„S-a întors masina lumii”
Atât de mult s-a întors masina acestei lumi într-o ureche, încât pe ici-pe colo, prin pãrtile ei esentiale, a luat-o de-a binelea razna si-i dã cu tifla întregii omeniri, care – dupã ce i-a fãcut praf directia si frânele – a ajuns ca, semãnând vântul trufiei si atotstiintei, sã culeagã furtuna nechibzuintei sale. Dovezi în acest sens? Câte vreti, de la zecile de mii de oameni nevinovati care mor anual în urma atacurilor teroriste, la sutele de mii jertfite Molohului civilizatiei (catastrofe industriale si tot mai frecventele accidente rutiere, aviatice si feroviare) si/sau în absurde conflicte militare, la milioanele de vieti secerate în fiecare an de foamete si, desigur, pânã la miliardele (ceea ce practic se cheamã întreaga populatie a planetei) de condamnati la grozãvia poluãrii fãrã frontiere. Cãci nodul gordian al tuturor gravelor probleme cu care se confruntã astãzi omenirea, indiscutabil cã-i cuibãrit în aiuritoarea civilizatie îngrãmãditã în pripã si fãrã urmã de cumpãtare pe subredele fundamente ale legii celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), o halucinantã civilizatie în care cu regularitate dreapta judecatã actioneazã post-factum doar pentru contabilizarea efectelor dezastruoase.
N.B.Redau mai jos din ampla mea lucrare Culturã si civilizatie o secventã edificatoare în legãturã cu vârstele si stadiile civilizatiilor umane: Civilizatia, aidoma culturii, cunoaste diverse vârste si stadii. De fapt, pentru a avea o conceptie de ansamblu asupra civilizatiei, îndeosebi asupra a ceea ce numim dezvoltarea civilizatiei, nu trebuie sã scãpãm din vedere douã elemente de referintã: tipul (stadiul) atins de civilizatie si vârsta acesteia, întrucât raportul dintre ele ne ilustreazã cã civilizatiile dezvoltate pe orizontalã sau în extensiune au o vârstã venerabilã, ceea ce se traduce prin aceea cã vârsta devanseazã copios stadiul (cazul civilizatiei agricole), pe când la dezvoltarea civilizatiei pe verticalã sau în intensiune (bunãoarã cazul Greciei antice sau al Japoniei dupã Restauratia Meiji), stadiul are o evidentã si indiscutabilã preponderentã în raport cu vârsta, cãci respectivele civilizatii sunt deopotrivã tinere, viguroase si dinamice. Civilizatia lumii actuale cunoaste trei tipuri fundamentale (stadii): agricolã, industrialã si postindustrialã. 1)Civilizatia agricolã, neschimbatã în continut, dar cu inerentele schimbãri de formã datorate scurgerii veacurilor, se perpetueazã din antichitate. Este nu numai cel mai longeviv tip de civilizatie, ci si tipul fundamental cu aria cea mai mare de rãspândire. Explicatia persistentei în timp a acestui tip de civilizatie se descoperã în strânsa legãturã dintre om si pãmânt, pãmântul fiind din totdeauna principalul obiect al muncii si practic singura sursã de hranã pentru omenire. Chiar si în zilele noastre, cu toatã atentia îndreptatã spre pisciculturã si acvaculturã, peste 95% din hrana oamenilor este asiguratã prin cultivarea pãmântului, fie prin mijloace traditionale, fie prin mijloacele avansate ale agriculturii intensive. Întregul Ev Mediu, prin economia sa naturalã si prin mãsurile coercitive luate de latifundiari împotriva serbilor (legarea lor de glie), nu a fãcut decât sã întãreascã legãturile rudimentare dar sãnãtoase ale omului cu pãmântul, sã sporeascã dependenta lui de aceastã unicã sursã de hranã si sã consolideze respectiva formã de civilizatie. La toate acestea au contribuit din plin si religiile universaliste, cu deosebire crestinismul, si asta datoritã faptului cã toate marile religii ale lumii (mozaismul, crestinismul, zoroastrismul, budismul, islamismul) au apãrut în lãuntrul civilizatiilor agricole ale lumii antice, si-au promovat caracterul lor naturist si – lucru extrem de relevant – au izbutit sã-si impunã sacralitatea generatiilor succesive de credinciosi, inclusiv caracterul sacru al Pãmântului (“fixat” o lungã perioadã de timp în centrul Universului) si al întregii creatii a Marelui Arhitect. 2)Renasterea si Reforma, cele douã miscãri complementare în istoria omenirii, au contribuit într-un mod esential si decisiv la scoaterea omului din imobilismul sãu multimilenar. Iar masinismul care demareazã tot atunci (de pildã, masinile realizate sau numai schitate de geniul lui Leonardo da Vinci), a dus la configurarea civilizatiei industriale, o civilizatie impusã în urma Revolutiei din Anglia si apoi împinsã de forta aburului pe arii tot mai întinse ale globului. Este stadiul în care omul preastiintific ajunge sã se înstrãineze de sine, de semeni si de Dumnezeu, iar legãturile sale cu glia-mamã slãbesc, fie pentru cã el nu mai catadicsea sã calce pãmântul cu piciorul gol, ca în acest chip simplu si direct sã se încarce cu energie cosmicã, fie pentru cã natura siluitã si pângãritã, reactiona cu tot mai mare furie împotriva exceselor nechibzuite ale pângãritorilor. 3)În sfârsit, microelectronica, automatele si robotii din a doua jumãtate a secolului al XX-lea au impus în tãrile foarte dezvoltate (SUA, Canada, Japonia, Suedia) cel de-al treilea stadiu al civilizatiei umane – civilizatia postindustrialã. * Potrivit clasificãrii anterioare, grosul tãrilor din lumea de azi (cu deosebire din Asia, Africa si America latinã) au parte în continuare de o civilizatie agricolã, în ciuda unor intruziuni accidentale, care de drept si de fapt apartin nivelelor superioare ale civilizatiei: trenuri, autoturisme, vapoare, televizoare, calculatoare, telecomunicatii la vârf. Cãci viteza de pãtrundere si de colonizare a tehnicii este net superioarã aceleia cu care înainteazã cultura (chiar cultura de tip masinist) si civilizatia ei însotitoare. Pentru ca o civilizatie sã devinã dominantã, ea trebuie sã ruleze spre mentalitatea si spiritul cetãtenilor pe liniile devotamentului national si al eficientei economice. Nu asa au procedat japonezii dupã demararea în 1868 a Restauratiei Meiji? În câtiva ani, mai exact pânã la începutul secolului 20, Japonia a devenit o mare putere industrialã si militarã, perpetuând spiritul rãzboinic al samurailor, adicã a trecut vijelios de la bãtrâna civilizatie agricolã din vremea shogunatului multisecular, la civilizatia industrialã pe care si-a desãvârsit-o într-un chip remarcabil. De altminteri, acest fapt japonezii l-au demonstrat de îndatã si fãrã putintã de tãgadã prin primul mare afront adus de rasa galbenã celei albe, respectiv prin zdrobitoarea lor victorie asupra rusilor în urma rãzboiului din 1904-1905, e drept, cu concursul generos al englezilor, care aveau tot interesul militar si strategic ca rusii sã nu-si întindã influenta si dominatia în Orientul Îndepãrtat. De subliniat cã doar în aceste conditii sui-generis precum cele create si afirmate de japonezii secolului 19, iar apoi de chinezii secolului 20, iau fiintã miraculoase sisteme moral-spirituale de rang national si imperial (cãci premisele – articulate pe disciplinã, credintã si ascultare – dateazã din vremuri imemoriale), sisteme hrãnite cu un curaj dus pânã la nesocotintã si cu o abnegatie urcatã pânã la sacrificiul suprem, gratie cãrora – cu luciditatea modelatã de necesitãti, poate fi biruitã nu doar concurenta celorlalte natiuni, ci cu succes pot fi biruite pânã si vitregiile naturii. Tot potrivit clasificãrii de mai sus, România cunoaste în clipa de fatã o nostimã civilizatie hibridã (fondul agricol brãzdat de adânci letargii industriale si de hazoase ambitii postindustriale), civilizatie care se situeazã cu câteva degete sub cea interbelicã. Cãci, ca sã spunem adevãrul gol-golut, românii n-au izbutit sã-si desãvârseascã civilizatia agricolã, deci nu si-au creat temelia economicã si moral-spiritualã de trecere la stadiul industrial. Cum momentul de vârf al civilizatiei românesti a fost atins în controversatul an 1938, asta spune totul despre specializarea românilor în bãtuta pe loc, de la al doilea rãzboi mondial si pânã în zilele noastre. Uzând din plin de instrumentele sale sterilizante si concentrationare, bolsevismul a distrus temelia interbelicã a civilizatiei noastre agricole, atât prin colectivizare fortatã, cât si prin decimarea proprietarilor mijlocii, decretati drept chiaburi (dupã modelul rãzboiului devastator dus de Rusia sovieticã împotriva culacilor), iar în imensul gol astfel creat, s-a încercat altoirea unei civilizatii profund sterilã, secretatã si dirijatã din culisele puterii, care – desi a provocat distorsiuni de proportii - din fericire n-a dat rodul scontat, ea nefiind altceva decât hidosul si periculosul hibrid conceput prin încrucisarea planificatã dintre o agriculturã muribundã si o industrie catastrofalã. În pofida angajamentelor asumate, guvernele postdecembriste nu s-au abãtut nici mãcar cu o iotã de la regula de aur a specificului românesc, anume aceea de-a tãia craca de sub picioarele omului de rând. Astfel cã dezastrul national a continuat, metodic si cu socotealã, pânã la definitiva gripare a motorului economico-social al României secolului 21... Dar civilizatia îsi are legile ei intrinseci de germinatie si/sau de adoptie, apoi de crestere, maturizare si declin. Istoria demonstreazã cã atunci când altoiul strãin a fost de calitate (cel traco-getic si roman în antichitate, respectiv cel englez în vremurile moderne), el a prins, a înflorit si a dat roade bogate: popoarele romanice (francez, spaniol, portughez, italian, român) si civilizatiile fãurite de ele, iar în coloniile excelent administrate de englezi, precum Canada, Australia sau Noua-Zeelandã, constituirea unor popoare harnice, bogate si respectate. La polul opus se situeazã încercãrile disperate (cel mai adesea esuate lamentabil, în pofida presiunilor exercitate) ale turcilor, muscalilor sau ungurilor, si asta datoritã faptului cã la vremea respectivã acesti cotropitori erau posesorii unor forme de culturã si civilizatie inferioare comunitãtilor subjugate. * Meritã mentionate în continuare trei chestiuni, fiecare cu ponderea sa în contextul celor afirmate mai sus: a)În momentul de fatã România se zbate sã-si gãseascã drumul spre o civilizatie respectabilã, oglinditã în ordine, devotament, curãtenie, disciplinã si prosperitate generalã, desigur, fãrã a uita de greutatea si valoarea traditiilor. Însã, sedusã de mirajul Occidentului, ea refuzã (consecintã a progresului deocamdatã invizibil, ori al preavizibilului orgoliu national de-atâtea ori rãnit, ca – de pildã – în cazul atrocelui plan Valev?!) refuzã, deci, cantonarea în cadrele unei civilizatii eminamente agricolã, chiar atunci când românilor li se fluturã pe sub nas avantajele agroturismului si ale unei agriculturi ecologice, cu toate cã drumul ei spre parametrii unei veritabile civilizatii industriale este barat de lipsa obiectului muncii – la ora asta România nu mai are industrie! Ba mai mult. Intrarea României în Uniunea Europeanã nu a dus nici pe departe la eliminarea carentelor de gospodãrire si la limpezirea dilemelor cu care ea se confruntã de atâtia ani. Ce sã mai spunem de visul hiperoptimistilor, cum cã dupã accedere, în România s-ar putea crea trambulina de propulsare, peste stadiul industrial, direct în civilizatia postindustrialã! Nici vorbã de asa ceva, cãci continua agravare a problemelor cu care se confruntã România (astãzi cu criza mai dihai ca altãdatã) si care, dupã cum vedem cu totii, se agraveazã de la un an la altul (strãlucitã confirmare a axiomei, care cu dreptate sustine cã în conditii normale drumul de la bine la mai bine trece prin mai rãu!), aceste probleme, prin urmare, ne obligã sã recunoastem cã decalajul dintre tara noastrã si tãrile avansate se mãreste vãzând cu ochii, si asta atâta timp cât românii vor refuza sã constientizeze cã numai de ei depinde viteza cu care vor rula spre fericire si prosperitate... b)Toate marile civilizatii din istoria lumii, fie cã este vorba de cele patru uriase bazine de civilizatie – daco-tracicã, egipteanã, asiro-babilonianã si indianã, fie cã ne raportãm la civilizatia greco-romanã ori la cea anticã chinezã, toate au cunoscut un maximum de înflorire si rod, dupã care au îmbãtrânit si s-au stins, iar în urmã-le au rãmas doar cioburi ale trecerii lor pe pãmânt, asa ca templele, piramidele sau Sfinxul. Se poate spune cã în momentul de fatã civilizatia occidentalã si cea a Extremului Orient au atins apogeul. Dar un apogeu înãltat pe un fundament alarmant de nesigur: arme, inclusiv cele de distrugere în masã, droguri, bani, plictisealã si insolentã, urã si minciunã, sex, egoism si violentã. Se pare cã odatã cu poluarea, stresul si criza energeticã, a demarat si declinul actualei civilizatii, o subredã civilizatie centratã pe consum, confort si comoditate (c-urile ucigase), chiar dacã tãrile puternic dezvoltate se dau de ceasul mortii sã reducã poluarea globalã, dar fãrã a-si stirbi în vreun fel profiturile, si tot ele alocã sume uriase (totusi, inferioare înarmãrilor!) pentru implementarea unor solutii de viitor, cum ar fi captarea si exploatarea surselor de energie nepoluante si practic inepuizabile (energia mareelor, solarã, eolianã etc.), iar în regim de urgentã, dupã cum o demonstreazã experimentul suedez – o idee care la începutul secolului 20 i-a apartinut marelui industrias Ford – alimentarea autoturismelor cu etanol. Dar tot civilizatia împarte planeta în tãri sãrace si tãri bogate, fiecare dintre ele cu problemele sale, tãri situate de o parte si de alta a barierei ce le desparte, tãri gata oricând sã avanseze solutii si sã ia anumite mãsuri de ordin national si general, care – din pãcate – se dovedesc prea putin eficace atunci sunt vizate stringentele probleme globale ale omenirii: subalimentatia, poluarea, rãzboaiele regionale, terorismul, criza de combustibili clasici, ravagiile fãcute de epidemii si cataclisme. Consecinta este cã, în actuala conjuncturã si cu dictatul practicat în marea politicã internationalã, tãrile sãrace devin tot mai sãrace din cauza somajului, inflatiei si a hemoragiei fortei de muncã cu înaltã calificare, pe când orgoliul tãrilor bogate aspirã la noi maldãre de bani si sfere de influentã, dar trebuie sã facã fatã ofensivei drogurilor, coruptiei si violentelor iscate ba de nelinistea îmbuibatilor, ba de nemultumirea celor ce jinduiesc la bogãtie. Notã: Dupã masivele colonizãri cu africani si musulmani, iatã cã Europa de azi, aidoma Daciei, Imperiului Roman si Bizantului odinioarã, trebuie sã facã fatã asaltului la care este supusã de migratorii asiatici. Dovadã clarã cã, aidoma anamnezei de care vorbea Platon (reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o altã viatã), în istorie toate-s vechi si nouã toate, cãci evenimentele ce-au avut loc în trecutul îndepãrtat, revin când ti-i mai drag de lume. Evident, sub o altã formã, dar toate situându-se pe acea generatoare paralelã cu axa, care în conceptia lui Kant reflectã progresul dupã unirea punctelor de pe spirala dezvoltãrii istorice... În asemenea conditii foarte putin încurajatoare pentru viitorul planetei, este greu de imaginat un scenariu plauzibil al civilizatiei situatã dincolo de civilizatia postindustrialã. Quo vadis, Domine?... c)Actuala civilizatie nord-americanã, un adevãrat port-drapel al civilizatiei occidentale, confirmã din plin asertiunea de mai sus, cum cã dezvoltarea ei pe verticalã este alimentatã de impetuozitatea cu care stadiul o ia înaintea vârstei: o tarã mare cât un continent si cu o istorie oficialã doar cu ceva peste 200 de ani, a reusit sã surclaseze istoria milenarã a fostelor sale metropole: Anglia, Franta si Spania (de istoria amerindienilor nimãnui nu-i pasã), astfel dovedind cã pulsul organizãrii ireprosabile si al afacerilor transcontinentale reprezintã cheia de boltã a istoriei, implicit a civilizatiei moderne.
Civilizatia fiind eminamente materialã, adicã mult mai aproape de trupul decât de sufletul omenirii (si prin aceasta mult mai poftitã si mai accesibilã muritorilor în comparatie cu veritabila culturã), iatã motivul pentru care din seducãtoare, ea lesne devine înrobitoare prin toate acele instrumente ce contribuie la sporirea confortului material în dauna celui moral-spiritual (locuinte tot mai spatioase, înmultirea si diversificarea automatelor, perfectionarea si iutirea deplasãrilor), iar mai nou prin acele realizãri ale exploziei tehnice (televizoare, felurite flecustete electrocasnice, calculatoare, telefoane mobile), care au insidioasa fortã de-a crea iluzia libertãtii, atotputerniciei si a unei jalnice fericiri ce-si trage seva din strãduinta uitãrii dependentelor de tip neosclavagist, dar care în esenta lor se vãdesc devastatoare pentru utilizatorii pãtimasi si relatiile interumane, în general pentru sãnãtatea întregii omeniri. Consecinta imediatã a acestei alarmante stãri de lucruri o reprezintã noua moralã dupã care se conduc tot multi dintre semenii nostri, îndeosebi tinerii descotorositi de sentimente si prejudecãti, o moralã a formei cuceritoare si a fondului în mare suferintã, unde cam totul este permis (de pildã, legalizarea cãsãtoriilor între parteneri de acelasi sex) si foarte putin a rãmas nepângãrit, motiv pentru care furturile, tâlhãriile, violurile si crimele, într-un cuvânt nelegiuirile într-atâta s-au înmultit (cazul României postdecembriste), încât au devenit fapte cotidiene, adicã de-a dreptul banale. Iar în acest cadru nou-moral (mai degrabã fals-moral), fireste cã s-au demonetizat nu doar fundamentele umane (cinstea, omenia, onoarea, demnitatea, respectul, mila, altruismul, simplitatea, cumpãtarea, patriotismul), ci si temele referentiale ale culturii, altfel spus marea culturã si traditiile aferente, ca de pildã cele douã teme centrale, pe marginea cãrora Liviu Rebreanu si-a construit romanul Ion. Cãci astãzi, când scopul prioritar al existentei pragmatice este de-a avea cât mai mult prin orice mijloace, nicidecum de-a sti cât mai multe si mai temeinic, pe cine naiba mai intereseazã pãcatul Anei si dragostea mistuitoare de pãmânt a lui Ion al Glanetasului?!...
|
George Petrovai 9/19/2015 |
Contact: |
|
|