Pictoritã elvetianã de origine românã - Legendina Hurdugaciu di Paolo
PLUS ÇA CHANGE, PLUS C’EST LA MÊME CHOSE, sau asa cum spun
concetãtenii nostrii anglo-saxoni “the more things change, the more they stay the same”, este o zicalã originarã dintr-o epigramã, publicatã pe la mijlocul secolului XIX de romancierul francez Alphonse Karr în revista satiricã parizianã Les Guêpes (Viespile). De-a lungul anilor expresia nu numai cã nu si-a pierdut actualitatea ci dimpotrivã a câstigat largã circulatie si depãsind granitele Frantei, a fost adoptatã de mai multe limbi europene. In traducere liberã ar însemna cã cu cât lucrurile se schimbã mai mult cu atât acestea rãmân la fel, iar întâmplarea nefericitã face ca vorba de duh galicã sã rezume de minune istoria prezentã si trecutã a României.
Ne-ar trebui însã prea multe volume pentru inventarierea pletorei ce ilustreazã nostimada lui Karr atunci când ne confruntãm cu felurite apucãturi perene pe teritoriul Daciei Felix si de aceea ne vom limita numai la unul din domeniul vãduvit al artelor frumoase care ne-a atras de curând atentia.
Vã mai amintiti desigur de renumita pictoritã elvetianã de origine românã Legendina Hurdugaciu di Paolo. Artista, fostã elevã a pictorului Corneliu Baba, trãieste de aproape patruzeci de ani la Lugano unde s-a refugiat ca sã scape de agentii securitãtii. Acolo, Legendina a putut sã se dedice neîmpiedecatã marii sale pasiuni: pictura. A urmat apoi pentru pictoritã o perioadã extraordinar de prolificã, artista expunându-si lucrãrile în peste 20 de expozitii personale (fãrã sã mai pomenim si cele de grup). Eforturile ei creatoare au fost recompensate cu numeroase diplome si medalii de aur si argint, iar pentru contributia sa la patrimoniul artistic european Comisia Superioarã de Recunostintã a SEIMP i-a decernat, în 1988, Le Grand Prix du Prestige Européen. De asemenea, recunoscând valoarea universalã a operei sale cu adevãrat unice, ONU i-a organizat în 2009 o superbã retrospectivã personalã expunându-i peste 100 de lucrãri la Palatul Natiunilor din Geneva. Bucurându-se de aprecierea unanimã a criticilor si amatorilor de artã europeni lucrãrile pictoritei Legendina Hurdugaciu di Paolo pot fi astãzi admirate în numeroase muzee si colectii private.
Nu în România unde, dupã prima ei expozitie personalã din 1972 si pânã în 2013,
artista a fost ignoratã complet. In toti acei ani, în tara de bastinã, nu s-a vorbit sau scris despre ea nimic ca si când nici n-ar fi existat. Exceptie a fãcut numai presa din diaspora. Faptul cã Legendina si câteva din lucrãrile ei majore au fost pentru prima oarã prezentate cu atentia cuvenitã publicului vorbitor de limbã româneascã în paginile lor, onoreazã în deosebi revistele OBSERVATORUL din Toronto si ORIGINI din Atlanta.
In fine, în 2013, dupã patru decenii de eclipsã totalã, datoritã eforturilor si insistentelor ambasadorului României la Berna, doamna Anca Elena Opris, s-a organizat la Bucuresti o mare expozitie retrospectivã cu 200 dintre cele mai reprezentative lucrãri ale pictoritei Luganeze. Vernisajul a constituit un remarcabil eveniment social-artistic, iar stilul metafizic al Legendinei Hurdugaciu di Paolo, a produs un soc estetic rar întâlnit în România contemporanã. In atmosfera euforicã generatã de succesul momentului, artista a fost asaltatã cu invitatii pentru expozitii în diferite centre culturale si cu solicitãri de tablouri pentru muzee. Generoasã, Legendina s-a grãbit sa onoreze solicitãrile. Astfel la sugestia Domnului Radu Boroianu (directorul actual al Institutului Cultural Român), a donat un mare tablou Muzeului National de Artã Contemporanã (MNAC). Apoi a pregãtit declaratia de donatie pentru 40 de lucrãri în valoare de peste o jumãtate de milion de euro la Muzeul de Artã din Târgu-Mures unde directorul Zoltán Soós i-a promis o salã dedicatã exclusiv operelor sale. Dar nici o minune nu dureazã mai mult de trei zile în România si curând invitatiile, promisiunile si bunele maniere au fost uitate. Dupã un an, donatia cãtre MNAC nu fusese încã confirmatã fiindcã tabloul cu pricina si documentatia se rãtãciserã pe coridoarele monstruozitãtii ceausiste în care muzeul îsi are sediul. Regãsite dupã încã un an, donatia a fost refuzatã de o comisie adhoc printr-o chichitã birocraticã. Când tablourile donate muzeului din Târgu-Mures erau gata sã pãrãseascã Elvetia, artista a fost înstiintatã formal cã spatiul promis nu existã, dar directorul nu a fost disponibil ca sã-si justifice refuzul. Chemãrile ei telefonice ulterioare au rãmas fãrã rãspuns - tratament insultãtor aplicat mai apoi si personalului ambasadei de la Berna în sarcina cãruia cãdea transportul tablourilor reîntoarse dintr-o expozitie itinerantã prin Europa. Fiindcã lucrãrile erau gata de drum, Legendina s-a gândit - rãspunzând altei invitatii - sã le doneze Muzeului de Artã din Sibiu, omagiind astfel pe noul presedinte, domnul Klaus Iohannis. Dar acesta nu mai era acolo si epigonii dânsului au pasat-o Muzeului Palatului Cotroceni, institutie nespecializatã în artã contemporanã. Au urmat alte refuzuri si trimiteri fãrã rost dintr-un loc la altul. Artista, pe bunã dreptate ultragiatã dupã atâtea tribulatii, a hotãrât în final sã-si doneze toatã opera muzeului din Lugano unde fusese de asemenea învitatã si unde spatiul nu lipseste.
Si iacã asa se repetã istoria. In 1951, pe timpul dictaturii comuniste, Constantin Brâncusi, cu care Legendina Hurdugaciu di Paolo are oarecari afinitãti stilistice, si-a oferit statului român atelierul cu tot continutul de lucrãri. Gheorghiu Dej, având atunci asentimentul slugarnic al somitãtilor Academiei, a refuzat mostenirea, frustrându-ne de un tezaur fãrã pereche. Diferenta este doar cã astãzi fantosele democrate n-au nevoie de luminile intelectualitãtii, ca sã-si îndreptãteascã deciziile arbitrare, când comit greseli la fel de odioase si lipsite de bun simt ca si cei ce i-au precedat.
Vancouver - B.C.
|
Gabriel Watermiller 8/17/2015 |
Contact: |
|
|
