Limbajul narativ al unui slujitor al Bisericii
Scriam cu ceva ani în urmă, poate, un deceniu, la pagina rezervată literaturii de cotidianul craiovean Cuvântul Libertății, că prozele părintelui Mihalache Tudorică au acea savoare inalterabilă a limbii vorbite în zona Olteniei. Formulările regionale ispitesc pe lingvisti, mai cu seamă pe dialectologi, care găsesc în stilul narațiunilor preotului Tudorică grile pentru stiință, tot atât de importantă precum s-a dovedit literatura lui Ion Neculce, Creangă, mai puțin, Sadoveanu.
Întrebarea pe care ne-o punem acum, în plină despletire postmodernistă, pornind de la volumul de proză scurtă Mireasa desculță (2003, 200 pagini), vizează gradul sau doza de autenticitate si de originalitate. Departe gândul de a pune un semn de egalitate între cele două adjective, si ele pe cale de a se prevala de schimbarea valorii gramaticale. Oricum, primul nivel de lectură îi pune în față oricărui lector un fel de adevăr, o echivalență meritorie cu ceea ce se stie în mod obisnuit. Formele de receptare, în asemenea cazuri, se asumă pe cont propriu, făcând sau nu reverberații (afective sau raționale).
Deci, scriitorul Mihalache Tudorică, slujitor al Bisericii Ortodoxe, în orasul Craiova, consună stilistic printr-un remember, în care orizontul rural, cu pletora sa de evenimente, mai puțin sociale, dar permanent familiale si de obste, se suprapune în interludiile vieții citadine ca un lămpas de miner.
Zic asa, deoarece prozatorul foloseste cele mai diverse mijloace de exprimare de la dialog, omniprezent, la dezbaterea de grup, până la solilocvii si punere în scena grupului din zonă a tot felul de subiecte si păreri.
Asadar, preferința autorului merge spre subiectele de interes ale unei comunități rurale, niciodată linistită sau limitată într-o existență larvară ori impusă de autorități. Cele mai multe proze au în vedere tradiția satului, din preajma orasului Filiasi (localitatea Bâlta, cu precădere), privind moartea. Formele ciudate, intempestive sau asteptate, de producere a ei. Aleatorii, ar urma despărțirile, un fel de divorțuri, neînțelegerile (ancestrale) între socrii si tineri, teme despre oamenii suciți ori supusi viciilor (beției, erosului ascuns, păgubitor) si parcă, peste toate, gândul olteanului din totdeauna de a se sti sef, un fel de cocos în casă.
Nu lipsesc visele, cosmarurile, interpretarea paradoxală a lor, relațiile cu natura, cu ploile si zăpezile, mai ales cu apele Jiului.
Obiceiurile de înmormântare, cele de la nunți, botezuri, de la alte cumetrii sau sărbători creștinești și-au găsit în prozele părintelui Mihalache Tudorică un autentic punct terminus. Adică orice descriere (nu relatare !) făcută în stilul subgraiului oltenesc trebuie acceptată ca atare, ea fiind, pentru folcloriști (și nu numai !) un câmp bogat de interpretare și concluzii.
Satul ca termen generic nu este nici pe departe unul decorativ sau tranșat ca spațiu pentru grupuri de interese, ci, dimpotrivă, o formă de conviețuire, rămânând unitar, dincolo de toate frământările lui.
Am evidențiat doar câteva elemente de fond ale actualei cărți propusă de Mihalache Tudorică, venind acum si precizând ingeniozitatea limbajului, a stilului care, pus în formă de verset, stă de-a dreapta lui Marin Sorescu, cel din volumele La Lilieci. Pentru saga, sagacitatea rostirii oltenesti, îi poate surâde Amza Pellea. Numai că binecunoscutul actor român realiza scheciuri, stârnind râsul pe loc, pe când multe proze ale lui Mihalache Tudorică, prin tonalitatea enunțurilor, te urmăresc timp îndelungat, în reflecții sau juisări similare, dacă intră în universul propus de autor.
Se va observa numaidecât, pentru cititorul versat, adică pentru criticul literar, că prozatorul prelungeste admirabil prezența persoanei a treia în povestire, dar nu în puține situații, spiritul autoreferențial se afișează cu beneficii de cauză.
Într-o posibilă antologie națională numele lui Mihalache Tudorică trebuie reperat înaintea multor confrați. De aceea, oferim orientativ, tematic, câteva titluri de proze (schițe, nuvele : a) moartea : Pomina, Rada plânge si azi
,Păcate grele, Mi-e frig si-n suflet, Prin sat, Nea Trandafir, Amărâtul de suflet; b) tradiția : Pe vremuri, Dairicu, Ponoasele, Confuzia, Praznicele, Vremuri, Viața, un vis urât, Vremuri pălite; c) războiul : Împacă-te cu gândul, Instrucția, Taina lui Dină; d) iubirea ca aventură: Iote la el !, Cuib răvăsit, Măi rar, măi nevastă, La lot, Găina; e) anomalii, vicii : Hoțul de ruci, Dentistul, Ciungul, Muta, S-a întors lumea,..,Soimănitul, Safta lui Jurebie; f) părinți / copii : Pomană, Ce mă fac, Doamne ! (un fel de Regele Lear), Viață de câine, Cât lingura erai, mă, culiță !, Velica.
Multe alte proze au un tratament al hazului pe game stilistice de povestit în voie : Comorile lui Tăsâcă, La târg, Safta lui Jurebie, Printre uluci, Nastrafia.
În plan estetic, Mihalache Tudorică a deprins nu numai tehnica realismului clasic, ci si modern, a fabulatorului oniric, a unui fantastic ușor controlat (de la E.A. Poe, la Hoffman, Galaction, Eliade etc.), a unui fantastic mitologic (vezi Boala, rechemând pe Márquez , din romanul Un veac de singurătate).
De reținut că autorul, deși a apelat exclusiv la o exprimare regională si populară, a controlat admirabil exprimarea personajelor, pe care a epurat-o de o sintaxă încâlcită ori ilogică, a periat lexicul de stridențe pleonastice, de ligamente neaose. Apelul la stilul indirect, nu în puține cazuri, indirect liber, mi-a dat garanția unui prozator matur, cărturar migălos si atent la exprimarea
enoriasilor. Nu încape vorbă că secretul unui stil ușor recognoscibil se bazează pe legăturile intrinseci ale autorului cu Biserica si afine cu slujitorii săi.
În această ordine de idei, se strecoară, cu abilitate de mare cunoscător al sufletului omului de la sat, un fel de filozofie stenică privind existența în univers si credința că Dumnezeu este atotbiruitor. Un exemplu, auzindu-l pe Sadoveanu din Neamul Șoimărestilor (si nu numai !) : care nebunie n-a mai fost în satunostru, de când e el. Da să stiți că mortuacesta mai scoate el capu, altfel nu să poate. Bine că cimitirue în curtea bisericii.
Iată un ecou sadovenian din Hanu Ancuței, convertit genial în proza Mărin al luGușe : Or mai fi oameni zgârciți, s-or mai târgui ei, s-or mai pungui, daca Mărin al luGuse n-am pomenit, n-am văzut, n-am auzit, nu voi pomeni, nu voi vedea, nu voi auzi, de-as trăi cât nucul luMitrică al lu Neacsu.
Odată cu personajele, autorul filosofează, nu departe de registrul stilistic al acestora :Când s-a săturat satul de plâns, de pomenit si cruci, la unele din familiile lovite de nenorocire, a venit nădejdea, la altele, trecerea timpului, la altele, mila Domnului.
Singurătatea e plânsă si deplânsă într-o gamă joasă, prin vorbele lui Leandru, care, adresându-se soției, îsi doreste o pieire de cuplu, ca urmasul să nu sufere: Uite, mie, si nu glumesc, mi-ar plăcea să ne îngroape de mână. Noi ar fi bine să ne plătim jelitul până nu e prea târziu, că, uite, sunt multe fomei în sat care stiu să plângă frumos ; Măria luLache, Dora luMirică, Petria lu Stan(
).
Autorul se strecoară prin escorta cuvintelor si-l pune pe Leandru să cugete :A trecut vremea peste noi ca soarele. A venit si s-a dus. Dar ca tine mai rar să se jelească cineva pe aici. Că mi-era si drag. Când mergeam noi amândoi la câte un mort cu lumânare si începeai si plângea tot satu ? Că prea plângeai frumos. Si bine le potriveai din glas si din vorbe. Dar bine ar fi dacă ne-am duce odată amândoi, ca după aia să se dea cu mătura de tot si să nu mai încurcăm pe alții.
Un tip de filozofie populară găsim în memorabila schiță : Du-te,Ilie, vino Ilie (Că zici să asculți de toată lumea. Asculți, dar trebuie să te gândesti bine ce zice si lumea asta, că nu toată lumea e cuminte ).
Implementarea noului în sat este luată câte odată în derâdere. Prezența unui televizor îi procură mare îngrijorare lui mos Lisandru ăl bătrân care nu poate concepe ca vecinii să vină la televizorul lui ginere-său să nu fie bărbieriți, îmbrăcați curat, cărora le interzice să vorbească în timpul derulării programelor. Ei pot fi văzuți de cei de acolo si îsi formează o părere proastă despre ei. Ca si când, vezi Doamne, acolo ar fi camere de înregistrat
telespectatori !
Tot de acolo, au auzit expresia am încheiat citatu, care s-a răspândit în tot satul, iar când unul vrea să-l oprească pe celălalt, fie si când se ceartă, pac cu expresia amintită !
Cunosc câteva studii de specialitate privind onomastica în alte literaturi, dar mi se pare că poreclele românesti sunt geniale, dacă mai sunt si plasate în contexte narative reprezentative. De la cronicari (moldoveni sau munteni), apelativele rămase în arhivele istoriei sau literaturii fac deliciul unor decodări semantice dintre cele mai complexe. Rețin, la întâmplare, câteva din volumul Mireasa desculță : Rinu luCocoase, Ion Degeratu, Cicica, Sârbu lui Pleavă, Lipica lui Stoicea (personaj din Moara lui Călifar, de Galaction), Macarie Lungu, Păloi, Frusâna lui Troace, Tâsâcă, Rița lui Siniță, Ilie Belican, Marița luCiudel, Lache Gușter etc.
Din țesătura epică nu lipsesc vrăjitoriile, afuriseniile, blestemele, în primul rând: Dă, Doamne, un potop, care să le înece, să le spele pe toate ! I-auzi, ce vorbă, că să răciră sarmalele; Alege-s-ar prafu de ai mei, că ei m-au pus pe cărbuni; Vedea-te-as tămâiat cu colac de ceară pe burtă si cu sfesnic la cap; Daț-ar oarba în ochi de punguită.
Două texte
argheziene Icoana (a la Măria Nichifor) si Păi, stăi o țâră (a la pamfletul Baroane) confirmă stilul cultivat al părintelui Mihalache Tudorică.
Proza care dă titlul volumului surprinde drama unei tinere, proaspăt cununată în Biserică. Alaiul de nuntă se-ndreaptă spre casă, când deodată, ginerele este omorât de o masină mică. Autorul conchide si el trist :Cu mâncarea pentru nuntă, au făcut înmormântarea.
Faptul în sine, până la urmă, ar fi
neliterar. Numai că prozatorul intră într-o atmosferă borgesiană, oricum specifică realismului magic, afirmat în spațiul sud-american spre mijlocull secolului al XX-lea. Scriitorul notează sec : La biserică, părintele Alexandru nu putea vorbi de plâns. Valentina, îmbrăcată tot mireasă, sta lângă capul lui si-i tot privea floarea de ginere pe piept. Când , asa, dintr-odată, începu să cânte. Începu să si joace. De atunci nu si-a mai revenit. A rămas mireasă până a murit.
Pagini de literatură veritabilă întâlnim si în textele care surprind satul în perioada convulsiilor politice si sociale. Desigur, drama țăranului român, după 1944, a fost a pământului, cerut de a fi trecut în gheaceuri, apoi în ceapeuri. Secvențele propuse de scriitor au darul fluidității cinematografice, unele, dacă ar fi dezvoltate, pot reprezenta puncte documentare deosebite.
Oricum, cele 191 de pagini ale cărții lui Mihalache Tudorică sunt o încântare stilistică, nu numai pentru astăzi, ci si peste timp. Ele fac dovada unui talent original care transformă o realitate trăită sau bănuită a fi astfel într-un imaginar controlat estetic în mod virtuos.
|
Prof. Marian BARBU 7/27/2004 |
Contact: |
|
|
