Atitudini ; Vina, „bat-o vina”!
„Caracteristica vinovatilor este nelinistea.” – Seneca
Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se defineste ca vinã, ea se hotãrãste în justitie, implicând si pedeapsa respectivã. Fapta comisã de cel vinovat o numim vinovãtie, un sentiment pe care îl încearcã cel vinovat si care poate fi simtit cu intensitãti diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivã negativã si dureroasã, se manifestã în mai multe feluri, având si cauze diferite: omul simte cã a încãlcat un cod moral sau anumite valori etice, a rãnit pe cineva, nu a fãcut ceva ce trebuia fãcut etc., se analizeazã, ajunge la concluzia cã este vinovat si se auto-pedepseste, sau este învinuit si pedepsit. Dacã nu-i pasã, adicã nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emotii si va fi dispus si altãdatã sã treacã tot cu atâta usurintã peste ele. Sau, sãvârseste o altã vinã – minte! Normal ar fi sã se porneascã de la adevãrul cã oamenii sunt supusi greselilor, cã se poate ceva învãta din ele, cã trebuie sã fim moderati în concluzii si actiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinisteste sufletul. Ne victimizãm sau suntem victimizati si suferim. Vinovãtia stricã echilibrul energetic al organismului, afecteazã judecata si repercusiunile sunt uneori dramatice.
Într-un articol al doctorului si psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina si sentimentele de vinovãtie, se specificã cã „vina este atrasã de comiterea unui act interzis de cãtre legile societãtii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de actiunile semenilor lor”, mentionând totodatã cã „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementeazã punctele esentiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de « liber arbitru » imanent în conceptul de responsabilitate, face individul rãspunzãtor pentru alegerea comportamentului sãu; dacã aceastã alegere contravine legilor traiului în comun, dacã este o alegere antisocialã, atunci efectul unei asemenea actiuni poate conduce la facerea persoanei vinovatã de o infractiune, delincventã sau pãcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Sã nu ucizi”; porunca VIII – „Sã nu furi”; porunca IX – „Sã nu mãrturisesti strâmb împotriva aproapelui tãu”; porunca X-a – „Sã nu poftesti nimic ce este al aproapelui tãu”.
Omul trãieste dupã niste legi, care sunt de douã feluri”: legi dumnezeiesti si legi omenesti. Legile dumnezeiesti sunt vesnice, morale si firesti, datã tuturor fãpturilor înzestrate cu judecatã si voie liberã. Despre legea vesnicã ne vorbeste Sfânta Scripturã: „Eu am fost din veac întemeiatã de la început, înainte de a se fi fãcut pãmântul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioarã, naturalã, universalã, nescrisã dar înscrisã în minte si inimã. Existã si legi obligatorii de conduitã în societate, ele nefiind vesnice ci temporare, se schimbã si evolueazã odatã cu societatea „pentru a-si pãstra valoarea practicã”. Constiinta moralã fiind o componentã existentialã a omului, emite judecãti si îl îndeamnã sã se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica; si peste ele nu putem trece, fiindcã rãnim constiinta. Ea actioneazã în hotãrârile noastre si tot ea ne judecã ulterior. Cu alte cuvinte ne apartine, ne îndeamnã, dar nu ne obligã. Alegerea este a noastrã, cu repercusiunile ei. Optiunea de a trãi o viatã interioarã echilibratã, poate fi doar o decizie personalã, ea însumându-se deciziilor unei societãti. Regele României Mihai I a afirmat un mare adevãr: „Lumea de mâine nu poate exista fãrã moralã, fãrã credintã si fãrã memorie”.
Vinovãtia, se spune, a fost prima emotie dãunãtoare simtitã de om, comportamentul lui Adam si al Evei schimbându-se imediat dupã comiterea pãcatului: „Ei s-au ascuns de Fata Domnului Dumnezeu printre pomii din grãdinã” (vers. 8). A fost sentimentul fricii si al rusinii. Pe lângã fricã si rusine, ei au simtit si tristete, mai ales dupã ce au constientizat consecintele neascultãrii de Dumnezeu. Cauzã si efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca sã fie lângã mine…”, cele folosite de Eva: „Sarpele m-a amãgit…”. Iatã cum vinovãtia genereazã mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovãtirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumatã si cãutatã eliberarea de vinovãtie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiectie” ca un mecanism de apãrare, sustinând cã oamenii pun vinovãtia lor pe seama altora sau gãsesc argumente pentru a-si usura sentimentul de vinã. El a introdus conceptele de Sine - componenta guvernatã de principul plãcerii -, Ego-ul - principiu al realitãtii care înfrâneazã impulsurile Sinelui si care spune stop!, nu acum! si Super ego-ul - instanta supremã, valoarea moralã. Deci constiinta este o reflectare psihicã a realitãtii, pãstrând un echilibru între cerintele etice si morale. Kant spunea cã etica se fondeazã în jurul rãspunsului: „ce trebuie sã fac?”, ulterior reformulatã ca: „ce trebuie sã stiu despre ce trebuie sã fac”. Conflictul se iveste în cazul egocentrismului si al egoismului, situatii în care omul or se simte a fi centrul universului si atunci nu simte nici o vinã care i se atribuie, or ascunde vina, mintind, pentru a-si putea satisface în mod egoist plãcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relatia cu lumea exterioarã.
Scriitori de seamã ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovãtiei, au analizat stãrile conflictuale, încercând sã facã luminã în întelegerea sufletului omenesc. Dacã ne gândim la dramaturgul si poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literaturã englezã, la tragedia Hamlet, în care printul Danemarcei este pus în fata dovezilor faptului cã unchiul sãu – Claudius - i-a omorât tatãl, în mod egoist, crud si fãrã remuscãri, devine obsedat sã dovedeascã vinovãtia unchiului si de a se rãzbuna. Având un deosebit simt pentru cinste si corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednicã a mamei sale Gertruda, de faptul cã nu a simtit îndeajuns durerea pentru moartea tatãlui sãu si a comis rusinoasa cãsãtorie. Printul e cuprins de o adâncã tristete, îsi pierde toatã bucuria, veselia si obisnuinta pentru lecturã, jocuri si sporturi potrivite tineretii sale; lumea-i pare o gradinã pãrãginitã în care florile sunt nãpãdite de buruieni. Nu-l frãmântã faptul cã a fost înlãturat de la tron - mostenirea sa de drept -, ci faptul cã mama sa a uitat asa de repede pe tatãl sãu care fusese pentru ea un bãrbat bun si iubitor si se mãritase cu fratele bãrbatului, o cãsãtorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum si graba necuviincioasã cu care se fãcuse aceastã cãsãtorie. Sufletul lui era sfâsiat si mintea întunecatã. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatãlui care apare la miezul noptii, vãzutã de ostasi si de prietenul lui - Horatiu, fapt ce îl determinã sã doreascã sã vadã si el aparitia spiritului. La întâlnire aflã cum s-a produs moartea tatãlui, trãdãtorul frate vãrsându-i în ureche un suc otrãvitor. Hamlet devine si mai frãmântat, nemultumit de situatia din propria-i familie, sentimentul rusinii este coplesitor, considerând cã imoralitatea se poate repercuta asupra tãrii sale, asupra unei lumi întregi. Vinovãtia unchiului este inacceptabilã, Hamlet actioneazã grãbit si impulsiv. Este alegerea lui. Iatã cum, în functie de alegerea personalã, pedepsirea vinovãtiei poate avea si partea ei distructivã. Groaza-i cuprinde simturile, chipul sãu ia o înfãtisare sãlbaticã, purtare anacronicã, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptã un aer de nebun si o dojeneste. Tristetea accentuatã este vecinã cu nebunia realã, plãnuieste aflarea adevãrului, darea lui în vileag, rãzbunarea. Pregãteste o piesã cu o actiune asemãnãtoare, la care asistã regele, pentru a urmãri reactia regelui. Adevãrul iese la suprafatã, el neputând fi îngropat. Rãzbunarea însã aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet - printul bun, iubitor si care ar fi putut fi un vrednic si desãvârsit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te pun pe gânduri, te fac sã discerni binele de rãu, sã doresti o viatã moralã acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei.
Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanti scriitori rusi vesnic în cãutarea armoniei sociale si umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusã la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru mintile si inimile noastre, el stârneste un amalgam de emotii - de la vinovãtie pânã la respect si iubire”. Vorbeste de faptul cã în scrierile lui existã o bazã moralã profundã, reusind sã imprime imagini de neuitat în mintile si inimile cititorilor: „Rusinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, tine de experienta noastrã comunã a izgonirii din paradis. Cu totii suntem cãzuti, suntem înstrãinati fatã de noi însine, fatã de ceilalti si fatã de Dumnezeu. Cu totii luptãm sã înfruntãm acest sentiment de înstrãinare si sã ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Fratii Karamazov, de exemplu, dacã fiecare dintre frati are o personalitate aparte interesantã: Dmitri - pasional, senzual, Ivan - lucid, rational, aparent ateu, Aleosa –simbol al trãirii spirituale si al apropierii de Dumnezeu, tatãl, în schimb - Feodor Pavlovici - este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul si simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viatã desfrânatã, lipsit de ideal, „animalul rapace fãrã acces la remuscare, ultima expresie a înstrãinãrii de umanitate”, dupã cum îl caracterizeazã scriitorul, eseistul din România Ion Ianosi. Feodor Pavlovici nu face altceva decât sã-si savureze viata, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme si retineri morale, plãcerea fiind unicul scop al existentei sale, de dragul ei fiind gata sã distrugã pe oricine, chiar pe proprii sãi copii. El nu-si asumã nici o vinã, nu are nici un fel de remuscãri. Conform viziunii lui Freud, el rãmâne la stadiul sinelui dezvoltat si precumpãnitor. Dar, iatã, lumea nu este constituitã numai din acesti indivizi, ci si din acei pentru care ego-ul si super ego-ul îsi au interventia lor binefãcãtoare si Dostoievski stie sã sarã de la o gândire imoralã, la una moralã îmbrãtisatã de iubire, precum în romanul Crimã si pedeapsã: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoanã înzestratã cu calitãti deosebite, îsi simte justificatã decizia de a ucide, dupã crimã sentimentul remuscãrii îl macinã; este salvat prin dragostea survenitã pentru o tânãrã curatã sufleteste, obligatã sã se prostitueze pentru a-si salva familia si care ajutatã de credintã, gãseste energia necesarã pentru a-l cãlãuzi, în ciuda propriei sale suferinte. Este tema preferatã a lui Dostoievski, cea a salvãrii prin suferintã.
Toate emotiile negative dãuneazã organismului fiecãruia în parte, dar si întregii societãti, precum: vinovãtia, ura, furia, mânia, rãzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptãrii, iertãrii, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât si în afara noastrã. De aceea atât de frumos ne grãieste Biblia: „Dacã iubire nu e, nimic nu e!” si „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovãduieste binele acestei lumi, trebuie apreciatã. Dar ca sã întelegem o religie, ea trebuie cunoscutã cu adevãrat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie si de iubire, care trebuie gãsit, apreciat si nu denaturat. Oamenii au dreptul sã aibã credinta în religia aleasã de sufletul lor si sã respecte valorile ei. Dacã respecti, vei fi la rândul tãu respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimã relatia dintre ofertã si pret: oferi lipsã de respect, trebuie sã prevezi pretul plãtit. Din nou, spun: fiecare efect are o cauzã, iar ratiunea si simtirea este necesar a le cunoaste si a gândi asupra lor!
Vinovãtia este o stare implantatã parcã în mintile oamenilor de astãzi. Valorile morale sunt date la o parte si consecintele sunt dezastruoase. Tineri fãrã experientã de viatã, în absenta unor explicatii logice a binelui, devin încrâncenati, au o singurã idee în cap, un drum ales periculos, nedrept si distrugãtor al armoniei pentru care ne nastem si pe care trebuie sã o cultivãm. Egocentrismul cuprinde fiinta, cel din afarã este vinovatul, tu esti cel integru, nestiind cã remuscarea pândeste si cã ea poate duce la dãrâmarea fiintei. O vinovãtie imaginarã sau realã induce dorinta de rãzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au strãduit atât amar de vreme sã si le însuseascã. Pentru unii oameni politici - fie bãrbati, fie femei - cocotati în functii de decizie, nu mai conteazã ce este moral, lãcomia pentru satisfacerea propriilor plãceri, propriilor interese primeazã si nu intereseazã cât de mult îi afecteazã pe cei din jur atitudinea si actiunile lor. Când sunt învinuiti, se folosesc de acea „proiectie”, ca mecanism de apãrare, în loc sã-si recunoascã vina. A recunoaste vina însemnã a tine cont, mãcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele vesnice cât si cele elaborate la momentul respectiv de cãtre societatea în care trãim, adicã a face un pas spre maturizarea constiintei, a aduce luminã în suflet. A trece peste linia de demarcatie a binelui, înseamnã a te înscrie în zona rãului, a fi vinovat, iar vinovãtia atribuitã cuiva trebuie bine cântãritã bine, dupã aceleasi legi, pentru a nu avea vinovati fãrã vinã.
Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus”(Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arãtat lãcomia sãlbaticã ce îi transformã pe unii oameni în fiare fatã de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui sã fie!
Railegh - Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 3/2/2015 |
Contact: |
|
|