STEFAN CEL MARE - marturii istorice
O tulburatoare intrebare: A fost calugarit Stefan cel Mare inainte de moarte ?
La 2 iulie 2004, se implinesc 500 de ani de la moartea Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant. In Sinaxar se spune: “ De la mutarea sa la Parintele Ceresc pana astazi, mormantul sau de la Manastirea Putna este strajuit de o candela pururea aprinsa, unde fiii neamului romanesc neincetat isi pleac a genunchiul cu evlavie si rugaciune catre Milostivul Dumnezeu”.
Mormantul Sfantului Voievod a fost deschis pana acum de doua ori. Istoricii nu s-au pronuntat sau, mai degraba, au evitat sa se pronunte cu privire la o problema fundamentala: a fost sau nu Stefan cel Mare calugarit inainte de moarte ? Tulburatoarea intrebare este generata de senzationala descoperire a faptului ca marele domnitor a fost ingropat modest, fara sicriu, cu trupul asezat pe 13 bare de fier si cu capul pe un capatai de caramizi, ritual ce tine mai degraba de cel al cinului calugaresc, decat de cel al credinciosilor de rand, oricat de smerisi ar fi acestia.
Despre inmormantarea lui Stefan cel Mare nu s-a pastrat, in mod misterios, nici o relatare. Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta. Nici Dimitrie Cantemir, nici Gheorghe Sincai, mai tarziu, nici istoricul A.D Xenopol sau Nicolae Iorga. Nici cronicarii straini nu spun nimic despre momentul inhumarii marelui domnitor.
Cand a murit Matei Basarab, arhidiaconul de Antiohia, Macarie, care vizitase tarile romane pe la 1654, vorbea despre voievodul mort ca “fusese asezat intr-un sicriu impodobit ca al unui rege”. Ori, dupa cum apreciaza si Silviu Dragomir, in volumul “Mistere”, “inmormantarea lui Stefan cel Mare trebuia sa se desfasoare nu doar cu o pompa mai mare, dar imbracamintea si sicriul era normal sa fi fost macar pe masura rangului si al pretuirii avute in viata”. In realitate, Stefan cel Mare a fost inmormantat, fara sicriu, invesmantat doar intr-o mantie domneasca.
Doua deshumari si un mort “misterios”
Prima deschidere a mormantului lui Stefan cel Mare a fost facuta in februarie 1758, de catre Mitropolitul Iacov al Sucevei, in fata preotilor si monahilor. In zapisul faptei sale, Iacov retine ca mortul fusese gasit foarte “misterios”, eliminand alte elemente care ne-ar putea duce cu gandul ca mormantul mai fusese deschis.
In noiembrie 1856, la staruinta egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficiala a autoritatilor austriece din Bucovina ocupata trece la deschiderea mai multor morminte “aflatoare in biserica manastirii Putna... apartinand domnitorului Moldovei Stefan cel Mare si membrilor familiei sale”. Insarcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul “guvernial” Anton Schonbach, asitat, in calitate de comisar spiritual, de catre Teoctist Blaezewicz, asesor imperial consistorial. Conducerea tehnica a operatiunilor a fost asigurata de inginerul Anton Rol, iar asistenta sanitara de catre dr. Vincentiu Szymonowicz.
La sfarsitul operatiunii a fost incheiat un amplu proces verbal, care a fost publicat de F.A. Wiekenhauser, in scurta sa “Istorie a manastirilor Voronet si Putna”, in 1886. Din acest document reiese ca, la cea de a doua deshumare, osemintele domnitorului nu au fost atinse, dar, din asezarea lor “se putea stabili insa, cu toata siguranta, ca mormantul fusese inainte inca o data deschis, cu care prilej, ramasitele domnitorului au fost schimbate intr-o alta pozitie decat fusese asezate la inceput”.
Inmormantat pe 13 bare de fier
Pretiosul proces verbal arata ca in mormantul lui Stefan cel Mare, “cadavrul, cu totul descompus si acoperit de faramiturile zidurilor mormantului, era asezat pe 13 bare de fier...ce erau asezate pe amandoua partile laterale ale mormantului.... Din partea de sus a corpului nu se mai vede nimic si pe un capatai de zid, gros de 12 toli, ce se gaseste in partea capului, se afla partea de sus a craniului, inca destul de bine intretinuta, lipsit de orice acoperamant. Aceste ramasite ale craniului sunt asezate la o distanta de cinci toli departe de celelalte resturi ale cadavrului... indepartate de osul frontal, cat si de amandoua oasele laterale ale craniului, care, intre timp s-au rotunjit prin putrezire...Aceasta imprejurare, ca si celelalte inainte citate..., lasa se se presupuna cu siguranta ca capul (cacofonia nu ne apartie.n.n) acestui cadavru ar fi fost schimbat pe cale mecanica din pozitia sa naturala inca cu mult timp in urma....Forma imbracamintei cadavrului, ca si stofa grea si bogata a acestuia, intarea, la fel cu crucea de aur ce se afla in dreptul pieptului care nu se prabusise, in chip neindoios, si, prin comparatia cu ramasitele cercetate de comisie in mormantul lui Bogdan si al lui Stefan (“cel crud”- nepotul lui Stefan cel Mare n.n), ca era vorba de o imbracaminte deosebita, de o mantie domneasca si de un mormant domnesc cioplit din piatra.”
Calugarirea, practica printre domnii Moldovei
In legatura cu mormantul in care a fost descoperit principele Stefan (“cel crud”), nepotul lui Stefan cel Mare, procesul verbal face o precizare foarte importanta: “printre resturile de imbracaminte...apar cateva asemanari cu imbracamintea calugareasca, sau preoteasca...intrucat in istoria Moldovei sunt cazuri in care principii, inainte de moarte, au pasit in monahism, lucru care se putea trece cu putina vreme inainte de moarte sau chiar pe patul mortii, astfel incat este cu putinta ca Stefan, care purta porecla de “cel crud”, si care, dupa aratarile istoriei, a fost otravit de catre sotia sa, a trecut, la fel, scurta vreme inainte de moartea sa, la monahism, pentru ispasirea pacatelor sale. Astfel se pot explica crucile in forma de schima, care se gasesc pe resturile imbracamintei din mormantul sau, si se poate explica de ce printre aceste ramasite nu s-au gasit in mormant inele, deoarece, pentru calugar, portul acestora nu este ingaduit”.
Ciudat este faptul ca si principele Alexandru a fost descoperit inmormantat la fel ca si Stefan cel Mare, adica fara sicriu, cu trupul asezat pe pe un grilaj asemanator, de fier, si capul sprijinit pe un zid de caramizi. Cercetatorii mormantului admit faptul ca “asezarea si pozitia ramasitelor de imbracaminte( in aceste doua cazuri n.n) au fost gasite cu totul in oranduiala, pe cand daca s-ar fi scos sicriele sau s-ar fi mutat cadavrele...imbracamintea s-ar fi deranjat” si, totodata, ca “sprijinirea capului pe un capatai de zidarie de 12 toli”, in cazul “ ingropari cu sicrie, nu ar fi putut avea nic un rost. ..Trebuie acceptata parerea ca trupurile lui Stefan cel Mare si Alexandru au fost inmormantate fara sicrie, imbracate numai in bogatele lor vesminte domnesti”.
Documentul autoritatilor austriece de ocupatie mai subliniaza si faptul ca obiectele de pret pe care le-a continut mormantul lui Stefan cel Mare ar fi fost scoase cu prilejul primei deshumari si folosite pentru confectionarea a doua coroane, pentru icoanele facatoare de minuni ale “Maicei Precista si Domnului Hristos”, dupa cum reiese dintr-o scrisoare adresata de Iacov, Mitropolitul Sucevei, catre egumenul Manastirii Putna, Kir Venedict. Probabil, cu acel prilej, craniul voievodului a fost asezat in pozitia in care a fost gasit cu prilejul celei de a doua deshumari.
A dus viata isihasta in Sfantul Munte
In legatura cu modul in care a fost inmormantat Domnitorul Moldovei, Silviu Dragomir este convins ca cele 13 bare de fier reprezinta pe cei 12 apostoli, impreuna cu Maica Domnului, si nu are indoieli ca acesta a fost calugarit inainte de moarte. Indirect, in acest sens, un argument foarte interesant aduce si scriitorul Vasile Andru. In volumul “Misticii din Carpati”, scriitorul povesteste un lucru care tulbura profund: in Sfantul Munte Athos, circula printre batranii pustnici o informatie: in perioada copilariei, Stefan cel Mare ar fi dus viata isihasta aici. Calugarii batrani spun ca au primit informatia prin viu grai, de la inaintasii lor, din generatie in generatie.
Stefan ar fi ajuns in Athos la varsta copilariei si ar fi fost dat in grija unui pustnic. Acesta l-ar fi invatat rugaciunea inimii. In lucrarea sa “Stefan cel Mare si Sfant. Traditii si cantece populare” 1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu retine o povestire populara despre perioada copilariei voievodului care, intr-o padure, a avut revelatia “unei lumini care ardea nemiscata sub ploaie si vant”. Copilul Stefan atingea lumina, nimerind apoi intr-o coliba, ca o chilie, asemanatoare cu cele ale calugarilor isihasti athoniti, unde adoarme, iar langa el, doi batrani se roaga prevestind ca Stefan va fi aparatorul credintei. Comentand acest episod, Vasile Andru spune ca acesta putea sa “preceada intentia lui de a se initia in puterile isihaste”.
Faptele sale ulterioare pot sa ateste o legatura speciala cu Athosul, unde a construit biserici, pe care le-a daruit cu icoane, carti rare cu ferecaturi in aur si podoabe de metal pretios. Intr-o vreme in care Grecia era inrobita de turci, neputand sa sprijine Athosul, Voievodul Stefan era un fel de “protector politic si financiar al Sfantului Munte”, considera Vasile Andru.
Coroborarea faptelor duce la ideea ca Sfantul Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte. Acest lucru trebuie insa demonstrat de istorici, noua ramanandu-ne doar a da curs indemnului lui Neculce care, in a sa Predoslavie spune: “Cine va citi si le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iar va fi bine, caci precum ii va fi voia, asa va face”.
Steafn cel Mare in Arhivele secrete ale Vaticanului
Comermorarea a 500 de ani de la chemarea la Domnul a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant, in Sesiunea solemna a Sfantului Sinod si Adunarii Nationale Bisericesti, a prilejuit academicianului Virgil Candea prezentarea personalitatii marelui voievod, ca aparator al Europei crestine din vremea sa. Rolul lui Stefan cel Mare in lupta impotriva turcilor care amenintau crestinatatea este recunoscut in epoca. Insusi Papa Sixt al IV-lea il considera pe domnul Moldovei ca “adevarat atlet al credintei crestine”. Pergamentul cu aceasta extraordinara caracterizare se afla in Arhivele Vaticanului. “Gardianul” va prezinta faximilul acestui document si textul semnat de Papa Sixt al IV-lea, la Roma, in data de 13 ianuarie 1477.
In conferinta intitulata “Stefan cel Mare si Sfant si crestinatatea”, academicianul Virgil Candea preciza:”” Stefan cel Mare intruchipeaza idealul suveranul crestin prin gandirea, virtutile si actiunile lui...Intr-o vreme in care Machiavelli, contemporanul mai tanar al lui Stefan, propunea in <> o filozofie politica noua, recomandand conducatorului sa fie <>, siret si crud, calcator de juraminte si prefacut, potrivit intereselor statului, un suveran cu atitudinea riguros crestina in gandirea si actiunile sale, ca Stefan cel Mare, devenise rar in Europa... Personalitatea si opera Bincredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant, pe care il comemoram acum, la cinci secole dupa trecerea sa in vesnicie, sunt pilde ale unei alte Europe, care se numea <> si al unui alt fel de europeni care isi spuneau <>...Aparator al acestei Europe crestine a fost Sfantul nostru Voievod si cu aceasta viziune sunt de acord atat oamenii Bisericii, cat si slujitorii stiintelor istorice”.
Fonduri pentru domn, “contra crudului turc”
Acest principe al “Republicii Christiana”, care se adresase Papei Sixt al IV-lea cerandu-i ajutor impotriva turcilor, primeste de la acesta un privilegiu deosebit: extinderea concesiei anului mare jubiliar din 9 aprilie 1476, asupra tuturor persoanelor care vor vizita cele doua catedrale din Cetatea Alba, iar fondurile care vor rezulta in acest an jubiliar sa fie date de Episcopul Petru al Moldovei si de barbatii desemnati de principe ”numitului Stefan Voievod, pentru intretinerea armatei sale ridicate contra crudului turc, dusmanul numelui crestin si fondurile sa nu fie intrebuintate intr-alt scop, decat in acela al Sfintei Cruciade”. Aceasta scrisoare, semnata la Roma la 9 aprilie 1476, urma sa fie copiata si larg difuzata.
Ca un adevarat atlet al credintei crestine
Documentul amintit este completat de un altul, semnat la 13 ianurie 1477, tot la Roma, in care, acelasi papa il apreciaza pe domnul Moldovei ca fiind un “adevarat atlet al credintei crestine”. Iata textul: “Precum stiu toate natiile pamantului, turcii nu inceteaza a unelti impotriva credintei crestine...si mai ales impotriva iubitului fiu Stefan voievod si a stapanirilor sale... care se afla in regiunile vecine cu turcii, pentru ca supunandu-le pe acesta oribilelor lor tiranii, sa li se deschida drumul spre tarile celorlalti crestini. Dar, desi Stefan, ca un adevarat atlet al credintei crestine, este dispus sa reziste perfidiei si atacurilor turcilor insisi, pentru sustinerea unei poveri atat de grele si pentru a o duce la bun sfarsit, propriile lui puteri nu sunt suficiente, sunt necesare multe din averile si ajutoarele crestinilor, care, sau sa contribuie cu bunurile lor date de Dumnezeu, sau sa se alature personal, mergand sa lupte in armata pregatita de Stefan insusi... Noi, din mila lui Dumnezeu cel atotputernic, a carui cauza si ale carui drepturi, Stefan, intre ceilalti crestini, le apara dupa puterile sale, ii vom intari pe cei ce vor vizita cele doua catedrale... cu rasplata iertarilor si cu darul dezlegarilor”...
Politica de aliante si destinul tragic al Domnitei Elena, fiica lui Stefan cel Mare
Politica de aliante a Voievodului Stefan cel Mare impotriva pericolului turcesc a fost o constanta a intregii sale domnii. Pentru aceasta cauza, domnul Moldovei a incercat sa se apropie de curtea Moscovei, nepregetand sa ofere mana fiicei sale Elena, fiului cneazului Ivan al III-lea. Aceasta avea insa sa sfarseasca tragic, cazand victima intrigilor de la curtea cneazului, ratandu-se astfel unica si nerepetabila sansa ca tarii rusi sa coboare din domnul moldovean Stefan cel Mare. Va prezentam in continuare destinul tragic al Domnitei Elena, un episod mai putin cunoscut publicului larg, din viata marelui domn.
Cu aproape o suta de ani in urma, Alexandru Papadopol-Calimachi prezenta intr-o sedinta a Sectiunii Istorice a Academiei Romane o lucrare ampla despre Sofia Paleolog, nepoata imparatului Constantin XII Paleolog, si domnita Olena (Elena), fiica voievodului Moldovei Stefan cel Mare. Era prima incercare de reconstituire a tregicului destin al fiicei domnului Moldovei, care cazuse victima unor uneltiri si incalcite interese politice de la curtea cneazului Moscovei, de catre un istoric. Nicolae Iorga a preluat si el o parte din ideile si concluziile lui Papadopol despre aceasta drama, in “Istoria lui Stefan cel Mare”, iar mai tarziu, Constantin Gane, in “Trecute vieti de doamne si domnite”, fara prea multe informatii suplimentare. Prin deceniul sapte al secolului trecut, apar date noi, rezultate din cercetarea bibliografiei rusesti, in monografia “Stefan cel Mare”, scrisa de Alexandru V. Boldur, dupa care subiectul a fost practic uitat.
Recent, tragicul destin al Domnitei Elena a fost readus in actualitate, cu date noi, de catre istoricul Maria Magdalena Szekely, de la Chisinau.
O scrisoare neterminata
“Slavitului si prin darul lui Dumnezeu fericitului si de Hristos iubitului si de Dumnezeu binecuvantatului cu mare cinste, incununatului si in toate tarile prea maritului si singur stapanitorului, iar pentru noi prea dulcelui si scumpului domn si dragului parinte Ioan Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al tarii Moldovei, inchinaciune adanca si dragoste credincioasa si adevarata de la iubita fiica a Domniei Tale si domnita Elena, mare cheaghina a Moscovei. Intru aceasta, scumpe si iubite domn al nostru si drag parinte, cerand mila lui Dumnezeu, am fost bucurosi pana acum sa auzim despre a Domniei Voastre viata si buna sanatate, pentru care noi, auzind despre viata si buna sanatate a Domniei Voastre, cu sarguinta aducem lauda milostivului Dumnezeu si ne bucuram din suflet, si intru aceea ramanem in multumire si va tinem pe toti in cinste, si tot astfel, scumpe domn si prea dulce parinte al nostru, dau stire domniei Voastre ca doresc ca milostivul Dumnezeu si Prea cinstita Maica Domnului sa va aduca Domniei Voastre fericire...”
Iata un fragment de scrisoare neterminata, pe care Domnita Elena a inceput sa o scrie acum o jumatate de mileniu, “din indepartatele si neprimitoarele tinuturi rusesti”, cum spune doamna Szekely, parintelui ei, Stefan cel Mare. Nu se stie din ce motive epistola nu a fost expediata si nici terminata. Ea s-a pastrat intr-o arhiva, ajungand pana in zilele noastre. Sa fi vrut domnita sa-i comunice tatalui ei drama pe care o traia la curtea din Moscova ? Sa fi dorit sa-l roage sa intervina pentru a-i curma suferintele ? Sa fi rabufnit in sufletul ei dorul mistuitori fata de parintele pe care il iubea atat de mult, caruia ii brodase pe steagul de lupta chipul Sfantului Gheorghe ? Intrebari la care este greu sa dai un raspuns.
Un mariaj cu subtrat politic
Domnita Elena era rodul casatoriei, din 5 iulie 1463, a lui Stefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima data, intr-un document din 10 mai 1466. Elena mai este numita uneori si Olena, in forma ruteneasca a numelui dat de parinti. Asadar, ea s-a nascut in intervalul 1464-1466.
Abia ridicata din leagan, Elena ramane orfana de mama, la 25 noiembrie 1467.
In 1479, s-a ivit ocazia ca tanara domnita sa contracteze o casatorie cu fiul cneazului Ivan la III, mariaj cu un substrat evident politic, care urmarea asigurarea temeiniciei relatiilor dintre Moldova si tara sotului ei, intr-o Europa dominata din ce in ce mai mult de turci.
In acest scop, Stefan face apel la sora raposatei sale sotii, cneaghina Teodosia. In aprilie 1480, aceasta ii trimite o scrisoare domnului Moldovei, in care ii comunica faptul ca, atat marea cneaghina cat si marele cneaz au binevoit “ca sa vrea sa ia pentru fiul sau pe fiica ta. Si marea cneaghina si marele cneaz au poruncit ca sa poruncesc catre tine ca tu cu acest lucru cu tot sa trimiti la marele cneaz pe omul tau bun”.
O logodna, ca un adio
Nu se stie din ce motive Stefan a tegiversat un an de zile tratativele pentru aceasta casatorie. In 1481, el trimite totusi o solie la Moscova, dupa ce, in prealabil, il rugase pe craiul Cazimir la Poloniei sa lase libera trecerea “prin marea cnejie a Litvei” a soliilor lui catre “cneazul Moscovei”. Un an mai tarziu, o delegatie moscovita, formata din Andrei si Petre Plesceev si Ivan Zinovievici soseste la curtea lui Stefan cel Mare, unde s-a si savarsit logodna Elenei, ”probabil in Biserica Mirautilor, in care-si odihnea trupul doamna Evdochia, mama miresei”, dupa cum crede istoricul Maria Magdalena Szekey. Solia de la Moscova avea sa plece de la curtea lui Stefan cu mireasa. Din acel moment, Elena nu avea sa-si mai vada niciodata tatal si tara.
Un alai de mare printesa
Drumul pe care l-a strabatut alaiul tinerei mirese poate fi reconstituit dupa descrierea din salv-conductul (permisul de libera trecere) dat de regele Poloniei, Cazimir, la 28 martie 1482. Astfel, Elena era insotita de o suita de soldati, de nobili, oameni cu stare, care si cai. Alaiul a trecut prin Sniatin, Trembovla, Liov, Belz, Chelm si Brest-Litowsk.
Domnita Elena a ajuns la Moscova spre sfarsitul anului 1482, dupa sarbatoarea Sfantului Filip, plecarea ei din Moldova facandu-se mult mai tarziu, dupa data la care intra in vigoare salv-conductul de la regele Poloniei.
Printesa a fost primita la Moscova de bunica logodnicului sau, mama lui Ivan al III-lea, si cazata la Manastirea Voznesenskaia, unde a ramas pana la oficierea casatoriei, la 6 (sau 16) ianuarie 1483.
Caderea in dizgratie si marea criza moscovita
La 10 octombrie anul urmator, Elena dadea nastere unui fiu, botezat cu numele de Dimitrie. Toate lucrurile pareau a merge bine “pentru mladita Marelui Stefan, numai ca, la 7 martie 1490, sotul ei, Ivan, murea, fie de podagra, cum s-a spus, fie, mai sigur, de otrava strecurata de medicul evreu din Venetia, Leon”, este de parere Maria Szekely. Din acel moment, viata domnitei Elena a inceput sa se transforme intr-un calvar, din cauza ca Sofia Paleolog, a doua sotie a lui Ivan al III-lea, nu vedea cu ochi buni atentia pe care marele cneaz o acorda nurorii si nepotului sau. “Mai mult, ea dorea cu orice pret ca Elena si Dimitrie sa cada in dizgratie iar fiul ei, Vasile, sa devina mostenitor al tronului. Aceste manevre au declansat ceea ce istoricii au numit criza dinastica moscovita din intervalul 1497-1502”, spune doamna Szekely. Situatia era deosebit de grava pentru ca, pana la aceasta data, niciodata la curtea ruseasca nu se pusese problema alegerii mostenitorului intre urmasul primului nascut (acesta din urma fiind deja mort) si cel mai mare supravietuitor dintre fiii printului domnitor. Acest impas a fost creat din pricina Domnitei Elena si a fiului ei.
Fi-vor in viata fiica si nepotul meu ?
Afland despre situatia creata la Moscova, Stefan cel Mare cere in 1496 principelui lituan Alexandru cale libera spre Rusia pentru solii sai, “ca sa se incredinteze de sanatatea fiicei sale, a marii cneaghine si a nepotului sau”.
In aceasta perioada, la curtea lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog, impreuna cu o parte dintre boierii rusi,puneau la cale un complot, care, in cele diin urma, a fost dejucat de marele cneaz, care l-a proclamat pe Dimitrie mare cneaz al Vladimirului, al Moscovei si Novgorodului. Linistea Elenei avea sa dureze doar trei ani. Sub influenta sotiei sale, Ivan al III-lea si-a indepartat in cele din urma nora si nepotul, inchizandu-i in temnita, numindu-l pe Vasile mostenitor al tronului.
Stefan era la curent cu ceea ce se intamplase la curtea cuscrului sau. De aceea, in septembrie 1502, la putin timp dupa intemnitarea Elenei si fiului ei, cerea stiri despre acestia de la hanul tatar Mengli Ghirei, intrebandu-l: ”Fi-vor in viata fiica si nepotul meu ?” Din necunoastere sau din dorinta de a-l menaja, hanul tatar il informeaza pe domnul Moldovei ca nimic nu este adevarat, ca “aceasta tot e minciuna, neadevar”.
In 1504, Stefan avea sa treaca la Domnul, intunecat de grija fiicei si nepotului sau, nestiind exact care era soarta lor. Inainte de marea plecare, dezamagit de faptul ca mult dorita alianta cu Moscova nu s-a concretizat, si ca Europa catolica nu-i acorda un sprijin concret, de pe patul de suferinta, cauta intelegerea cu turcii si lasa urmasilor tara libera, in pace. La 18 ianuarie 1505, greu incercata Domnita Elena il urma in vesnicie pe tatal sau, atat de drag, dupa o lunga suferinta traita intr-un turn, legata in fiare, dupa cum consemneaza o cronica ruseasca.
Caderea in dizgratie si moartea “Volosancai”
Caderea in dizgratie a “Volosancai”, cum o alinta socrul sau, Ivan al III-lea, a facut obiectul analizei mai multor istorici. Alexandru Papadopol-Calimach o punea exclusiv pe seama intrigilor Sofiei Paleolog si a complotului boierilor. In ultima vreme, s-a mai conturat o ipoteza legata de apartenenta Elenei la secta iudaizantilor, aparuta la Novgorod si raspandita repede si la Moscova. Un sobor al Biserici ruse, intrunit in 1504, a condamnat erezia iudaizantilor. Imediat, au inceput arestarile, multe manastiri unde aceasta patrunsese fiind inchise sau chiar arse. In ceea ce o priveste pe Domnita Elena, se pare ca ea fusese convertita de Ivan Maximov la aceasta secta. Istoricul George Vernadsky, care s-a ocupat de subiect, este de parere ca ascensiunea la putere a Elenei, prin fiul sau, ar fi insemnat si ridicarea iudaizantilor, caderea ei marcand inceputul sfarsitului acestei erezii.
Un manuscris rusesc din secolul al XVI-lea cuprinde trei miniaturi, in care sunt infatisate scene din ultimii ani de viata ai Elenei: caderea in dizgratie a domnitei si fiului ei Dimitrie, proclamarea ca mostenitor a lui Vasile Ivanovici; arestarea Elenei si a lui Dimitrie si moartea Elenei. Dintr-un text explicativ, aflam ca ea a fost inmormantata in Manastirea Voznesenskaia, cu titlul de mare cneaghina, iar alteori cu numele de Elena “Volosanca”, cum o numea socrul ei....
|
Dumitru Manolache 6/28/2004 |
Contact: |
|
|
