Absentã
Luna s-a ascuns în agudul din fatã,
mã furisez pe prispa casei,
glasul noptii se asazã-n poeme
paginã de paginã.
Nimic din ce am scris nu se stie,
aripile drumetilor se frâng,
mãduva noptii îngheatã-n cuvinte.
Dimineata înveselitã de rouã
îsi lasã umbra dusã de ape.
Tu n-ai asteptãri, ai numai prevestiri,
la portile zãvorâte ale inimii
care se deschid.
De atâta ger în sufletul pietrelor
pasii si-au luat urma înapoi,
si orbecãie pe cãrarea unei absente
unde eu nu-s.
N-am reusit
N-am plâns niciodatã o tristetea
am plâns nepãsarea celor plini de sine,
oameni cu iluzia obisnuintei
de a se bucura numai ei însisi.
Mi-am propus sã mã schimb,
ca o pasãre sositã în alte tinuturi
cu ciripit sonor si aripi frumos colorate,
n-am reusit,
nimeni n-a constatat schimbarea
si-am rãmas ascuns în cuvinte.
Cineva m-a mângâiat cu ochii,
avea mâini de trandafiri înfloriti
când am eliberat drumul viselor,
gândurile nu le-au mai întâlnit.
Nu mã încântã pofta
de a tine iubirea-n palme
nici focul pe buze.
Flacãra care-mi arde inima,
pasãre mândrã si orbitoare,
n-o vãd, n-o uit
pânã-mi înfloreste carnea
în sângele lunii.
Arborii au inima-n frunze
Trupuri de piatrã cu mâini de piatrã
prind la piept orizontul,
muntii fac zid si asteaptã.
Izvoarele îsi sapã vãile,
timpul se rostogoleste în sine,
apele întâmplãrilor neîntâmplate
se varsã-n turbinele mãrii.
Arborii au inima-n frunze,
respirã cerul cu stele cu tot.
Verdele îmbrãtisazã anotimpurile,
trec în herghelii caii noptii
spre câmpiile unde ochii vântului
pãzesc grânele semãnate de veacuri.
Vorbele nu încap în cuvinte,
iedera se urcã pe ziduri si vede
lacrimile ploii si trandafirii
ce-ti strigã-n pustiu numele.
Grãdina Edenului
Nu te bucura devreme
în patul cu iarbã uscata
nu este nimeni doar o umbrã de moarte,
pasãre scãpatã din colivie
si femeia cu pieptul întrupat
din coasta lui Adam
îndepãrtatã din rai.
Deasupra ceru’-i nedefinit,
pamântul prieten cu apele
locuiesc în acelasi buzunar
într-o scorburã a universului.
Timpul are multe dimensiuni
partea noastrã e neglijabilã
oricât ai cauta sã te impui
totul se reduce la un punct.
Trecerea-i o frunzã ruginitã în vânt
în toamnele în care fructele
sunt coapte si se culeg parfumate
din grãdina Edenului
sub ochiul lui Dumnezeu.
Înfloreste bucuria
Sunt un compozitor al fluturilor albi,
înfloreste bucuria
în cântecele luminoase de mai
si ploile ascultã cum cresc ierburile.
Fumegã verdele pe vãile ochiului
zilele si noptile se prind împreunã,
piscurile muntilor trag cerul în jos
si-l scuturã de stele peste câmpii.
Ciresii se coc mai devreme si zâmbesc.
Piramide de poleialã sclipesc,
pãsãri de aur palide
n-au aripi de zbor,
dar si le închipuie.
Într-un orãsel de câmpie
Erai ca o stradã vetustã
cu nume de periferie.
Într-un orãsel de câmpie
praful se ridicã peste glezne.
Ai cãlcat strâmb prin porumbiste,
vântul a sters urmele.
Noptile s-au zidit în catedralele uitãrii,
întunericul e sigilat în piatrã.
Pe fereastra zilei ruginite de toamnã
intri în mine cu palme de frunzã.
Gândesc portretul asezat pe un piedestal
rupt din ochiul lui Dumnezeu.
Pâinea si vinul aduse tãcerii
stau cu pãrintii la masã,
în gânduri se surpã cerul.
Privesti, îti recuceresti sufletul,
te înalti peste limite.
Spitalul
Cu palme din frunze de artar
îsi strângea ochii de pe cer
si-i aseza-n orbite ca pe copii.
Gura îsi lasã cuvintele cleioase
pe buzele ruginite ale toamnei.
O ispitã ca o boalã
vroia s-o fure de noroc.
Pe coridoarele lungi si slinoase
anemonele lui Luchian
nu se simteau la locul lor.
Oamenii halatelor albe
fãceau notã discordantã.
În acest spital ca un lagãr
se moare din sãrãcie si furt.
În rest moartea face parte din context
si luminile se sting.
Vulturul
Când totul vine de unde nu te astepti
tu-mi spui cã n-avem ce face,
ne culcãm pe umbra fãrã asfintit,
semnele dupã care cãutãm
nu pot fi pierdute.
Iuibirea si ura se mentin,
împreunã asteptã lupii,
înghesuiti unul în altul de fricã.
O sã iesim din infern,
oamenii fac expierente cu oameni
abandonati în coltii destinului,
nimeni nu se poate ascunde de sine
urletul animalelor flãmânde
prefigureazã noaptea.
Noi ca si ele am învãtãt sã ne supunem
acelorasi legi nescrise
si-i urâm pe stãpâni
oricât de buni ar fi,
oricât ne-am preface.
Pentru noi liber înseamnã
vulturul în zbor deasupra muntilor.
Sentimentele lichide
O muzã pe care am inventat-o
mi-a soptit apropiindu-se prea mult
ca o piatrã alunecând în apã.
O urmãream cum se lipeste
de pieptul meu ca un cos de fum
si asteaptã cãldura sã o cuprindã.
Tot ce ne mai tine laolaltã
erau mâinile ca niste frunze
tremurate pe sub coaste.
Poate vroia sã-mi smulgã una
dar fusese demult smulsã
de nevastã-mea.
O foloseste ca pe o ispitã pentru bãrbati.
Abia m-am desprins din înclestare,
locul a rãmas gol,
pielea mã tine întreg dar vulnerabil
la orice femeie visceralã,
deaceea mã folosesc de cuvinte.
Ca sã nu-mi pierd capul
mai bine cedez pentru ele
sentimentele lichide.
Nicio umbrã
Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plâng
de linistea din interior.
Policandrul spânzurat îsi aprinde luminile,
nu mai fumegã nicio ceatã-n priviri.
Fetele se sfintesc umede si lucioase,
zâmbetele copiilor consimtind cumintenia.
Nu predicã nimeni dar se aud cuvintele
în fiecare cum se clãdesc.
Între linii punctele nu se ating de margini,
cercurile sunt ochiuri de cer în oglindã.
Oglinzile se pierd unele în altele,
nu existã nicio umbrã în cupele de vin
Limpede începe sã ningã setea
si foamea se terminã înainte de vreme.
Austrul
Avea cuvintele secate
literele erau ciugulite de corbi.
Nicio propozitie alcãtuitã cu ochiul
nu spune nimic nimãnui,
prin oase si prin anotimpuri
trece hulit pe urme austrul
sãrac si negru-n deznãdejde.
Tãranii se scarpinã-n barbã cu nãduf,
munca lor se pierde,
limba se uscã.
Paparudele se dezleagã, bat clopotele,
arsita a rãstignit câmpul,
praful fosneste
în târziul gol.
Tavanul puterii
Ceata se lipeste de frunzele copacilor
pe frunte nu lasã urme.
Ochii se lovesc ca de un zid
întelegem cum vor sã o despice.
Orologiile nu mai suportã
rãmân în urmã,
timpul de astãzi se grãbeste fãrã rost
nu-l mai pot cuprinde,
e ca un hot ce se pierde-n multime.
Vorbele prind a se rostogoli peste margini,
gura le cheamã înapoi
si rosteste cuvintele Domnului.
Din tavanul puterii picurã
în bãltoacele lumii acelasi dezinteres
care ne mâhneste
si trãim cu groaza zilei de mâine.
Cineva încearcã sã ne smulgã capul
umplut ca un balon cu minciuni
frumos colorate.
Noi rãmânem mai departe pe internet
si ne dãm câte un link.
|
Llelu Nicolae Vãlãreanu 2/15/2014 |
Contact: |
|
|
