Panait Cerna (25 sept. 1881 – 8 aprilie 1913 )
Un poet stins prea devreme
Panait Cerna a iesit in lume cu versurile lui entuziaste si oneste intr-o vreme de mare fierbere culturala, in care se innoiau modalitatile artistice si conceptiile despre arta. El a incheiat in cel de al doilea deceniu al secolului al XX-lea un mod de expresie propriu mijlocului secolului al XIX-lea, predominand poezia didactica si retorica, avand ca prim mare reprezentant pe Grigore Alexanderescu. Dupa Panait Cerna, asa cum spune Valeriu Rapeanu : “cugetarea in poezia romaneasca, lirica romaneasca de substanta intelectuala vor cunoasate o noua faza, fundamental diferita. Cerna ramane deci un moment in literatura romana, un moment care incheie un proces istoric”.
Opera lui Panait Cerna este destul de restransa din cauza mortii sale timpurii si a imprejurarilor vitrege de viata care i-au ruinat sanatatea si asa foarte precara. S-a stins din viata avand numai 31 de ani si 6 luni. Opera lui se compune dintr-un volum restrans de poezii, teza de doctorat, studii despre Eminescu si Faust si doua-trei recenzii.
Poetul s-a nascut la 25 septembrie 1881, in Comuna Cerna, din Dobrogea, comuna asezata in apropierea localitatii Macin. De la aceasta comuna isi va lua si numele, caci dupa tata se numea Stanciof. Tatal, Panait Stanciof, invatator in comuna Cerna, venise de pe meleagurile Bulgariei. S-a casatorit cu Maria Tascu, viitoarea mama a poetului si inainte ca acesta sa vina pe lume, tatal a disparut fara urma.
Panait Cerna a urmat cursurile scolii primare in comuna Cerna, pe cele liceale la Liceul “Nicolae Balcescu” din Braila si cursurile Facultatii de filosofie la Bucuresti. In timpul studiilor liceale a reusit sa acumuleze o cultura intinsa, si sa isi insuseasca limbile germana, franceza si probabil si italiana. A citit mult, desi suferea de tuberculoza, se pare mostenita. Ca student a fost nevoit sa intrerupa de mai multe ori cursurile ca sa se preocupe de asigurarea unui minimum de mijloace de existenta. Desi boala se agrava, fiind o fire entuziasta, Cerna a luptat si a reusit sa isi ia licenta cu “Magna cum laude”
Titu Maiorescu i-a acordat in 1907 o modesta bursa cu care sa isi continue studiile in Germania in vederea obtinerii doctoratului. A fost in continuu macinat de situatia materiala precara. Si-a sustinut teza de doctorat cu titlul “Lirica de idei” si a fost proclamat in unanimitate “Doctor magna cum laude”, in februarie 1913, iar in luna urmatoare, martie, in ziua de 26 (8 aprilie pe stil nou) este rapus de o pneumonie galopanta. Paul Zarifopol l-a ingrijit pana in ultimul moment. A fost inmormantat la Leipzig. Multe personalitati din tara au deplans soarta lui Panait Cerna, printre care T. Arghezi.
Cerna, poetul-filosof, s-a oprit in poezia sa asupra marilor probleme ale existentei omului, ale atitudinii lui in viata, ale societatii timpului sau. In versurile lui, meditatia si reflectia ocupa un loc important. In cele mai multe poezii vibreaza aspiratiile si nazuintele oamenilor. Cerna a iubit omul cu pasiune si daruire. A cantat sentimente nobile, alese, care inalta fiinta umana pe o treapta superioara a existentei descatusate de prejudecati. A cantat dragostea, careia i-a inchinat imnuri patetice. In conceptia lui Cerna, dragostea este suprema forta de regenerare a universului, principala arma in lupta pentru ingenuncherea si zdrobirea raului, asa cum se desprinde mai pregnant din poezia “Iisus”.
Dragostea a insemnat pentru Cerna esenta vietii, acest sentiment ce descatuseaza elanurile creatoare si ridica omul pe o treapta sufleteasca deosebita. Atunci cand a dat glas poetic sentimentelor sale, Cerna a realizat versuri de o vibranta emotie, prin patetismul rascolitor care le strabate, prin sinceritatea autentica si avantul inaripat:
“Noi ne-am cuprins de-o flacara curata.
Ce niciodata n-are sa apuie –
Si nu furam norocul nimanuie,
Ci in iubire tanara, bogata,
Imbratisam pamantul, lumea toata…
Si ma-naltam sus-sus, pana la tine…
Si-ntaia oara lumea, pentru mine,
Avea numai priviri de bunatate.”
Poetul afirma neincetat superioritatea morala a celor ce iubesc. Dragostea imbogateste sufletul si ii ofera resurse spirituale pentru a privi increzator si sigur pe cei lipsiti de posibilitatea perceperii frumusetii si a unui ideal nobil de viata.
In aceste vremuri in care noi ne ducem existenta, vremuri dominate mai ales de tehnicitate, de vartejul vitezelor, de goana pentru a ne asigura ziua de maine, de felurite abateri de la moralitate, nu de putine ori cu frica in oase si in suflet de bestialitatile teroristilor, versurile lui Panait Cerna ne suna mangaietor, tonifiant, ne aduc caldura in suflet, pe care uneori o uitam in cine stie ce cotlon ascuns al sufletului nostru. Poezia lui Cerna ne aduce un suflu de sanatate morala, de incredere in viata, de stima pentru fiinta iubita, de incredere in trainicia sentimentului. El exalta frumusetea sufleteasca, spre zarile prieteniei, crescuta din pretuire si afectiune reciproca.
Cerna a revenit aproape obsedant de-a lungul poeziei sale la sentimentul iubirii, la indemnul frematator de traire totala si pasionata a vietii. Setea de viata ramane una din trasaturile caracteristice ale liricii lui Cerna si acestei dorinte i-a inchinat versuri strabatute de o exuberanta cuceritoare. Fericit, alaturi de fiinta iubita, poetul exclama:
“Tresalta, suflete al meu, si canta!
De-acuma nu te-i mai gandi la moarte,
Caci azi, de Ea, nimic nu te desparte…
C-un zambet, cu o vorba spus-alene,
Ea dete somn durerii pamantesti;
A dat vietii glasuri de sirene –
Umplu intreg pamantul de povesti…
O! suflete al meu! Tresalta, canta!”
(Noapte)
Nota specifica a lui Panait Cerna este optimismul, un optimism hranit din intelegerea profunda a vietii, ca o continua lupta pentru realizarea dreptatii si demnitatii umane, ca o permanenta depasire a momentelor de indoiala sufleteasca. Adept al unei vieti tumultoase, vrednice de a fi traita, Cerna dorea cu frenezie clipe de avant sufletesc:
Mai bine canta-mi de noroc,
Suind voios in slava –
Mai bine adu tanar foc
In inima-mi bolnava.
(Cantec)
Cerna concepe iubirea ca un sentiment profund altruist. Chiar si suferinta se atenueaza la gandul fericirii ce-o asteapta pe fiinta iubita alaturi de cel cu care va pasi impreuna pe drumul vietii:
“Si daca eu ma-ntunec, uitat, necunoscut,
Amara deznadejde de a te fi pierdut
Mi-o va-mblanzi credinta ca te voi sti mai bine –
Mai sus, mai fericita, decat ai fi cu mine.”
(Logodna)
Asa cum observa Garabet Ibraileanu: ”dragostea zugravita in “Noapte”, in ”Chemare”, in “Torquato catre Leonora”, in “Despartire” e de o castitate serafica. Gelozia sa va fi un regret, o indurerare a sufletului si ceea ce este minunat cand este sincer – dorinta ca iubita sa fie fericita cu acela care i-a rapit-o”.
Optimismul lui Panait Cerna se evidentiaza foarte pregnant in poezia de o rara si cuceritoare frumusete, prin meditatia profunda si prin limpezimea ideii, “In pestera”:
“De pe tavane-ntunecate,
Tacute lacrimi cad mereu,
Si parca tot sporesc din greu,
Din mari izvoare departate.
Suvite tainice de apa
Spre pesteri drum de ani strabat –
Intruna se preling si sapa
Tavanul subred si-nnoptat.
Dar dupa ani de picurare
S-au inchegat coloane pline:
Eterna boltii lacrimare,
In loc s-o surpe, - o sustine.
Tot astfel, lacrimi nesecate
In suflete ne-au picurat,
Si de furtuni nenumarate
Viata noastra-a tremurat…
Dar azi, cand stau vartejuri grele
Sa ne rapuna-orice avant,
Noi trecem fara pas prin ele
Si-aproape izbucnim in cant.
Un suflet tanar ne strabate
Si ne indeamna catre cer –
Din suferinti abia-ndurate
Ne-am faurit armuri de fier.”
Pentru curajul de a lupta in viata, Cerna ne da o frumoasa pilda a unei gingase flori ce a crescut “pe margini de prapastie dusmana”, floare - simbol al curajului:
“O, floarea mea! Cu tremur si uimire
Salut avantul tau spre fericire.”
(Floare si genune)
Ca si alti poeti religiosi ce i-au urmat, in perioada interbelica, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Radu Gyr care au relevat latura sacrului in cristologie, Panait Cerna se poate inscrie si el pe aceasta linie prin poezia “Iisus”. El a accentuat latura umana a personalitatii lui Iisus prin raportare la divin.
“ Dar Tu ai sangerat pe negre cai,
Sunt umilinti ce nu le stie cerul;
Tu ai gemut cand Te patrunse fierul,
De-au tremurat si ucigasii Tai”.
Suferinta rabdatoare este cea care L-a inaltat pe Iisus deasupra conditiei umane: “Si totusi, cat de sus, Lumina mea/ Te-a inaltat rabdarea sfanta-a Ta!”, declara poetul, dupa care se intreaba retoric: “Cum au putut sa steie laolalta/Atata chin si-atata bucurie?”
Iisus a schimbat fata omenirii si a adus mantuirea numai din dragoste fata de oameni, dragoste care a mers pana la jertja. Avand in vedere marea dragoste a lui Iisus pentru oameni, tot retoric se intreaba si in privinta Inaltarii:
“Putut-a oare, sufletu-Ti sa fuga
La cei senini si fericiti din cer,
Cand jos, prin murmure si ruga
Atatea brate tremura si-L cer?”
Panait Cerna a fost un truditor al versului caruia nu ii smulgea cu prea multa usurinta scapararile de frumuseti. Dar, “adanca si sincera convingere in ceea ce el exprima”, asa cum a remarcat Alexandru Philippide, a dat versurilor sale un suflu proaspat, un avant spre inaltimi, un patetism vibrant, care le face sa traiasca si astazi. Versurile lui Panait Cerna au o expresie calda, simpla, care te invaluie si te cuceresc. De aceea, cand il recititim pe Panait Cerna, ne reamintim si de tragicul destin al omului si scriitorului, dar si avem prilejul sa ne primenim sufletul cu frumuseti ce ne inalta.
|
Elena Buica - Pickering 4/8/2004 |
Contact: |
|
|
