauna, in albumele cu fotografii si este asa de vie si de aproape de amintirile mele, ca si atunci cand era tanara, vesela, frumoasa, exuberanta.
Dupa disparitia lor in spatele meu n-a mai ramas nimeni. In spatele meu au ramas poate imagini, trairi, impresii si multe amintiri. Nemaiavand parinti”caci cine n-are parinti pe pamant nu in gand” mi-am dat seama ca trebuie sa-mi indrept privirea si sa ma agat de familia mea din fata mea. De fata mea si de nepoti. Cu cat imbatranesc cu atat mai dureros ma gandesc si ma intreb: ce e viata asta? de unde vine? unde se duce? Viata este de fapt ceea ce ar trebui omul să pretuiasca cel mai mult si să se bucure de fiecare clipa traita pe acest Pamant. In viata trebuie sa traim frumos, sa lasam in urma exemple bune si amintiri frumoase, pentru copii, pentru nepoti.
Un exemplu bun si frumos a lasat si tatal meu. Pe ecranul mintii mele, ca si in fotografii vad chipul tatalui meu din tinerete. Un barbat frumos, falnic, puternic, imbracat in uniforma de aviator. A fost pilot de elita in al Doilea Razboi Mondial. Nu stiu daca tata putea fi tandru cu adevarat. Avea o atitudine rece si severa, categoric in toate, dar in profunzimea sufletului, mai tarziu, am descoperit un om sensibil care pastra pentru noi o dragoste ascunsa. Dar abia cand am ajuns si eu parinte i-am gasit motivele comportamentului sau. In timpul copilariei tanjeam sa am un tata duios, bland, rabdator etc. Noi, cei trei copii, am ramas doar cu el, la o varsta destul de frageda. Dar cata tandrete, de care aveam noi nevoie, putea sa ne ofere un barbat care in viata lui a avut putine bucurii ci mai multe grijii, deznadejdii, tristeti, lipsuri? Dar l-am apreciat, si a ramas in amintirea mea un tata bun care nu si-a abandonat familia. Un tata de la care am primit o educatie ferma, nu neaparat fericita, dar care ne-a tinut in facultati, cu putinele resurse financiare, pentru ca statul i-a confiscat toata averea. Ei bine, acum, dupa zeci de ani, vreau sa va spun ca le port in suflet recunostinta vie parintilor mei, pentru ca ne-au invatat ce-nseamna cinstea, munca si ne dadeau povete de folos in viata. Deseori ne spunea; nu vreau sa ma faceti de rusine! Vreau sa ajungeti oameni de seama, respectati, buni, rabdatori si generosi. Parintii meu au stiut cand si cum sa imi zica “nu” si m-au invatat sa fiu omul care sunt.
Apoi.....prea multa suferinta a dus pe umerii sai firavi, bietul meu tata in cei 90 de ani de viata. Pe fratele meu mai mic il iubea cel mai mult. In el isi pusese toate sperantele, visele, viitorul si viata, in baiatul lui drag, ce s-a stins din viata la numai 40 de ani. Cata durere!!! Cata suferinta!!! Si ce mult l-a iubit!!!
Chiar daca a trecut prin razboi, chiar daca i-a fost distrusa casa in timpul bombardamentelor, chiar daca a fost prigonit de comunisti, ceva mai dureros decat a-ti pierde copilul nu exista pe pamant! Este o durere pe care nu o intelegi, pe care nu o poti accepta, pe care nu o poti vedea ca facand parte din firescul vietii. Uneori, ca sa treci peste anumite stari care te-au “daramat” trebuie sa lasi timpul sa curga, sa ia cu el mahnirea si supararea. Dar pentru el timpul era spre sfarsit, pentru ca la numai un an de la pierderea fratelui meu a plecat si tata in lumea celor drepti.
Cu timpul am incercat sa pun peste paienjenisul amintirilor triste un bloc de gheata sa le pot pastra intacte in suflet. Dar….. din cand in cand se topeste cate un strat transformand picaturile reci in lacrimi fierbinti ce-mi picura pe obraz pentru ca; mi-e dor de tata!! Stau si ma intreb cine i-a dat lui atata putere sa ia viata, de la inceput, de cateva ori, sa treaca prin atatea incercari nedrepte ale vietii? Tata a fost supus doar lui Dumnezeu, niciodata vremurilor si cred ca numai cu ajutorul Lui si cu gandul la la noi, la cei trei copii, a supravietuit tuturor acestor nemiloase atacuri ale destinului.
Si daca acum o steluta pe cer imi zambeste, de sus, din cerul instelat, acolo sigur sunt parintii mei cei care imi spun”viata merge inainte” trebuie traita! Este datoria noastra sa facem calatoria prin viata cat mai frumoasa, gandindu-ne ca fiecare clipa de fericire, aici pe pamant, ne este impartastita cu cei care ne iubesc din Cer.
Asadar am scris pentru voi, dragii mei cititori. Aveti grija de parinti cat sunt in viata, ei sunt averea noastra cea mai importanta! Sunt putine lucruri cu adevarat importante pe care le poti face in viata, dar dintre acestea sa nu uiti vreodata: sa-ti iubesti parintii, sa fii alaturi de ei, sa te bucuri cu ei de viata, sa le aduci zambete pe chipurile peste care au trecut anii, si nu uitati sa le spuneti, cat sunt in viata, cat de mult ii apreciati, cat de mult ii iubiti, cate de mult ii pretuiti.
“Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiati-i pe parinti”
Cu aceste cuvinte de mangaire, de dragoste le veti prelungi viata cu inca multi ani.
Vancouver / ian 2016
|
Dorina Cornelia Aldea 1/17/2016 |
Contact: |
|
|
