JOCUL FRUNZEI DE ARTAR
Nici prin cap nu mi-a trecut, când eram copil si ma jucam cu perechile de aripioare care cresteau în artarul din gradina blocului bucurestean în care locuiam, ca voi ajunge în tara pe al carei drapel e desenata o frunza de artar. Perechile de aripioare care se prelingeau ca niste ciorchini de sub frunze erau subiect de întrecere pentru copiii din cartier. Le daadeam drumul de pe balcon, iar unul dintre noi cronometra de jos durata aterizarii elicei. Câstigatoare era elicea care parcurgea cel mai încet distanta data, drept care tehnica era folosirea aripioarelor cât mai suple si cât mai uscate. Mi-a ramas multa vreme gândul la artarul copilariei mele. Acolo, în tara în care m-am nascut eu prima data, artarii erau o raritate. Sau poate ca eu nu-i vedeam, pentru ca acolo erau multi alti copaci interesanti. M-am nascut prima oara în România si a doua oara, voit, în Canada. (Am explicat într-una din povestirile mele trecute cum una din etapele adaptarii dupa traumatismul emigratiei este încercarea de a te renaste, constient, în tara de adoptie). Aici, în noua mea tara, artarii sunt la fiecare pas si exista multe varietati, dar toate sunt diferite de artarul unic al copilariei mele.
Acceptând ideea nasterii noastre multiple, cum s-ar putea oare defini patriotismul în cazul celui care poarta în suflet nu doar o tara ci doua sau mai multe? Iata definitia patriotismului data de Bernard Shaw: “Patriotismul este convingerea ca tara ta este superioara oricarei alte tari pentru ca te-ai nascut în ea”. Ca si copiii înfiati care-si iubesc parintii adoptivi cu o dragoste filiala autentica, cred ca si noi, cei trecuti prin tulburatoarea aventura a schimbarii tarii în care am vazut lumina zilei, putem iubi cu devotament nu numai tara de bastina, ci si tara care ne-a primit si în care, cum spuneam, a trebuit sa ne nastem, voit, a doua oara. Definitia lui Bernard Shaw ramâne deci valabila, iar iubirea tarii adoptive poate convietui cu cea a tarii în a carei limba vei continua sa gândesti, sa iubesti si sa-ti exprimi emotiile.
Se pune totusi o întrebare: atunci când m-a primit si oferit posibilitati multiple de a-mi continua viata începuta în alta tara, în functie de calificarile, prioritatile si alegerile personale, Canada m-a “tolerat” sau m-a “acceptat”? Albert Memmi, scriitor tunisian care a studiat problema colonizarii tarilor din Africa de Nord, spune: “Toleranta este un exercitiu si o lupta cu sine. Ea nu semnifica acceptarea ideii ca toti cei cu pareri contrare au dreptate, ci inseamna a gândi astfel: desi cred ca am dreptate si ca adevarul exista, nu voi face nimica pentru a mi-l impune.” Daca luam în consideratie faptul ca toleranta presupune plasarea celui care tolereaza la un nivel superior celor tolerati, atunci ne-impunerea ideilor unui grup majoritar asupra altui grup minoritar este o “toleranta”. “Acceptarea”, pe de alta parte, presupune un nivel comun al celor implicati in procesul de interdependenta. A fi acceptat este o notiune diferita de cea de a fi tolerat. Din punct de vedere filozofic s-ar putea spune ca Divinitatea, indiferent de religie, îi tolereaza pe oameni, fiindu-le superioara, în timp ce omenii ar trebui sa se accepte unii pe altii. Canada ne-a tolerat, caci atunci când am sosit, sistemul ei economoc, politic si administrativ era bine consolidat, iar noi eram veniti dintr-o tara în care nu avusesem experienta democratiei la gradul la care o avusesera cei stabiliti în Canada înaintea noastra. Pe de alta parte, o data ajunsi în Canada, noi îi acceptam organizarea politica si sociala, multiculturalismul si toate celelalte particularitati. Iar daca pe unele le acceptam cu rezerve, altele ajung sa ne bucure în cel mai înalt grad. Nu se poate sa nu ne mândrim, canadieni fiind, de libertatea de a vorbi, gândi, scrie si tipari ziare în româneste, de posibilitatea de a avea teatrul, scoala si bibliotecile noastre, cu alte cuvinte de a construi o “Mica Românie” în Canada.
La 1 Iulie sarbatorim ziua Canadei si gândul ma poarta din nou la artarii a caror frunza e imprimata pe milioanele de stegulete cu care oamenii ies spontan în parcuri ca sa se bucure, în toate limbile planetei, de lumina soarelui de vara ce îi încalzeste pe toti canadienii în acelasi fel. Si, privind varietatea figurilor canadiene care flutura steguletele cu aceeasi frunza de artar, mi-aduc aminte de jocul meu din copilarie, cu elicele acelui unic artar. În Canada cresc o multime de varietati de artari, iar diversitatea formelor elicelor pe care le expun este tot atât de mare ca si cea a figurilor celor ce sarbatoresc pe 1 Iulie ziua tarii lor. Dar nu numai fizionomiile, ci si îmbracamintea, limbile vorbite si mâncarurile consumate la uriasul picnic comun sunt total diferite. Doar frunza de artar este si va ramâne aceeasi, caci apartine copacului al carui trunchi este izvorul dulcelui sirop al zilelor amare si a carui coroana îi adaposteste pe toti cei veniti din alte lumi de vijeliile lungilor ierni canadiene.
La Multi Ani, Canada!
|
Veronica Pavel Lerner 7/1/2004 |
Contact: |
|
|
