Simfonia iubirii
Iubirea este ecoul sentimentelor produse de rezonanta inimii, acel sunet de vioarã ce veseleste întreaga audientã sufleteascã. Arcusul sau fiorul iubirii, atingând corzile inimii, emite o putere energeticã, ce trezeste simtãmintele somnoroase, la participarea armoniei sublime, din aria trãirii binelui.
Iubirea este un dar divin, o scânteie interumana, ce aprinde pofta vietii în pasiuni dãtãtoare de sens, instrumentând armonios o crestere dreaptã lângã semenii nostri. Atunci când ne scuturam de noi însine, arzându-ne aripile dorintelor egoiste, a controlului si-a contradictiei, ne putem coborî în simplitate si cãldurã, în inima cuiva, sã pornim la brat cu alesul inimii pe traseele vietii, ca împreunã sã fim mai puternici, mai blânzi si mai buni.
Intrarea într-o iubire nepotrivitã firii noastre, poate fi o lungã si acutã durere, însã cea potrivitã nouã, este o mare bogãtie, acel prieten care ne sustine în or ce conditii, tinându-ne de urât in cãlãtoria prin pustiul vietii. Perechea noastrã, pare un fel de copac geamãn, care îsi creste roadele langa noi, luându-si fiecare dreptul la luminã si cãldurã, îmbrãtisati pe vreme bunã si întãriti pe timp de furtunã. Perechea, stie cã trebuie sã-l hrãneascã pe celãlalt zilnic, cu florile gândului curat, a gestului, a respectului, ca inimile lor sã poatã tese valul de borangic al sfintei iubiri. Astfel, la cumintenia noastrã, vom primi starea de bine/din raza cãldurii divine/ca lumea sã aibã rost/poftã sã stie de post/gesturile iubirii simple/chiar sã se întâmple/si astãzi ca si ieri/în stãri de primãveri.
Iubirea, este acea energie vindecãtoare, acea mostenire geneticã, pusã de cer în fiecãrui strop de viatã, care nu costã nimic si totusi cu iubirea cumpãrãm totul, fiind singura putere care ne dã dreptul la o altã viatã. Dacã iubirea ne-a fost datã de gratis, suntem datori sã o împãrtim neconditionat, sã nu o tinem sub obroc, ca sã ne iubim doar pe noi, cãci iubirea este acea sursã care cu cât o împarti mai mult, cu atat creste mai mult, binele în noi. Dupã spusele specialistilor, în timp ce ne tinem de cald, unui altora, prin iubire, se dezlantuie acele energiile magnetice, ce ne altoiesc inimile, într-o sudurã vie cu cei dragi, sã fim fiecare ram diferit, fire diferitã, în acelasi copac al umanitãti, dând roade diferite, de bun gust, si fãrã sã ne batem pentru suprematie, la raza de soare.
Dacã nu vrem sã ne alipim firea, de alta fire, modelându-ne, adaptându-ne, tolerandu-ne, nu vom putea niciodatã cânta în inima celuilalt, si nimeni nu va face pasiune pentru noi, fiind nevoiti sã cãlãtorim tristi, prin gropi de egoism, si singuratate, cãci fãrã iubire, inima se simte de vinã, fara rost, fara lumina. Fãrã iubire, vom fi acea vietate sãlbaticã, rãtãcitã prin malluri în desisul civilizatiei, cu privirea numãrând pasi trecãtorilor, care ne ignorã lacrimile strânsã-n pumnii înclestati ai propriul egoism. Iubirea nu vine la noi dacã nu o chemãm, oferind alta în schimb, si fãrã ea, vom fie doar un tãciune înfumurat, mocnind un trai fãrã cãldurã. Lãcomia noastrã de-a lua lumina si cãldura gratis, fãrã sã ardem ceva în noi, pentru a da cãldura cuiva, nu vom primi niciodatã, acel evantai sufletesc, acea supapã ce deschide resorturile simtãmintelor ce fericesc efluviile vietii.
Viata este ca o vioarã, trãindu-si rezonanta propriului adânc, compunându-si simfonia traiului, dupã câtã pasiune punem în cumintenia vietii, câte gânduri de iubire nutrim, pentru microcosmosul uman, si celelalte frumuseti care, ne ating emotionalul sã vibreze sublim. Pentru cã am fost înzestrati cu sensibilitate si emotii rãsunãtoare, ne putem armoniza usor, cu sunetele altei viori sufletesti, producând arii desteptãtoare de gesturi si soapte vesele. Vedem cã toatã arta lumii, este plinã de secretele iubirii, puse în milioane de versuri poetice, în infinitele culori picturale, în tot evantaiul capodoperelor, ce fericesc galeria simtãmintelor lãuntrice, toate luate din exemplu iubirii care, a produs sunete cristaline peste timp.
Pentru ca, inima sã vibreze ca o vioarã, ca un izvor cristalin, trebuie sã ne acordãm gândul la iubire si recunostinta, ca sunetul vietii sã compunã, notele valorilor morale, acele note ce construiesc coloana sonorã a omului. Binele nostru, depinde de ce note rãsunã în sinele nostru, de cât de curatã este cutiuta inimii, ca sã producã sunete calde, mângâietoare, acelea care nu ne înnebunesc, ci ne linistesc. Sã ne amintim cum ne-a cântat sufletul, atunci când s-a nãscut, copilul nostru, micuta fiinta, acea atingerea îngereascã, ce ne-a fost dãruitã, în lucrare de artã a iubirii divine,. Acest cadou al dragostei ceresti, ne este dat prin multe cãi, ca sã trezeascã binele adormit în noi, sã privim în fiecare om, copilul din el, acea suflare caldã a lui Dumnezeu, si nu pãcatul omului.
De asemenea, vedem în jurul nostru acele “iubiri” sucite, schimonosite de trufie, care te înfioarã, gândindu-te, cum de-a ajuns Sfânta Iubire, sã fie pervertita de pofta animalicã. Aceste iubiri false, care încep într-o poianã cu flori de plastic, într-o noaptea fãrã clar de lunã, cu scenele copiate din filmele murdare, în care victima, este o pradã la mâna vânãtorilor de senzatii tari, care ne fac sã cãdem în dezgust pe termen lung.
Cu sigurantã ca, o lectie de iubire falsã, ne învatã sã ne investim sentimentele, doar în acele inimi transparente si frumos rãsunãtoare a faptelor. Sa vibram doar atunci cand vedem suflete îmbogãtite de valorile morale, a cãror metehne sau virtuti ale trecutului ce prezic viitorul comportamentului sau, viitorul relatiei. Sã avem rãbdare, sã descoperim acele fiinte, fãrã vicii ascunse, care ne dau certitudinea cumsecãdeniei lor, la luminã, prin respect, sfialã, decenta si participare lãuntrica, fãcându-ne loc în inima lor, ca partener admirativ.
Dacã întâlnim, acesti cavaleri ai dreptei iubiri, oglindite de propriul lor bine interior, netulburati de excesele infatuãrii, de criticã, de abuz, control, egoism, atunci ne putem numi norocosi, însã dacã nu-i întâlnim, este mai bine sã stãm singuri si sãnãtosi, decât bolnavi lângã cineva, doar de dragul de-a da bine societãti. Pânã nu întâlnim acel suflet senin, si cumpatat, care sã doreascã sã-si scrie poezia inimii, pe pagina vietii noaste, ca sã luceascã fetele viitorului, în albumul familiar, altfel mai bine stãm în conul nostru de luminã, fãrã umbrã cuiva pe cap, care ne ia cãldura.
Iubirea în familie, este acel surâs ceresc, care ne tine aprinsã candela de veghe a sigurantei, a cãldurii si a bãtrânetii, mergând mânã în mâna prin tunelul timpului, spre lumea de dincolo, plãtind cu iubirea si fidelitatea, dreptul vitorului vesnic. Sfintii pãrinti, ne învatã cã, iubirea cere multã ostenealã, multã implicare si rãbdare, ca sã dãm usor drumul omeniei din noi, sã fim grabiti la ajutor si inceti la manie, cu îngãduintã, respect, si multa dãruire. Sã ne oprim vorba tãioasa, privirea atoasa, controlul, abuzul, superioritatea, nu criticând ci completând, cãci pentru o relatie cu bucurie finã, se cere o jertfã deplinã. O relatie idealã se construieste cu multã migala si dãruire, tinând în frâu poaltele desfrâului, a rãutãtilor, ca cerul sã-si coboare darurile, întãrind cuibul familiar, cu iubire, sãnãtate, împlinire si multumire deplinã.
Iubirea, este acea simfonie, cântatã de orchestra lumii în care trãim, pentru ca fiecare din noi este un instrument muzical, mai mult sau mai putin rãsunãtor, unii produc sunete cristaline, alti ecouri fine, unii scot un lung mârâit, altii sunet hodorogit. Dupã sunetul faptelor si a gesturilor, stim cât de îngrijite, sau ruginite sunt corzile acelei inimii, stim dacã ne putem armoniza sau nu, viata cu el. Înteleptii spun cã, armonia este rostul vietii, acea dorintã profundã, de-a ne perfecta si armoniza unul cu altul, cãci numai în sunetul iubirii, putem induce forta magneticã a binelui, placându-ne la toti simfonia vietii. Numai atunci când, toate corzile umanitãtii se reunesc, dincolo de religii, culturi si rase, în iubire si candoare, vom putea opri rânjetul durerii si-a tristetii, dezlãntuind puterile colosale ale iubirii, sã formeze marsul cadentat al istoriei, al inimilor îndrãgostite de binele aproapelui.
Inima omului, la fel ca o vioarã, adunã în ea toate sunetele ce o ating, sunete voioase, sau mânioase, sunete de sublim, sau de chin, sunete ce o reparã, ce o ridicã, sau o stricã. Sunt putine inimi care, stiu sã cânte pe gustul tuturora, arii linistitoare, doar acele inimii meritoase, atinse de harul divin, care toatã viata stau sub conul de luminã, lângã un pârâu cristalin, în rugãciunea iubirii, cantând aria primãverii vesnice.
De noi depinde cum ne protejãm inima, ce sunete lãsãm sã vibreze, cum întretinem, sau cum ne scuturam de unele relatii, în care ne simtim orfanii propriului destin. Este important, ce emotii lãsam sã ajungã în fluxul emotional, cele care ne rãnesc, sau ne fericesc, cele care ne pun pe scarã, sau cele care ne coboarã, cãci putem trãi si singuri, hrãnindu-ne cu surâsul cerului senin, si fara acel suspin. Sfânta iubire, sta doar în inima limpezitã de rugãciune, în acel suflet curãtit de gunoaiele poftelor trufase, în acel strop de viata cristalinã, în care vedem cerul oglindindu-si seninul. Sufletul, muzicianul lãuntricului, simte sunetele grele, ce-i apãsã coarda sensibilului, traducându-le într-o notã de observatie dureroasã, în care raza mintii îsi scrie mânioasa o învãtãturã de minte, ca sã ghiceascã din timp falsa atractie fizicã, de preludiul atractie sentimentale autentice. Stim cã atunci când ne-am dãruit inocenti, unei relatii toxice, vioara inimii, în acel tempo jos, ne-a cântat marsuri triste, cu sunete cãzute din lacrimi, care ne-a învãta, cum sã ne luãm în suflet, un produs uman, nu admirându-i învelisul, reclama, ci contemplând arta lui interioarã. Toti ne-am abonat cândva, din naivitate, la o falsã iubire, ce ne-a intrat cu bocancii în suflet, rupându-ne florile bunei simtiri, însã era nevoie de aceastã lectie sã învãtãm, cã suntem de mare pret si putem pretinde mai mult. Am învãtat cã în timpurile de secetã a relatiei, trebuie sã nãdãjduim cã rugãciunea noastra va deschide cerul sã cearnã ploaia indurãri, ca pacea gândului sã coasã la loc rupturile inimii.
Simfonia iubirii, este cântecul propriei vieti, acel sunet care sunã la fel de frumos, atât pentru cupluri, cât si pentru singuratici, cãci orce om, trebuie sã stie sã-si facã culcus în inimile celor dragi, simtindu-se pus în valoare, în vitrina admirativã a multor inimi. În cuplu sau singuri, suntem noi însine care, atragem sau respingem admiratia altor suflete, fãcând din iubire, acea fereastrã în foram de inimã, prin care omul s-a poatã sã-si ia veselia si lumina în întunericul lui. Sã fim meru un cer senin, cu toatã constiinta în libertate, si atunci vor fi multe inimi care, vor sã cânte pe scena vietii noastre, dorind cãldura din raza de energie crescãtoare a binelui nostru.
Viata este un cumul de sunete, cu frecvente joase sau înalte, cu ecouri triste, sau vesele, uneori cu amintiri ce dau timpul înapoi prin romante si doine, alteori zburam emotional prin locurile primei iubiri, prin frumuseti de vis, alteori ne oprim sunetele pe corzile frânte ale visului stins. Târziu învãtam sã pretuim clipã, fiind prezenti la infinitele bucurii care compun simfonia vietii adevãrate, abia dupã ce ne scuturam de noi însine, si zburãm spre alte inimi, cu bratele pline de flori, sã parfumãm lumea si sa simtim frumusetea vietii.
Kitchener ON
|
