Vreau luminã, lãsati sã intre soarele!...
Mãrie si Mãrioareã!...
Ochisori de cãprioarã.
Peste muscele Argesului sufla vântul toamnei cu armonii nostalgice... aducând aminte oamenilor cã peste putin timp multe pãsãri îsi vor lua zborul spre tãrile calde. Gospodarii satelor se pregãteau de strânsul recoltei care nu prea era asa de bogatã ca-n anii din urmã, fiindcã seceta fãcuse prãpãd în toatã tara, iar prin satele asezate pe dealurilor domoale, apa secase si setea lovea fãrã crutare bietele vite. Nutretul necesar pentru hrana lor pe timp de iernã, fiind foarte putin, îi fãcea pe oameni ca sã meargã la pãdure si sã tãie crengile de pe poalele copacilor (de gârnitã, stejar, gorun, ceran), pe care le aduceau acasã si le stivuiau în jurul unor prãjini, ori construiau frunzare sub forma acoperisului de casã, ce deveneau locul de joacã al copiilor angrenati în lupte nesfârsite cu tãtarii, turcii sau prinderea hotilor.
În sfânta bisericã se fãceau slujbe de rugã fierbinte cãtre Dumnezeu pentru a se mili de „robii pãmântului” si sã adune pe bolta cerului norii dãtãtori de ploaie. Scoarta pãmântului se uscase precum coaja de copac, iar crãpãturile adânci, de-ti rupeai picioarele în ele, aduceau spaimã în inima tãranului obidit, cã nu mai stia ce sã se facã de atâta necaz ce se abãtuse pe capul lui; iar gânduri negre îi întunecau mintea: „Dacã nu dã o ploicicã peste tãrâna asta uscatã, adio cu semãnatul grâului de toamnã”.
Pãrintele Murãrescu sfârsise slujba destul de târziu. Simtea cã oboseala îl cuprinsese dintr-o datã, cã abia s-a închinat, a sãrutat icoana Mântuitorului si a intrat în altar ca sã se schimbe. În clipa când împãturea patrafirul, draperia s-a desfãcut putintel, si un cap de femeie îi zâmbea confidential, spunându-i: „Bucurã-te, sfintia ta, bunul Dumnezeu ti-a adus un boboc de floare, o fetitã!” Luat prin surprindere, pãrintele Murãrescu nici mãcar n-a reusit sã-i multumeascã, fiindcã femeia dispãruse ca îngerul Gavril care-i adusese buna veste Fecioarei Maria cã va naste pe Fiul Domnului. Preotul a privit calendarul ortodox, a luat creionul chimic, l-a umezit... si a încercuit data de 1 Octombrie 1947, apoi s-a întors spre icoana Maicii Domnului si a grãit: „Sfântã nãscãtoare de Dumnezu, mare e puterea Ta!”. Bucuria a fost imensã în familia preotului Murãrescu. Fetita, asteptatã ca un scump odor, venise pe lume dupã optâsprezece ani de cãsnicie. Maica preoteasã, recunoscutã de sãteni ca fiind o femeie foarte frumoasã, a plâns de bucurie si tot întreba pe coana mose dacã pãrintele Murãrescu stie cã au un înger de fetitã: piersãcie la fatã precum muscatele de pe pridvorul casei.
¬ Soarele începuse ca sã-si stingã focul din privire, lãsând blânda searã sã mai reverse un pic de rãcoare peste pãmântul încins din timpul zilei. În momentul câd pãrintele Murãrescu iesa din curtrea bisericii a vãzut un bãitel care cânta în urma câtorva mioare (pe care le aducea de la pãscut): „Mãrie si Mãrioarã!.../ Ochii tãi de cãprioarã”. A doua zi când a mers la primãrie s-o declare la starea civilã, i-au sunat în minte versurile pe care le ascultase de la ciobãnasul care-si mâna oitele spre casã: „Maria Mãrioarã, ochisori de cãprioarã”. A surâs fericit: „Da, acesta e numele ce-l va purta, MARIA, la fel cu al Fecioarei Maria.”
* * *
Fetita cu obrãjorii de culoarea piersicii, fiica preotului Murãrescu a crescut într-n climat de dragoste si piosenie crestineascã. Fiind bucuria pãrintilor, Marioara îsi aduce aminte cã: „Bunicul meu cânta la caval si mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineata, venea seara, îl vedeam rar, mã lãsa dormind, mã gãsea dormind. Dar gãseam lângã patul meu, când mã trezeam, o crengutã cu alune, sau fructe de pãdure, si stiam cã a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mã jucam cu verisoarele mele, dar eram un copil mai retras”. Bunicul a fost cel care i-a insufalt iubirea pentru cântecul popular, trezindu-i în suflet pasiunea pentru frumos. Ar trebui ca sã ridicãm voalul timpului trecãtor si sã o vedem cum s-a dezvoltat si a crescut în plinã naturã aceastã copilã asteptatã si adoratã de pãrinti; ce simteau mânutele ei când mângâiau florile miresmate din grãdina casei (la care veneau albinele în alai domnesc sã culeagã polenul); la ce visa ea când stãtea întinsã sub coroana vreunui cires înflorit, gutui, salcâm... (când îsi punea sub cap o palã de fân uscat pe care-l lua din stogul din spatele ogrãzii; ori sã-i urmãrinm privirea inocentã, fiindcã nu se mai sãtura sã tot admire jocul sprintar al rândunelelor care-si învãtau puii sã zboare, iar de multe ori uita sã mai citeascã din cartea de rugãciuni pe care i-o da mama preoteasã. Când s-a fãcut mai mare a-nceput sã colide prin împrejurimi, fiind luatã la început de bunicul si dusã pânã sus al stânã, sau însotitã de copiii vecinilor (pritenii ei de mai târziu din clasele primare), cã se minuna de câtã splendoare poate fi în jurul orãselului Câmpulung Muscel. Atunci când întâlnea oameni simpli, îmbrãcati în costume populare, îi asculta cu mare atentie, si memora foarte repede vorbele întelepte ale acestor truditori ai ogoarelor, crescãtori de animale si neântrecuti în arta albinãritului, cã tare o mai încâtau proverbele, zicãtorile, strigatul ciobanilor peste vãiule ce trimeteau ecouri prelungi pânã în vârf de munte, agugulitul feremcãtor al ciobãnitelor, etc. si uite asa, usurel-usurel... a luat cunostintã de traditiile si obiceiurile locului. Toamna, în serile când o ducea vreo verisoarã mai mare ca sã vadã cum se face claca la depãnusatul porumbilor (la aceste adevãrate sezãtori culturale de neuitat), asculta cu mare curiozitate povestile bãtrânilor, doinele si baladele ce le cântau rapsozi vestiti, acompaniati la caval sau fluier. Maroara învãta cu usurintã cântecele strãbune, si nu se lãsa prea mult rugatã, fiindcã îi plãcea sã cânte (mai ales cã bunul Dumnezeu o înzestrase cu ureche muzicalã si o voce cristalinã... asemãnãtoare cu sunetul clopoteiilor de argint de la Mânãstirea Curtea de Arges, care se aud atunci când aripile vântului îi miscã în linistea serii; cânta si ea alãturi de alte fete mai mari sau de seama ei, cãci prisese un asa drag de sezãtori... cã tot ar fi vrut sã se tinã, dacã s-ar fi putut, în fiecare searã, dar cum scoala nu-i premitea, fiindcã trebuia sã-si facã temele, aceste întlniri erau pentru ea adevãrate sãrbãtori asteptate cu nerãbdare. Pentru a pãtrunde în adevãratele taine ale sufletului viitoarei realizatoare (timp de treizeci de ani) a celebrei emisiuni de televiziune „Tezaur folcloric” si a pune într-o luminã adevãratã personalitatea îndrãgitei muscelence, Marioara Murãrescu, a fost necesar sã vedem cum aceastã floare rarã (sãmântã de soi) a rãsãrit în plai mirific si a crescut mândrã, a înflorit în raiul de dor si alean al muzicii populare, având de la îceputuri... climatul si conditiile prielnice ce i-au favorizat dezvoltarea spiritualã. Minte strãlucitã, fizic de ividiat, noblete si modestie rar întânitã, toate aceste atribute de necontestat pe care i le-a pus divinitatea în trup si suflet, a fãcut-o sã fie apreciatã din primii ani de scoalã, liceu si la Conservatorul de Muzicã „Ciprian Porumbescu” unde a avut sansa imensã de a fi discipolul profesoarei Emilia Comisel, etnomuzicolog de talie internationalã si a profesorului Gheorghe Oprea, de la catedra de Folclor. Iatã ce declara într-un interviu despre cei doi dascãli: „În anul IV de Conservator am întâlnit doi profesori extraordinari, Emilia Comisel si Gheorghe Oprea, care nu priveau folclorul ca pe un obiect de studiu, ci era viata lor. Si de la ei am învãtat sã privesc folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintã, si prin care putem sã cunoastem neamul acesta”.
Pasãrea Muscelului, care voia sã-si ia zborul pe marile scene lirice ale lumii, a avut o întâmpinare greu de suportat. Fiind operatã de amigdalitã, (corzile vocale nu au mai rãspuns vibratiilor sufletesti, harpa a încetat sã sune pentru ea), dar nu si-a frânt aripile de durere cã nu va mai cânta, având alãturi de ea pe cei doi profesori, oameni de înaltã omenie, si crezând în puterea uriasã a Creatorului, si-a luat inima în dinti, a învãtat si a revenit la prima ei pasiune, folclorul. Pentru Marioara Murãrescu „Folclorul” i-a devenit luminã revelatoare, si a înteles cã, atunci când Dumnezeu a lãsat oamenilor CUVÂNTUL, prin puterea lui va cuceri si ea dragostea si inimile românilor.
Când afost angajatã la Radio si apoi la în Televiziune, ca orice învãtãcel a luat-o cu binisorul si, alãturi de adevãrati maestri ai imaginii si cuvântului, Titus Munteanu, Tudor Vornicu s.a. a acultat si înmagazinat experientã suficeintã de viatã, reusind sã ajungã la nivelul elitelor din acea vreme si recunostea cu modestie prin anul 1978 cã publicul a fost adevãratul pãrinte care a sustinut-o si ajutat-o în tot ce fãcea: „Cred cã dragostea publicului, acest minunat prieten pe care-l iubesc ca pe fiul meu drag, îi datorez totul. În primii mei ani eram un nimeni. Tin minte cã eram abia venitã din radio, unde am lucrat la început, si aveam o mare admiratie pentru cântecul Mariei Lãtãretu. Si am vrut sã fac ceva, nu stiam atunci prea bine ce, un reportaj, o emisiune, sã fie ceva despre ea. Am mers în Gorj, în satul unde s-a nãscut, i-am cãutat casa, dar am gãsit în loc un lan de porumb. Am cãutat oamenii în mijlocul cãrora a trãit si pe cântecele ei am filmat oameni din zona Gorjului. Am mers cu o prietenã de-a mea, cântãreatã, si de la tren pânã în sat am ajuns cu un camion, am mâncat prune de pe marginea drumului, pentru cã nu aveam unde sã mâncãm. Erau anii '78 si nu m-a întâmpinat nimeni acolo. Acum, dacã ajung undeva, sunt înconjuratã de oameni si de râuri de dragoste. Mai târziu, tot la fel cum au fãcut cu mine cei care mi-au arãtat calea spre afirmare (profesori, colegi, colaboratori, artisti de marcã, oameni de la tarã, dar întelepti si buni cunoscãtori ai firii omenesti) am procedat în cosecintã, promovând multi cântãreti cu care ne mândrim astãzi: Nicolae Furdui Iancu, Liviu Vasilicã, Mariana Anghel, Ionut Fulea, Cornel Borza... sunt sute. Nu stiu de unde vine simtul acesta, dar existã. Când ascult un interpret, dupã câteva fraze stiu dacã are ceva de spus sau nu. La fel, dacã ascult un cântec al vreunui solist cunoscut, îi spun „ãsta îti va fi slagãr". Ce-mi place mie simt cã va plãcea si publicului, pentru cã pânã la urmã sunt un pui de tãran din Muscel.”
Deschizând „Colectia de folclor” gãsim munca, truda, inspiratia, iubirea si dãruirea Marioarei Murãrescu în promovarea si conservarea bijuteriilor muzicale românesti, pe care le-a pus la loc de cinste, în ”lada de zestre” a generatiilor ce au sã vinã dupã noi.
Mã voi opri nu numai la realizatoarea de programe de televiziune, cãci dirijorul, orchestratorul atâtor spectacole memorabile (în persoana doamnei Marioara Murãrescu), nefiind început de an, sãrbãtoare crestuineascã sau nationalã... ca mâna minunatei si iubitei muscelence sã nu fie simtitã ca un permanent îndemn si ajutor dat celor care au bãtut la portile afirmãrii, ci am sã vã prezint o scriitoare înzestratã care are mult respect fatã de truditorii scenei. Priceperea, dãruirea cu trup si suflet pentru arta de-a face publicul sã fie fericit... (când stim ce necazuri si nevoi au apãsat pe umerii nostri), a fãcut din Marioara Murãrescu sã fie soldatul din primul rând, apoi a generalul care gãsea calea unor momente de respiro dãruite semenilor (spectacole care au contribuit din plin ca publicul si, în mod cu totul special, tineretul sã aibã un model de educatie instructivã si plãcutã în acelasi timp; nefãcând rabat de la calitatea melodiei populare, a textului, costumului, respectând autenticitatea folclorului, adevãrat tezaur de suflet al unui neam „nãscut poet”. Altã datã, la o discutie cu niste prieteni, prin anul 2010, dupã ce a fost decoratã la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler, când în cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, presedintele Traian Bãsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare usoarã pentru cã nu trebuie sã explic. O stiu toti românii, stiu toti cât vã datorãm pentru rãbdarea, tenacitatea cu care ati cãutat în tezaurul folclorului românesc. Stim toti câtã bucurie ne-ati adus prin promovarea traditiilor populare si mai ales prin promovarea unor artisti populari, capabili sã punã în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteti-mi sã vã multumesc în numele românilor si al meu personal” , le spunea cã a pãstrat ca pe o icoanã vie, în firida sufletului, chipul mamei sale. (Mama era foarte frumoasã, una dintre cele mai frumoase preotese din Muscel, si ori de câte ori întâlnesc fete cu fata de mãr pârguit, o vãd pe mãicuta mea si-mi spun în gând: „Aceste codane au sã reuseascã în viatã”. Frumusetea româncelor, harul de-a cânta melodiile noastre populere, le-a fãcut sã fie apreciate si iubite tot timpul de cãtre puplic).
Iar acum vã invit s-o cunoasteti pe Marioara Murãrescu în postura de scriitor, comentator muzical, fiindcã pledoaria domniei sale o gãsim pe albumele muzicale dedicate iustrilor nostri interpreti de muzicã popularã: Maria Lãtãretu, Ioana Radu, Drãgan Muntean, Maria Rãchiteanu Voicescu, Florica Ungur, Valeria Peter Predescu, Elena Roizen si multi altii, au un farmec deosebit, o adevãratã confesiune de suflet a slujitorului la Palatul Tezaurului Folclorioc, în care putem sã vedem ochiul producãtorului, regizorului, al creatorului de artã adevãratã, dragostea unei mare iubitoare de oameni...
„Haide omule/Cãlãtorule/Tu, grãbitule,/Poate te opresti/Sã te odihnesti?/Un cântec s-auzi,/ În suflet s-ascunzi/Dorul de luminã,/Dor de vreme bunã...” Si continuã: „Bãtrânii nostru credeau în puterea cântecului. Spuneau cã prin cântec, poti îmblânzi si fiarele. De unde vine puterea cântecului? Dar puterea celui care cântã? Vã invit sã uitati de doruri si dureri, sã vã opriti o clipã si sã ascultati... poate gãsiti rãspunsul. Vã vor ajuta, din vremi si peste vremi, oamenii care au avut aceastã putere, oamenii pentru care cântecul a fost viata lor, a fost si crezul lor si modul lor de a spune unei lumi întregi: te iubesc! Oamenii speciali care au vrut doar sã cânte... nu au vrut sã vorbescã despre ei si despre cântec... au vrut doar sã cânte... Asa au câstigat o lume, un loc aparte în sufletul oamenilor. Cântând, iubind, asa au zburat spre stele si au rãmas cu ale lor cântece printre ele... si adaug: românul este „nãscut poet”. Era 30 ianuarie 2014 când, în curtea spitalului, un brancardier, care-ndepãrta zãpada de pe aleea de la intrare, fredona melodia „Mãrie si Mãrioarã!.../ Ochisori de cãprioarã...” au fost ultimile cuvinte pe care le-a mai auzit fata preotului Murãrescu si, cu un ultim efort a reusit sã mai spunã unei asistente medicale: „Vreu luminã! Lãsati sã intre Soarele...” si umbra vesniciei s-a lãsat peste chipul muscelencei noastre dragi, MARIOARA MURÃRESCU care ne-a fost atâtia ani oaspete iubit în casele noastre.
Scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu
|
Marin Voican-Ghioroiu 4/14/2014 |
Contact: |
|
|
