Filmul meu ca martor al realitãtii
(sau Filmul meu Nebuna lui Cosbuc)
Abundenta tehnologicã ne îndreaptã spre o redefinire a realitãtii. Suntem obligati azi sã explicãm realitatea în diferite feluri. Dacã în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevãrului, azi lucrurile se schimbã, avem un alt fel de adevãr, un adevãr care nu mai depinde de bani ca sã-l cauti, ca sã-l explici, un adevãr dictat de finantatori si contabili e un adevãr natural. De acum încolo adevãrul se desprinde de aceste forte si intrã în nisa sa purã, liber si independent de fortele dinafarã. Faptele nu mai creazã adevãrul, ele creazã norme, nu clarificã adevãrul. Asadar trebuie gãsite alte cãi prin care sã aflãm adevãrul. Adevãrul nu poate fi arãtat cu sume mari de bani (cu cât ai mai multi bani cu atât adevãrul e mai adevãrat). Sumele mari rezolvã aparent problema, însã creazã doar iluzia de adevãr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însã acesta nu e adevãratul munte ci doar o iluzie, o imitatie. America (oricât ati încerca) nu poate fi adusã în Europa, ea poate fi imitatã doar. Dacã vrei adevãrata experientã americanã trebuie sã trãiesti în ea. Dacã vreti adevãrul despre tara mea si locurile trãirilor mele îl puteti avea doar trãind în ea sau vizionând filmele artistilor locali. Adevãrul din ele nu va putea fi niciodatã reprodus de cineastul din afarã. Arta reprezentãrii adevãrului din filmul meu nu poate fi egalatã de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artistii sã se exprime, însã, în genere el a fost creat si finantat ca masinã propagandisticã de manipulare a maselor, o masinã de creat iluzii si senzatii. Este un fel de “organizatie de partid” care protejeazã capitalismul. Artistii au rãzbit singuri si când nu au mai putut, au fost acaparati de sistem. Hollywoodul poate produce adevãrate piese de artã, însã azi nu e interesat în adevãr ci doar în manipularea si senzationalizarea lui. Este ca un centru fotografic care foloseste tot felul de mecanisme si tehnici pentru a scoate imagini care sã imite aproape perfect realitatea si sã creeze adevãruri credibile, însã asta nu e artã, ci înseamnã perfectionarea tehnologiei reproducerii adevãrului. Nu-i poti perfectiona pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca sã vã arat cã ei sunt multi si ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viata pe care o trãim azi e complet fabricatã. E improvizatã la maximum. Exageratã! Umflatã! Abuzatã! (Buze îngrãsate, tâte de plastic, masini cocosate, case strâmbe, oameni stau unii lângã altii si comunicã prin telefon mobil etc.) Nu intentionez sã jignesc pe nimeni, doar încerc sã explic o rupere de natural si realitate si îndreptarea spre caricaturã a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevãrul.
Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trãit si sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravita. Filmãrile au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 si prezentat în premierã în 2006 la Melbourne CH31 TV si apoi recunoscut de lumea academicã americanã în New York si Los Angeles, iar în România de elita intelectualitãtii in Vaslui. Dupã 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia cã trec prin holocaustul celui de-al doilea rãzboi mondial. Cã eu începusem filmãrile având ca temã sãrbãtoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului si priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sãrbãtori aceste locuri si conditii. Sigur cã pentru noi era raiul pe pãmânt. Nu cunosteam un altul. Priveam adevãrul.
Dupã revolutia din ’89 am crezut cã lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensati, însã dupã nu lung timp am realizat cã vinovatii au fost înlocuiti si am pierdut totul, am înteles cã acest film trebuie sã confrunte minciuna si pe vânzãtori, am înteles cã trãdãtori sunt aceiasi oameni dinainte, doar cã si-au schimbat hainele, am înteles cã dacã sunt aceiasi oameni la conducere nici societatea nu se va schimba si atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rãu. Am început sã mã întreb ce naiba îi face pe acesti rãufãcãtori sã triumfe în crimã, sã-si batjocoreascã fratii, acesti oameni si aceste locuri. De ce atâta egoism si vânzare de neam? Si am concluzionat cã ei sunt ca niste animale egoiste, sunt ca strutul: îsi bagã capul în pãmânt si trãiesc cu impresia cã nu-i vede nimeni. Îsi furã cãciula singuri. Se mint pe ei însisi. Adicã suntem condusi de mincinosi. Numai unul care minte de mic poate la maturitate sã doarmã linistit. O comunitate mintitã încontinuu de conducãtorii ei se molipseste dupã un anumit timp si se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptã minciuna ca normã, totul e pierdut si atunci te gândesti cã numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, sã le scoatã minciuna din AND. În Holocaustul de atunci era mai multã fericire si sperantã decât existã azi în zonã. Si nu numai în zona Banatulul dar în toatã Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine sã cred (si sper sã nu gresesc) cã singura salvare a Europei sunt tãrile foste comuniste, care au încã oameni treji, intelectualitate capabilã de manevre umane, rationale care încã nu au fost spãlate de tot la creier de propaganda corporatistã care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistã. Intentionat am lãsat filmul fãrã povestitor ca sã las imaginile sã dea voce glasului dumeavoastrã, sã dea voce vietii trãite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lãsat camera, montajul, dialogurile si muzica si, în mod special tãcerea sã dialogheze cu trecutul din noi, sã ne facã sã vedem cã e vorba de viata noastrã. Cã atât pãrintii cât si copiii sunt viata noastrã si nu-i putem trãda, nu avem voie sã ne mintim. Miscãrile mele de camerã cu directii clare sau ezitãri, cu iesiri din claritate sau transfocãri sunt parte din dialogul meu cu istoria si cu dumneavoastrã, cu trãirile dumneavoastrã. Suntem o “horã”! Noi, ca natiune suntem un tot si contribuim la sãnãtatea si trãinicia ei. La dãinuire! Filmul lasã loc (sã intre în el) sã se împleteascã cu povestea fiecãruia dintre noi. Ne dã si spatiu sã meditãm între momente ca indivizi si exprimã în acelasi timp visul nostru colectiv.
Drumul nostru e o piesã istoricã. Multe din lucruri, locuri si oameni nu mai existã însã cei care mai sunt, vor lãcrima cã au trecut printr-o mare aventurã (ca sã nu-i zic experiment) si au supravietuit.
Acum lucrez la un film a cãrei actiune se petrece în orasele Timisoara si Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum si acasã nici de cum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însotesc pe tata într-o cãlãtorie pe jos, prin gãri si peste poduri, pe strãzi largi, minunate, pe cãi ferate cu trenul si tranvaiul. Pornim de lângã catedralã, în anul 2000 pe jos, pe strãdute înguste si potecute înghete pe malul canalului Bega, pânã la garã, de unde luãm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripetii si trãiri în timpul cãlãtoriei, cu oameni care îsi manifestã nemultumirile fatã de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmãreste nici o agendã politicã, sunt momente, scenarii si privelisti care nu mai existã astãzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trãit si iubit. Amândouã orasele sunt superbe, la fel si oamenii glumeti si zgribuliti de frig, însã plini de încredere si sperantã. Am iubit si iubesc foarte mult aceste douã orase!
Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timisoara primul meu premiu substantial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul.
Ciudanovita, Bocsa, Oravita, Timisoara, Arad sunt orase care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematograficã.
Pentru mine România nu sunt granitele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA si mã doare atunci când este hulitã si batjocoritã. Am ajuns sã o tratãm ca pe nebuna din Nebuna lui Cosbuc. Saraca mamã! Voi strãinilor, voi tineri naivi, voi conti, voi domni nebuni, voi stiti povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim si-i dureros! Râd toti de noi!!
Am filmat toatã viata locurile pe care le-am iubit si respectat. Am filmat viata si sufletele de lângã mine. Nu am fãcut filme de comandã, comanda pentru orice profesionist e o corvoadã. El trebuie sã rationalizeze idei si cost si atunci filmul se adreseazã unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emotional cu locurile si istoria lor. Eu iubesc acest dans, mã sint ca la o reuniune scolarã în care doamna dirigintã elegant îmbrãcatã, cu esarfã la gât si plãcut parfumatã mã invitã la dans, mã invitã sã gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artã. Frumusetea adevãratã trebuie scoasã si împãrtasitã. Dacã si altii iubesc alãturi de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul si toti avem potentialul de a fi.
Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer si pasionat care cu grijã descoperã comoara. E ca un sarpe încolãcit în asteptare. Toate înghetãrile mele de cadru sunt arestãri ale adevãrului. Adevãrul e ca mercurul, alunecã cu usurintã din fata ochilor. Adevãrul e cãprioara speriatã din cartea cu povesti. Nu-i stim povestea, însã avem datoria s-o aflãm.
Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Cosbuc în care poetul ne aduce aminte sã n-o judecãm pe mama.
Judecând-o pe ea, ne judecãm pe noi. Ne judecãm viata. Altcum am trãit degeaba.
|
Ben Todicã, Melbourne 9/24/2015 |
Contact: |
|
|
