Monografia Adei Stuparu despre Elena Farago
Pentru profesionistul cercetării literare nu există nicio altă datorie de onoare mai importantă decât valorificarea patrimoniului pe care i l-a oferit zona culturală unde trăieste. Absolventă a Facultătii de Filologie din Cluj-Napoca, profesoara doctor Ada Stuparu a activat întreaga ei viată la Craiova cu autoritate deplină. Deloc grăbită în felul cum si-a orânduit îndatoririle de profesoară la catedră, ea a elaborat pentru elevi numeroase culegeri care să le usureze întelegerea gramaticii si a literaturii române. La timpul potrivit, ea si-a îndreptat atentia si spre cercetarea documentelor literare de arhivă din Craiova, continuând si în prezent să scrie studii substantiale despre personalitătile zonei sau pe teme de interes major, asa cum este creatia lui Marin Sorescu . Aceasta s-a continuat în 2013 când în culegerea de folclor literar a lui Marin Sorescu a evidentiat în Studiul introductiv un aspect cvasinecunoscut din preocupările scriitorului. A fost rodul unei investigatii complexe consacrate poetului căruia i-a dedicat, nu întâmplător, si teza ei de doctorat, sustinută cu un frumos succes în anul 2005 la Sibiu.
Apoi s-a oprit asupra Elenei Farago, cu credinta că se cerea acoperită o lacună ce ameninta de prea mult timp prezenta unei asemenea personalităti de marcă a peisajului literar craiovean. Atentă permanent la fenomenul care defineste spatiul literar al orasului Băniei, Ada Stuparu a înteles ceea ce Geo Bogza socotea considerând că „A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago.“ Initiativa cercetătoarei s-a dovedit si de data aceasta cuprinzătoare, în cel mai riguros sens al profesionalismului. Preludiul l-a constituit volumul Elena Farago în scrisori si documente inedite. Recuperări biografice, tipărit în 2010 la Editura Sim Art din Craiova. Era o restituire datorată colaborării ei cu profesorul George Sorescu, în preocuparea de a valorifica fondul inedit păstrat de Biblioteca „Alexandru si Aristia Aman” din localitate, institutie a cărei directoare fusese cândva poeta Elena Farago. Firesc, a urmat o antologie a Adei Stuparu care a selectat ceea ce socoteste a fi mai reprezentativ din creatia Elenei Farago sub titlul Era o fântână, apărută în 2012 la Editura Sim Art din Craiova, carte la care cercetătoarea semnează si Cuvântul-înainte. Abia apoi s-a considerat pregătită să realizeze si o monografie, a doua dedicată poetei , publicată la Editura Autograf MJM din localitate în 2014 sub titlul edificator Elena Farago. Viata si opera. Asa cum a fost ea concepută, cartea Adei Stuparu este ferită de primejdia supradimensionărilor stiintifice sterile, plăcută la lectură, edificatoare în efortul de a readuce în atentie pe “una dintre primele noastre poete autentice”. După ce antum s-a afirmat ca o mare artistă a slovei, Elena Farago “nu s-a mentinut în prim-plan în raport cu evolutia ulterioară a liricii noastre”, ea fiind astăzi cunoscută doar ca autoare a unor versuri pentru copii. Contributia sa la începuturile liricii românesti moderne nu poate fi ignorată.
Structura studiului monografic este echilibrată si clară, căci după capitolul intitulat edificator Repere biografice, întreaga atentie este focalizată asupra Activitătii literare, autoarea departajând aici Creatia lirică si Creatia pentru copii de Traduceri si de Revista „Năzuinta”, acestora urmându-le capitolele Concluzii si Bibliografia finală, eficientă si ea prin modul grupării titlurilor, sustinând caracterul stiintific al lucrării. În debutul studiului ei monografic Elena Farago. Viata si opera, Ada Stuparu trece în revistă editiile cele mai importante, între care una datorată lui C.D.Papastate, colaboratorul direct al poetei. Sunt analizate si studiile exegezei de care s-a bucurat Elena Farago de-a lungul timpului. În critica literară de prim plan, ea nu a scăpat atentiei celor mai sonore nume ale domeniului. Ada Stuparu urmăreste traiectoria afirmării în timp a poetei. În 1906, când îi apărea volumul Versuri, a fost apreciată de către Ion Gorun drept „prima doamnă” a poeziei române, remarcate fiind farmecul si desăvârsirea formei. O nuantare va face N. Iorga când descoperă în Elena Farago o poetă cu “idei si stiinta formei”. Istoric literar, G.Ibrăileanu o consideră continuatoarea marii poezii, începând de la M.Eminescu, G.Cosbuc si Al.Vlahută până la Oct.Goga. Aflată constant în atentia evaluatorilor creatiei literare contemporane, poeta de la Craiova este apreciată superlativ de către E.Lovinescu, care o declară drept „singura femeie care scrie la noi“. Se poate afirma că poezia lirică a Elenei Farago a întrunit sufragiile celor mai importanti istorici literari, dacă avem în vedere că la Iasi C.Ciopraga considera că pentru două decenii, ea „reprezenta poezia feminină aproape în exclusivitate”. Chiar si Liviu Rebreanu i se adresa elogios, spunându-i Elenei Farago: „Esti poetă mare”, cu versuri de o rară delicatete si adâncime. Mai târziu, în functie de grila altui anotim al receptării poeziei, istoricul literar Al. Piru o stigmatizează, socotind-o “de necitit astăzi“. Între contemporanii nostri, Al. Cistelecan o numeste “prima doamnă a poeziei” în ordine cronologică, întrucât prin ea “poezia feminină iese din diletantismul de salon si din veleitarismul sentimental rimat, trecând, practic, de la bovarismul liric al inimii la estetica unui sentiment.“ Iată explicabilă si implicarea Adei Stuparu, care cu discretia si temeinicia lucrului bine făcut propune, ca atare, o reabordare a creatiei Elenei Farago, gest critic prin care “o nouă cercetare poate să o repozitioneze, în raport cu realizările epocii sale, dar si cu contextul liricii românesti, la ale cărei începuturi a contribuit.” Publicată la mai bine de o jumătate de secol de la stingerea ei, o reevaluare critică a ceea ce este peren în creatia unei poete de o asemenea sensibilitate autentică este cu totul necesară, ca reper pentru cei ce doresc să înteleagă evolutia lirismului românesc.
În cele câteva Repere biografice din monografia Adei Stuparu, se trasează liniile destinului Elenei Farago (1878- 1954), care a avut “viată de roman, subiect de dramă“cum afirmase I.L.Caragiale, în familia căruia ea a ajuns în tinerete spre a se ocupa de cei trei copii ai scriitorului. Apoi tânăra se căsătoreste cu Francisc Farago, un “intelectual cu prestantă”, care îi ocroteste devenirea artistică, debutul ei făcându-se în 1902 cu poezia Gândul truditilor în “România muncitoare“, ea împărtăsind ideile socialiste ale sotului. Elena Farago devine colaboratoare a revistei “Sămănătorul” sub directia lui Nicolae Iorga, unde ea semnează cu pseudonimul Fatma. Va da poezii si la “Luceafărul” lui Oct. Goga si O. Tăslăuanu, la “Făt –Frumos”, publicatie condusă de Emil Gârleanu, si la “Ramuri” din Craiova. Atunci când se stabileste în anul 1907 cu familia la Craiova, poeta îsi va aduce aportul la animarea atmosferei culturale a Băniei, neezitând să găzduiască sedinte de cenaclu în propria casă. În curând ea face parte din conducerea Cercului cultural al Craiovei. Decizând să slujească viata culturală a Craiovei, după ce a administrat Fundatia Aman, ea înfiintează o Universitate liberă, unde organiza conferinte sustinute de mari personalităti ale artei. Asa cum apreciază Ada Stuparu, anul 1922 aduce un apogeu al activitătii ei obstesti, întrucât grupul de intelectuali cu care colabora editează revista „Năzuinta” în care sunt promovate timp de sapte ani mari nume ale culturii locale si nationale. În 1936 ea înfiintează Societatea Scriitorilor Olteni si api în revista ”Gând si slovă oltenească” în 1938 i se dedică la 60 ani un întreg număr, ca „decană a poeziei feminine române”. Perpessicius vedea în Elena Farago „vestala neobosită a focului sacru”.
În plan social se angajează cu toată însufletirea, gata să înfrunte primejdii politice majore, în actiunea de ajutare a tăranilor năpăstuiti de răscoala anului 1907. Volumul ei Soapte din umbră primeste Premiul Academiei Române, căruia îi vor urma alte câteva semne de recunoastere a valorii sale. Preocupată să fixeze toate paradigmele existentiale ale scriitoarei, Ada Stuparu o prezintă nu numai ca o creatoare ci si ca traducătoare de poezii, activitate ce completează spectral modul cum Elena Farago întelesese să se implice activ în viata culturală a epocii.
Provenită ea însăsi dintr-o familie cu 7 copii, care vor fi împrăstiati pe la rude după moartea prea timpurie a celor doi părinti, Elena Farago adoptă un băiat, pe Mihnea, în 1907 si naste în 1913 pe Ana Virginia, Cocuta. Aceasta s-a constituit drept baza sufletească a orientării poetei spre lumea copiilor, cărora le dedică cele mai inspirate versuri. Dacă am considera fie si numai faptul că acum, la început de secol XXI, prin sensibilitatea lor vibrantă si miezul educativ, poeziile pentru cei mici ale Elenei Farago continuă să sustină esafodajul formării noile generatii, am putea afirma cu tărie că rostul ei în lumea este împlinit. În cele cinci cicluri de poezie pe care le-a publicat, respectiv Versuri (1906), Soapte din umbră (1908), Din taina vechilor răspântii (1913), Soaptele amurgului ( 1920) si Nu mi-am plecat genunchii (1926) , iubirea este pivotul tematic al creatiei sale lirice, tonalitatea dominantă regăsindu-se în versul „fără hohot, nici suspin“. Discretia, ce determină, printr-o specifică logică destinală, coborârea trăirii sale la soaptă si chiar la tăcere, tinea de datele personalitătii sale si de felul cum îi fusese dat să treacă prin timp. „La Elena Farago iubirea se profilează mai cu seamă ca o asteptare -va constata Ada Stuparu- sau o neîmplinire, iar prezenta fiintei iubite ( adorate chiar ) este marcată, de cele mai multe ori, prin absentă, în cel mai bun caz profilare în vis.” Desigur că un gen de poezie a visării, ca pandant al iubirii spiritualizate, tipic liricii feminine, nu-si găseste usor cititori în nelinistitul început al secolului al XXI-lea românesc, dar discutia provocată de conceptul literaturii feminine, trecut prin opiniile lui Eugen Lovinescu, George Călinescu si, mai apropiat, ale lui Eugen Negrici, este edificator sintetizată de Ada Stuparu, care fixează clar si particularitătile tehnicii de constructie a versului la poeta din orasul Băniei.
Punctul de sosire în cercetarea monografică de fată este literatura pentru copii scrisă de Elena Farago, care în vers si proză sau în texte pedagogice a venit în întâmpinarea tinerelor generatii. Poate că în acest vârf de săgeată care a străbătut timpul cu cea mai mare hărnicie, stă astăzi misterul dăinurii poetei, pe care o recită cu versurile unor texte ca Motanul pedepsit, Cătelusul schiop, Gândăcelul si Doi frati cuminti cei mai sinceri dintre cititori, copiii.
|
Anca Sîrghie 1/12/2016 |
Contact: |
|
|
