Cãlãtorul
Mi-a bãtut ast-noapte, în poartã,
un cãlãtor
frumos si trist
un biet pribeag,
un cersetor,
al nimãnui;
purta în el
un vânt usor,
un fel de zbor…
L-am poftit la masã:
pâine si vin - atât aveam
în casã..
si-un crin în vazã, botezat
“Maria”!
un crin curat,
un soare alb,
înmiresmat !
Mânca tãcut,
pâinea frângând
si multumind,
din vin când bea.
Apoi s-a dus,
la fel, tãcut,
si-n urma lui,
a rãmas cerul
larg deschis!
falsa prezentã
e-atâta apã între noi
si depãrtare
pe care n-am stiut, nu am putut, sau nu ai vrut
s-o preschimbãm în floare
acum, e doar absentã si pãduri
în moarte lentã
i-ai rupt viorii strunele, pe rând
te miri cã nu mai cântã?
cerul e strâmt
si luna creste-ntruna, ca zãluda
întrebi de unde vine-atâta frig
si ce se-aude, tipã pescãrusul,
sau e tãcerea, fãrã apã,
falsa prezentã, firimitura
pe care-o mai azvârli din când în când?
îti las aici, pe mal,
o pâine-ntreagã si un pahar cu apã, plin
din prea-plinul meu
-adevãrate amândouã-
Primeste-le! Sã nu mai fie
cerul în lunã, ci
luna-n cer, Crai Nou
sã-si despleteascã iar cântarea
pe drumurile
cu pulbere si fãrã.
Mortii fierbinti care cersesc
Sãrutã-mã încet,
precum un spin care nu vrea
sã sfâsie dintr-odatã.
Vezi palma mea?
E goalã. Dã-i voie vântului
sa poarte-n ea un strop de rouã,
un grãunte, cel mai mic,
dar plin de cresteri viitoare.
Întelesului pãrelnic, mai lasã-i timp
de coacere
încã nu stie
cã nu existã puncte cardinale
nici jos, nici sus,
aici, acolo,
aproape sau departe.
Încã nu stie
cã e nevoie
de jertfã lentã,-ndelungatã,
pentru ca piatra
sã-si dezvãluie altarul.
Ne-a dãruit mãrgãritarul
“… nu voia mea, ci Voia Ta…”
cuvântul
cel mai greu de dus, drum
al crucii cãtre Cruce
rostirea lui
înseamnã carne ruptã,
genunchi zdreliti si coate numai os,
sângele tãu: vãrsat de tine,
liber si viu, adus de bunã-voie
ofrandã vesniciei
rosteste-l! dacã vrei
sã fii sãgeatã,
fulger inversat,
sã rãstorni în cer, abisul
stropul
sãrat, si cald, si transparent,
-hranã, luminã si botez,-
sã-ti fie
înainte-mergãtor,
înainte-I rugãtor
pentru acest cuvânt,
atât de greu,
ne-a dãruit mãrgãritarul:
puterea multã din fragil.
Noi vom dormi-n aceeasi respiratie
Noi vom dormi-n aceeasi respiratie,
în scânteieri
de cai, cuvinte, mâini
fãrã cãpãstru,
clopote fierbinti
si ploi, acoperindu-ne ca iarba
Din trupurile noastre se vor naste
tot alte si-alte dangãte albastre,
boabe de grâu,
boabe de cuart,
copií de stea
Înlãntuiti într-un acelasi vânt
le vom sufla corãbiilor în pânze
si însine vom fi pe rând
vânt, pânze, apã, somn, pãmânt.
|
