Atitudini : Insolenta si buna cuviintã
„Înaintea prãbusirii merge trufia si semetia înaintea cãderii.” (Pilde 16,18)
Pentru convietuirea armonioasã în societate, încã din timpuri strãvechi s-au impus unele reguli de purtare între oameni. Unele dintre aceste reguli au fost cuprinse în legi, altele s-au pãstrat în sufletele oamenilor, printr-o asa numitã simtire si atitudine cuviincioasã, ea alcãtuind cele mai minunate reguli. „Ce nu opreste legea, opreste buna-cuviintã” consemna Seneca, filozoful roman, marele moralist din vremea împãratului Nero, care cu tonul sãu crestin al recomandãrilor morale si-a asigurat o puternicã influentã si o îndelungatã supravietuire.
În zilele noastre este foarte des întâlnitã atitudinea insolentã care încalcã regulile morale. Ea este nuantatã prin cuvintele impertinentã, obrãznicie, neobrãzare, nesimtire, devenitã chiar fenomen al societãtii, la bazã având aroganta, sentimentul de superioritate. Vârsta, se pare, nu mai are prea mare importantã, insolenta fiind întâlnitã la oameni de diferite vârste. O întâlnim atât la tinerii lipsiti de experientã, de educatie, cât si la oamenii maturi, trecuti oarecum prin experienta vietii si de la care ne-am astepta sã se comporte civilizat. Înaintarea în vârstã nu implicã neapãrat întelepciunea, desi ar trebui. Dacã la tinerete ea mai poate fi pusã pe seama lipsei de gândire pentru o bunã alegere, a anturajului necorespunzãtor, a modelelor negative, deci, oarecum mai putin condamnabilã, la maturitate, atunci când omul este în plinã activitate, dovada insolentei este mult mai gravã, întrucât ea este generatoare de greseli în defavoarea celor din jur.
Insolenta nu este specificã unei natii, ci este întâlnitã, în mod gradual la oameni din diferite locuri ale globului. Este plinã lumea în care trãim de tupeisti, teribilisti si, iertatã fiindu-mi vorba, de nesimtiti, sau mai blajin spus - insolenti. Ei nu disociazã gradele libertãtii, despre care poetul-filozof Lucian Blaga preciza: „Avem drept doar la libertatea pentru care ne putem asuma rãspunderea”. Unde acest „virus” al insolentei s-a rãspândit mai mult, gãsim si „bolnavi” mai multi. Este întâlnitã si aproape nelipsitã la oamenii care si-au obtinut „fraudulos” un loc în ierarhia politicã, ei având impresia cã numai prin acest fel de a fi - netrecut prin filtrul educational si nici prin cel cultural - pot supravietui, umilindu-i, dominându-i pe ceilalti. Sunt cei care în viatã nu au ascultat de sfaturile educatorilor, au actionat de capul lor si nici nu au încercat sã-si facã o educatie prin lectura cãrtilor, nici sã dobândeascã bunele maniere de la cei care ar fi putut sã le fie un exemplu de comportament. Se spune, despre aceastã categorie de oameni, cã le lipsesc cei 7 ani de acasã, ani foarte importanti pentru cã ei sunt temelia pe care se defineste personalitatea. Existã copii care asimileazã bunele sfaturi, dar si unii care refuzã sã le primeascã, existând în ei un sâmbure de egoism, de vanitate, de lipsã de judecatã. Nu iau în seamã ceea ce Biblia le grãieste: „De-ti va plãcea sã asculti, vei învãta, si de vei pleca urechea ta, întelept vei fi!”.Când astfel de specimene ajung la maturitate, jignirile, glumele proaste, batjocura sunt considerate moduri de a se descurca; pentru unii, culmea, sunt de admirat actiunile sau rãspunsurile date în batjocurã, de altii sunt trecute cu vederea, sau, si mai rãu, sunt gãsite scuze pentru gafele impardonabile comise.
Auzim tot mai des certuri, învrãjbiri, afirmatii jignitoare din partea unor persoane de la care pretindem maturitate, inteligentã, comportament civilizat. Dar, „Cine iubeste certurile iubeste pãcatul; cel ce ridicã glasul îsi iubeste ruina”(Pilde 17,19). Sigur cã certurile, insultele ne bulverseazã gândirea, orientarea, (dupã cum se întreabã românul în proverbul: „Când grinda de sus se pleacã în jos, ce poate face cea mai de jos?”, adicã cei mici ce pot face, când cei mari gresesc?), când ne izbim de lipsa de civilizatie a unor persoane, fie ea din gresealã, din lipsã de educatie, din vanitate, din frustrare sau din imaturitate emotionalã. Sunt oameni care nu acceptã sfaturi la nici o vârstã, nu acceptã argumente, pe principiul „stiu!” care se referã întotdeauna la eu, adicã la persoana sa, sau „nu mã înveti tu pe mine!” Cu alte cuvinte nu mã intereseazã ce spui, fiindcã eu stiu cel mai bine, eu le stiu pe toate, nu am nevoie de nimic în plus. Aceastã atitudine duce la discordie si nu avem nevoie de asa ceva. Cred cã avem nevoie de o societate sãnãtoasã si corectã în ansamblu ei.
Filozoful englez Thomas Hobbes(1588-1679) care a scris si despre filozofia politicã, vorbea de trei cauze principale de ceartã întâlnite în natura omului: concurenta, neîncrederea si gloria. „Prima face pe om sã dea nãvalã pentru câstig, a doua pentru sigurantã, a treia pentru reputatie. (…) În atare rãzboi fiecare om e împotriva celuilalt, cãci rãzboiul nu constã numai în lupte sau în actul de a lupta, dar si dintr-o duratã de timp, în care vointa de a combate este destul de cunoscutã.(…) Consecinta timpului petrecut în (astfel de) rãzboi - fiecare om este inamicul fiecãrui om. (…) Notiunile de dreptate si nedreptate, justitie si injustitie nu au acolo nici un loc. Unde nu este putere conducãtoare, nu existã lege, unde nu e lege nu existã nedreptate. Forta si frauda sunt în timp de rãzboi (pentru gloria personalã) cele douã virtuti principale.”
Mã întreb de ce unii dintre noi vor sã fie complet altfel si forteazã schimbarea, dar nu în bine, ci în rãu, constient sau inconstient? De ce vor cu tot dinadinsul sã fie „originali”? E de înteles cã trebuie sã existe o analizã, o judecatã si în judecatã sã se tinã seama de rãdãcini, de obiceiurile împãmântenite care au urmat îndelungatei experiente trãite, la bazã având si gândirea marilor filozofi ai lumii si învãtãturii pe care ne-a dat-o Cel ce a venit sã ne arate drumul vietii ce trebuie urmat pentru binele nostru. De ce vrem sã urâtim viata frumoasã dãruitã de Divinitate, în loc sã-i pãstrãm frumusetea si sã descoperim noi frumuseti, ci nu stricãciuni?
Buna cuviintã este diametral opusã insolentei, ea foloseste judecata dreaptã. În vremurile noastre, cel care este cuviincios intuieste cu cine are de-a face, intuieste situatia în care se aflã, dar, de cele mai multe ori nu îndrãzneste sau nu reuseste sã înfrunte insolenta si aceasta din cauza „cantitãtii” de nesimtire ce apartine unor indivizi. Avem oare dreptul de a tolera, a ne umili si a ne resemna în fata acestor oameni? Psihiatrii considerã buna simtire ca fiind „gust estetic si probitate moralã, dar si simt practic, valori concrete”, iar Biblia ne învatã: „Sã umblati cu bunã cuviintã fatã de cei din jur” (Apostolul Pavel). Pãrintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) în „Jurnalul fericirii” scria: „La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunãtate, bunã cuviintã, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari si goale pentru smecheri si pentru turnãtori; vorbe mari si de mare folos si pline de înteles când le simti rãcoarea în iezerul de foc si le poti gusta farmecul experimental”. Oamenilor care „au dat din coate” si au ajuns undeva în fatã le lipseste, iatã, Buna-cuviintã, însemnând ceea ce se cuvine unui om, o purtare bunã în vorbire si în fapte, despre care filozoful francez René Descartes (1596-1610) spunea cã este „puterea de a judeca bine si de a distinge ce-i adevãrat de ce este fals” sau ilustrul poet german J.W. Goethe (1782-1832) care o considera a fi „geniul umanitãtii”.
La ce ne putem astepta de la cel cãruia îi lipseste echilibrul, buna cuviintã, el considerând cã prin modul de a se comporta obtine „reusita” în viatã, cã în acest fel devine simpatic, sociabil si comunicativ cu cei din jur, când de fapt este acceptat doar în cercul lui de oameni alesi tot de el pe aceleasi criterii, oameni de aceeasi „mãsurã”?
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) vorbea despre justitia imanentã ca fiind un simt al corectitudinii si al proportiilor pe care îl are fiecare individ, iar judecata nedreaptã, spunea tot el, este întâmplãtoare, „un accident” atunci când omul nu se supune imperativului moral „când vointa e smintitã si o ia înaintea ratiunii, când gustul pasiunilor prevaleazã asupra intelectului”. Dreptatea deci existã în simturile noastre si ea „poate fi adusã la luminã si aplicatã în actele noastre”. Iar când justitia imanentã este dublatã de o justitie empiricã (bazatã pe experientã), legea aplicatã „trezeste constiinta omului”, considera tot Kant.
Filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944) era încrezãtor în faptul cã orice individ poartã în el societatea imanentã spiritului sãu, ca atare nu putem trãi, oricât am vrea, într-o absolutã izolare, indiferenti la ceea ce se întâmplã în jurul nostru, ci primim în intimitatea noastrã pe „celãlalt” de lângã noi. A nu tine seamã de acest fapt înseamnã a nu gândi. În opinia sa, cel dintâi tribunal de pe pãmânt si din cer este cel dinlãuntrul spiritului nostru, el fiind liber si dezvoltându-se în mod continuu, existând posibilitatea de a lua o decizie favorabilã lui si societãtii în care trãieste.
Ca atare, omul poartã rãspunderea deciziei sale, dupã ce a examinat, a aprobat, a judecat, a actionat. Se întelege cã, în cazul unei dizarmonii în convietuirea existentã, rãzvrãtirea existentã împotriva formei de disciplinã socialã nu poate admite lipsa de discernãmânt, lipsa de supunere, iatã, în fata disciplinei intime a spiritului fiecãruia, cea a bunei cuviinte, fiindcã, spune filozoful „Adevãrata societate trãieste în noi însine”. Cu alte cuvinte alegerea este a noastrã! Se poate alege binele în locul rãului cel mai mic, cum ne-am obisnuit sã facem?
Carolina de Nord
.
|
Vavila Popovici 5/22/2014 |
Contact: |
|
|
