Răutăți
Mînca-ți-ar coada cui te are, că nu-ți dă să mănînci
și vii și faci burtă în curtea mea. Fă, armăsăroaicelor,
legați-vă cîinele, mînca-l-ați fript!
Moromeții
Dacă este Dumnezeu, și este, de ce-o lăsa El oare să se întîmple cîte se întîmplă? Si cîte s-or mai întîmpla? Fug de radio- și tele-jurnale și mă întorc la ele cu aceiași aviditate, ca orice criminal la locul crimei. Război acolo și dincolo, crah-uri peste tot, păduri și animale decimate, iar prostimea mai proastă ca niciodată. Minciuna stă cu președintele la masă.
Ca să scap de gîndurile rele, îmi fac din cînd în cînd drum spre lac, spre marele și nesecatul meu prieten. Stiu că pe parcurs, mai ales acuma primăvara, cînd se dezghioacă toate, voi întîlni tot felul de personaje și peisaje dragi. Si așa a fost și ieri. Era spre prînz, era soare, dar bătea un vînt aproape rece. Pescărușii făceau o gălăgie din cale afară, de parcă ar fi fost italieni. Gîștele, aproape toate, se aflau două cîte două. Or fi tot perechile de anul trecut, m-am întrebat, sau se formează cum le vine, cu nerușinare? Lacul era ca smaraldul. Vroiam s-o iau la dreapta, cînd am zărit un gîscan în călduri, ce se îndrepta spre mine cu intenții rele. Cum venea, era hotărît să mă distrugă. Asta îmi spunea mersul lui hotărît, cu burta înainte, legănîndu-se și gîgîind amenințător la fiecare pas. Gîtul îi era negru-negru pînă la bază și-și ridica ciocul în sus cînd mă înjura. Am pornit-o și eu spre el, așa că ne apropiam unul de altul ca doi dueliști. Nu s-a arătat speriat. O fi curaj, o fi disperarea că-i voi lua consoarta, e înnebunit de hormoni și-i arde de bătaie? Ia să-l fac de rîs, mi-am zis, să mă reped spre el, să-l fac să fugă! Dar gîndul nu mi-a mai plăcut apoi. Să-l las pe el mai bine să decidă felul de ostilități. Cînd am ajuns la zece-doisprezece pași unul de altul, s-a oprit nesigur, gîgîind mai des și-a început să-și miște capul dreapta-stînga, ca să mă privească cînd c-un ochi cînd cu celălalt. Avea capul așa de mic... Măi, ce puțină minte ai tu în cartoful ăla! Cum îți închipui tu că mă poți învinge pe mine? Uite la ce fabrică mare lucrez eu! Si de ce să mă intereseze consoarta ta? Doar s-o prăjesc, poate. La propriu. Si de fapt unde-o fi, să văd dacă merită toată opăreala asta a ta? Se uita la fel de nesigur la mine și începuse să-mi dea ocoale. L-am lăsat și am plecat. Si cum alunecam cu privirea pe deasupra ierbii, am dat cu ochii de un iepuraș. Stătea stană de piatră, cu spatele spre mine, dar cred că mă vedea cu ochiul drept. Am făcut încă doi pași și-atunci el s-a ascuns după un brad. Am mai făcut un pas. M-a zărit și a zbughit-o înspre mal. S-a oprit lîngă o moviliță, așa că-i mai vedeam doar urechile profilate pe verdele lacului. I-am lăsat pe cei doi în plata Domnului și am pornit-o înapoi spre locul și spre gîndurile mele.
E într-adevăr reconfortantă lumea celor care nu cuvîntă. Noi care cuvîntăm, noi oamenii, vorbind, avem o șansă în plus să nu ne înțelegem, ca și cînd vorbitul ar fi un handicap. Nouă, vorbitul ne e bun la mințit și la înjurat. Imi amintesc o întrebare de-a băiatului meu, din vremea cînd avea vreo patru ani și se juca printre găinile din curte: Tata, e bine să fii găină? Cred că i-am zis: Nu! Nu băiete, pentru că sînt gata toți să-ți smulgă penele și să te frigă. Si nu-ți rămîn nici oasele, că le mănîncă Daisy (cîinele nostru din vremea aia). Mai cred și acum că nu e bine să fii găină, dar tot nu știu ce e bine să fii. Poate lac.
|
Viorel Neacsu= Toronto 5/12/2004 |
Contact: |
|
|
