,,Poemele fiintei’’ de Mariana Didu
Talent incontestabil, profesoara craioveanã Mariana Didu (Colegiul National ,,Stefan Velovan’’) dovedeste – si prin cea de-a 13-a aparitie editorialã a sa: ,,Poemele fiintei’’ – cã este nu numai un scriitor adevãrat, dedicat universurilor liric, epic si dramaturgic, dar si un om de culturã cu inspirate deschideri spre lumea filosofiei.
Prin multitudinea genurilor cultivate, ea aspirã – aidoma lui Lucian Blaga si Marin Sorescu – la titlul simbolic de scriitor total.
Alãturi de volumele de versuri ,,Mireasa din cer’’ (2001), ,,Treptele dragostei’’ (2002), ,,Strigãt de stea cãlãtoare’’ (2004) si, acum, ,,Poemele fiintei’’ -, Mariana Didu a publicat romanele ,,Marea ucigasã’’ (2002), ,,Femeia în spatele oglinzii’’ (2003), ,,Bernardina’’ (2013), volumul de teatru ,,Simfonia primãverii’’ (2002).
Redactarea tezei de doctorat – imprimatã în 2008: ,,Lucian Blaga si morfologia culturii’’, studiu temeinic, înscris în orizontul istoriei literare si al filosofiei culturii – i-a temperat avântul publicãrii de cãrti în ritm vijelios si în tumult efervescent, de cascadã.
Facem aceastã afirmatie deoarece numai în anul 2002 Mariana Didu a publicat patru volume, riscând sã se ia la trântã (involuntar, desigur), peste secoli, cu Mihail Sadoveanu, care-i fortase pe criticii vremii sã declare 1904 ca ,,Anul Sadoveanu’’ – gratie debutului fulminant al acestuia, cu patru cãrti: ,,Povestiri’’ (încununat cu Premiul Academiei, pe baza sustinerii lui Titu Maiorescu), ,,Dureri înãbusite’’, ,,Crâsma lui Mos Precu’’ si ,,Soimii’’.
Gãsim de cuviintã sã reliefãm cã acest careu de asi îi va deschide lui Sadoveanu ,,o prodigioasã carierã editorialã’’, fiind recunoscut, peste decenii, ca scriitor national, ,,unul dintre autorii cei mai fecunzi ai literaturii române, reprezentant tipic al realismului liric, antropologic si etnografic, prin tematicã, si al romantismului, prin sentimente si unele subiecte’’ (Marian Popa), descinzând din linia cronicarului Ion Neculce, a lui Ion Creangã si din eposul popular.
Neastâmpãrul creator al Marianei Didu se regãseste din plin în volumele sale ,,Stele în fântânile dorului’’ (2008, eseuri, reflectii, maxime), ,,Teatru’’ (2010), ca si în insolita carte de granitã: ,,Jurnal despre limitele existentei’’, care poate fi consideratã, în egalã mãsurã, literaturã (roman de idei), metaliteraturã (diaristicã), animate de un interesant suflu epic, liric, memorialistic, pendulând între fictiune si realitate, dar si de un fuior de speculatii filosofice.
Om al cãrtii, pentru care pasiunea si vocatia cititului constituie un act reflex, asemenea respiratiei sau bãtãilor inimii (o sutã de mii în 24 de ore), Mariana Didu se prezintã si de astã-datã ca un scriitor de inspiratie livrescã, în sensul cã ale sale creatii nu sunt de sorginte hormonalã, visceralã, ci stârnite de studierea unor cãrti, a unor opere filosofice ori de artã plasticã, fundamentale pentru cultura româneascã si europeanã.
Recentul volum de versuri: ,,Poemele fiintei’’ ne trimite cu gândul, automat, prin chiar titlul sãu, la Martin Heidegger, cel mai strãlucit reprezentant al existentialismului german, care a lãsat umanitãtii cel putin trei afirmatii cu valoare, intrinsecã, de puncte cardinale si de busolã, în acelasi timp: ,,omul locuieste în cuvânt’’, ,,limba este Casa Fiintei’’, iar poezia - ,,glasul fiintei’’.
Versurile Marianei Didu reflectã cã domnia sa stãpâneste destul de bine specificul operei lui Heidegger, care – sub înrâurirea filosofiei vietii a lui Dilthey si a filosofiei existentei a danezului Soren Kirkegaard a plasat în centrul fenomenologiei sale ,,întrebarea privitoare la fiintã’’, întorcând, asadar, stiinta promovatã de el cu fata spre ontologie.
Pornind de la galaxia de concepte din filosofia lui Martin Heidegger (,,Originea operei de artã’’, Ed. Univers, Bucuresti, 1982), dar si de la studiile de rafinament benedictin si de subtilitate bizantinã ale lui Constantin Noica dedicate Limbii Române (,,Sinele si sinea’’, ,,Ciclul fiintei’’, ,,Ciclul rânduielii’’, ,,Viatã si societate în rostirea româneascã’’ – din celebrul sãu volum: ,,Rostirea filozoficã româneascã’’, Editura Stiintificã, Bucuresti, 1970) -, Mariana Didu realizeazã un salt evident în ascensiunea sa liricã, de la efuziuni postsimboliste, romantic, neoromantice ori de la poezia de notatie, specifice primelor sale trei volume de versuri, la poeme de o substantialitate evidentã, în care personalismul energetic (atât de bine definit de Constantin Rãdulescu-Motru) se manifestã în deplinã libertate.
Poemele cu substrat filosofic ale Marianei Didu – multe dintre ele ,,crosetate’’ pornind de la motive descifrate în haloul de tâlcuri si mistere ale unor plasticieni renumiti la scarã planetarã, precum: Brâncusi, Picasso, Dali, Modigliani… - ilustreazã cã aceasta este constientã de provocãrile si riscurile pe care si le-a asumat, în demersul sãu editorial de tintã înaltã, elevatã.
Putem plasa în domeniul reusitei sale faptul cã ea a fãcut un slalom inspirit printre ,,jaloane’’ extrem de periculoase, care i-ar fi putut cantona volumul la nivelul unor simple speculatii sau conspecte pe teme de interes major, pentru un intelectual veritabil.
Iatã câteva dintre aceste ,,jaloane’’, de care autoarea a tinut cont, le-a evaluat cu inteligentã creatoare, le-a asimilat si le-a valorificat fãrã a lãsa vreun moment impresia cã nu le-ar cunoaste ori cã, dimpotrivã, ar fi inhibatã de ele:
1. Poeticul locuieste omul, parafrazã pe care Heidegger a fãcut-o dupã o cunoscutã afirmatie rostitã de Holderlin (apud Gorun Manolescu);
2. Poezia reprezintã – dupã Heidegger – o mare cale de acces la adevãrul Fiintei;
3. Mediator si mesager, poetul se impune sã devinã agentul unei rostiri esentiale (Sagen).
Mai presus de cele mentionate mai sus, Mariana Didu a evitat cu gratie si cele trei pericole care – conform lui Martin Heidegger – amenintã procesul gândirii:
a. Vecinãtatea poetului-rapsod (care-i pericolul cel bun, mântuitor);
b. Gândirea însãsi (pericolul cel rãu, cel mai aprig), care trebuie sã gândeascã împotriva ei însãsi, ceea ce doar rar îi stã în putintã;
c. Filozofarea – pericolul de-a dreptul nociv, generator de rãtãcire.
Din perspectiva celor afirmate mai înainte si sustinuti de consistenta demersului auctorial din ,,Poemele fiintei’’ (Ed. Art Creativ, Bucuresti, 2015, format A5, 172 de pagini), avem temeiuri sã afirmãm cã Mariana Didu a avut temeritatea cãprioarelor care pornesc în cãutarea tigrilor, cum glosa Constantin Noica pornind de la constatarea cã: ,,Oriunde mergi, înãuntrul limbii, mergi cu ea cu tot si te lovesti de propriile ei praguri. Ai vrea sã vezi cuprinsul limbii, dar te cuprinde si te absoarbe ea, întocmai cum se întâmplã în lumea firii’’.
Tigrii sunt, în cazul de fatã, exact provocãrile cu care se confruntã poeta, provocãri creatoare lansate de versetele biblice ale regelui Solomon din ,,Cântarea cântãrilor’’, de legendara prietenie dintre Enkidu si Ghilgames, de Heidegger, Noica, Eminescu, Brâncusi si ceilalti ,,protagonisti’’ – nu neapãrat ca persoane/ personalitãti, ci ca entitãti culturale de sine stãtãtoare.
Maiestuos precum Sfinxul din Bucegi, poemul cu care se deschide noul volum – ,,Poemele fiintei’’ – al Marianei Didu impune prin cadenta de oratoriu a viziunii si prin policromia rapsodicã a vibratiilor fiecãrei imagini în parte si a întregului, în ansamblul sãu.
Câteva secvente sunt grãitoare prin ele însile: ,,poem al viziunilor mele/ despre lumea absolutã/ ziditã în spiralã si pururea nevãzutã,/ ca înlãntuiri în adoratie de trepte aurite/ ancorate spre cercul nadirului luminos/ al iubirii Fetei Nevãzute a lui Hristos,/ poem de îmbrãtisare a aurei fierbinte/ a lumii de noi doar intuite/ - izvor vesnic în ape arteziene si cristaline -/ în care se scaldã zimbrii de foc,/ zimbri albi, himerici ai lui Dumnezeu’’, iar în partea a doua: ,,poem pentru zboruri de pãsãri uriase/ cu pliscul sonor pe nume inventate,/ ale cãror triluri chemau vesnicia/ si viata fãrã de moarte/ poemul delirului si plânsului apoteotic/ al slavei si al deznãdejdii fãrã hotare/al nefericitilor în iubire pentru care lumea absolutã/ e o carte cu peisaje suave, amãgitoare/ cu întrebãri si rãspunsuri ale fiintei’’ -, pentru ca finalul sã cadã ca un zãvor care, închizând numai aparent fiinta stenicã a poemului, deschide mareea de taine: ,,aura lumii acesteia o ating doar poetii lunatici/ si toti îndrãgostitii Pãmântului acesta rãsturnat’’.
La fel de expresivã este logodirea dintre elementele concrete, materiale si cele abstracte, în cel de-al doilea poem al volumului, care începe cu strofa: ,,totdeauna, dragostea are ochii verzi/ (bobul de rouã poartã ie câmpeneascã)/ si îi ia urma/ doar vânãtorul priceput s-o ademeneascã’’ – pentru a se încheia, de asemenea, cu o deschidere întru nemãrginire: ,,(prin tunelul lumii întunecoase/ eu asmut câinii constiintei dureroare)// doar timpul se subtiazã ca un sarpe’’.
Sunt versuri în care auzim, parcã, un ecou vag din filosofia aceluiasi Martin Heidegger, care, la Freiburg, sustinea cã viata se cuvine abordatã la nivel ,,factic’’, nicidecum ca o idee purã, ruptã de temporalitatea sa istoricã, smulsã din lumea care-i este constitutivã.
Prin ,,facticitate’’, Heidegger întelegea viata ca desfãsurare în proximitatea unei situãri istorice, în lumea imediatã.
Si tot el, prin sintagma ,,hermeneutica facticitãtii’’, exprima transant termenii în care întelegea sã se plaseze la antipodul oricãrei ,,fenomenologii pure a constiintei’’.
Peste timp, Mariana Didu îi dã o replicã neasteptatã, asmutind ,,câinii constiintei dureroase’’.
Sunetul de o diafanitate celestã din ,,Cântarea cântãrilor’’ îl regãsim, sprinten, în poemul ,,Cântã-mi frumusetea, iubite’’, care începe astfel: ,,încã din zori mi-a-nflorit rochita rândunicii,/ din pãmânt, în ochii viorii semintele pãcatului au încoltit/ mi-a crescut pân’ la umeri dragostea, pânã la zenit’’ -, pentru a se încheia prin rãspunsul prompt al celui iubit: ,,ti-am cioplit o luntre, draga mea,/ într-un trunchi de copac de santal/ ochii-ti smaralde ceresti clipind într-o stea/ trupu-ti învesmântat e în dantele diafane,/ cristal curat este oceanul inimii tale’’.
Paradoxal sau nu, în poemul urmãtor, Mariana Didu face saltul din timpurile biblice tocmai în secolele XX-XXI, murmurând, cu timbru grav de clopot cãlit în tara magilor, aidoma lui Leonard Cohen: ,,danseazã-mã spre frumusetea mea blândã/ (…)/ danseazã-mã ca pe-o vioarã astral în vara arzândã…’.
La pag. 18, primele zece versuri sunt explicitarde, nu-si au, deci, dupã opinia noastrã rostul -, poemul, cu adevãrat Poem de referintã pentru Mariana Didu, fiind concentrat doar în partea a doua: ,,el era tot idee/ si eu mã întrupam în carnea crezului lui,/ mã rezideam perpetuu trecând în alt timp/ doar de iubirea lui nu mã sãturam niciodatã,/ doar ea era azima sfântã pe care voiam sã mi-o/ înmulteascã Domnul,/ doar izvorul ei era vesnic nesecat’’.
De o luciditate dureros de dulce este introspectia concentratã, ca într-un aliaj aurifer de cea mai înaltã puritate, în versurile din partea finalã a poemului din pag. 49: ,,Eu nu am nimic, lume,/ Eu nu sunt nimic,/ Nici mãcar praful în care am început sã iau formã,/ Nimic nu-mi apartine,/ Când si când cãlãresc câte un cal de praf,/ Sunt printesa regatului de praf/ Cu mintea clãditã ca un tron pentru Dumnezeu/ La care sã ne-nchinãm toate mumiile de nisip/ Cãrora Dumnezeu le aprinde lumina/ Sã lumineze veacurile ce va sã vinã’’.
Atât de încântatã a fost si este Mariana Didu de poemele filozofice în prozã dedicate de Constantin NOICA subtilitãtilor inefabile ale limbii române, încât aproape cã îl pastiseazã, ,,traducându-i’’ si ,,adaptându-i’’ multe concepte, sintagme memorabile si judecãti de valoare în graiul specific lirosofiei si erosofiei sale (a Marianei Didu).
Jumãtatea a doua a volumului ,,Poemele fiintei’’ este constituitã, în cvasitotalitatea sa, din creatii poetice provocate de scrierile lui Constantin Noica.
Ultimele 10-11 poeme ies de sub aripa atât de originalului sistem de filosofie a limbajului gândit de Noica, rotunjind – prin trimiteri spre ale zãri ale spiritului românesc si universal – un alt univers demn de tot interesul.
La pag. 145, reîntâlnim chemarea iubirii ardente din ,,Cântarea cântãrilor’’: ,,sânii tãi, iubito, gutui amãrui,/ îi pun în picturã, îi pun în poveste,/ muzici dragi pe unde/ sã nu-i scapi prin frunze/ pitulici cu creste galbene, domneascã/ pânã când a vesniciei aripi dantelate/ vrea sã-i întomneze, vrea sã-i nemureascã’’.
Poezia cu titlul ,,Nudul culcat al lui Modigliani’’ (pag. 153) este urmatã de ,,Autoportret cu Marc Chagall’’, artistul plastic plecat din spatiul spiritual rusesc, pentru a realiza – printre multe altele – vitralii dumnezeiesc de frumoase si alte ,,ferestre onirice’’ (dar de inspiratie biblicã) la Kneseth – Parlamentul Tãrii Sfinte, pe care am avut ocazia sã le admir într-un august-septembrie 1992.
Una dintre aceste ,,ferestre’’, inspiratã din Proorocul Daniel (cel aruncat de Nabucodosor în groapa cu lei, din pricina unor intrigi de curte, dar gãsit nevãtãmat, a doua zi), s-ar putea sã o valorific pe coperta unei viitoare cãrti…
Volumul ,,Poemele fiintei’’ se încheie în fortã, asa cum a si început, cu poezii precum ,,Picasso si iubirile sale’’, ,,Orasul vãzut dintr-un car’’ (trimitere deloc voalatã la Marin Sorescu: ,,în car, inima lui crescuse ca un glob mare de foc…’’), ,,Visãtorul versus realitate’’, ,,Mã lupt, iubito, cu epidemia de tine’’ si, mai ales, cel din urmã: ,,Necunoscuta misterioasã…’’, care poate a fi chiar Moasa nasterii fiintei întru Domnul (Moartea): ,,chipul ei avea o transparentã infinitã,/ semãna cu o tuberozã care-si schimbã/ necontenit culoarea împrumutând noi culori/ de la sarpele curcubeului,/ de la vipera luminii,/ (…)/ si, totusi, cineva o zãrise, poate, poetul/ peste a cãrui tristete princiarã/ (…)/ cobora amintirea aievea,/ si fata fãrã de cuprindere a lui Dumnezeu, / doar el ajunsese pânã la esente/ (…)/ doar lui îi vorbea în soaptã/ pom înflorind noaptea,/ curgând din el luminã -/ (…)/ adãsta un cântec nestiut de nimeni,/ venit din alte timpuri,/ din alte zãri,/ din alte lumi îndepãrtate…’’.
Citind si recitind anumite tronsoane din ambitiosul volum al Marianei Didu, ni s-a lãmurit tot mai accentuat perceptia cã si germinarea noii sale cãrti, ,,Poemele fiintei’’, s-a petrecut sub oblãduirea modelului ei cultural: poetul, dar cu osebire filosoful Lucian Blaga.
Cu discretie si elegantã - ca într-un ritual chinezesc al ceaiului, îngemãnat cu adieri de arome exotice deloc dulcege, din contrã, cu accente masculine, de mosc, tabac si ambrã, în pasi insinuanti, aproape infinitezimali, de gheisã totdeauna sigurã pe mijloacele sale de expresie -, Mariana Didu îsi centreazã zborul liric si spirala aspiratiilor sale literare în functie de altitudinea si rotatiile neîncetate ale candelabrului cu trei brate magnifice: Marele Anonim, lumea, omul.
Fiinta pe care poeta o are în vizor, în ,,Poemele fiintei’’, este omul -, fie în ipostazã de botezat în focul divin al iubirii, fie în aceea de înfrigurat cãutãtor al absolutului, al identitãtii sale în raport cu Dumnezeu, al armoniei cu sine, cu lumea înconjurãtoare, cu universul.
Din ,,Trilogia cunoasterii’’, ,,Trilogia valorilor’’ si, mai ales, din ,,Trilogia cosmologicã’’ -, Mariana Didu a retinut (si a valorificat, cu mijloacele specifice lirismului) cã, desi este ,,fiinta cea mai înaltã si cea mai complexã ce rezultã din procesele de integrare cosmicã a diferentialelor, omul este cenzurat. Aceasta înseamnã cã omul nu poate sã ajungã la o cunoastere pozitivã absolut adecvatã a realitãtii, nici a Marelui Anonim, nici a lumii înconjurãtoare, nici a propriei sale fiinte’’.
Din poemele Marianei Didu transpare un anume ecou din zarea gândirii lui Lucian Blaga si anume: fiinta umanã deplinã – indiferent dacã o numim, în prezentul volum, Iubit, Iubitã, Brâncusi, Eminescu, Picasso, Dali, Chagall… - rezultã dintr-o mutatie ontologicã unicã în univers ,,prin modul de existentã în orizontul misterului si pentru relevarea acestuia’’.
Spre deosebire de omul paradisiac (gândit de Blaga drept un preludiu al fiintei umane, cãruia îi este proprie existenta în orizontul lumii date si care constituie baza vietii umane, dar nu dispune de plenitudinea si demnitatea acesteia) -, omul deplin, numit de marele filosof si omul luciferic, trãieste în orizontul misterului, cu scopul de a-si releva siesi misterul.
Acestea sunt câteva dintre considerentele pentru care, în poemele Marianei Didu, revine adesea sintagma ,,omul deplin’’.
Creatie, ca scriitor, ca doctor în stiinte, creatie sutã la sutã a prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, director al revistei Lamura din Craiova -, Mariana Didu pare sã fi soptit, necontenit, în gând, ectenia lui Constantin Noica, din care este obligatoriu sã retinem deschiderile cãtre universal ale culturii noastre, în întregul ei: cãtre presocratici, cãtre adânca întelepciune indianã, cãtre cea persanã ,,si poate cãtre un Orient ce va constitui marea problemã de mâine’’ – si, în sfârsit, cãtre Goethe.
Pentru cã – subliniazã Constantin Noica: ,,Dacã n-ar fi decât aceste trimiteri, si încã ar merita sã ne strãduim a face din cultura noastrã unul din miracolele europene’’.
Lansare de carte a Marianei Didu va avea loc , luni, 6 aprilie 2015, ora 16.30, la Biblioteca Judeteanã ,,AMAN’’ – Dolj, sala ,,Dinu C. Giurescu’’
|
