Eu, tu si Ovidiu
Nu, nu este vorba de bine-cunoscutul film al lui Geo Saizescu, în care l-am admirat cu toții pe Florin Piersic.
Este vorba despre fiecare dintre noi si despre Ovidiu. Publius Ovidius Naso, primul - am putea spune - dintre exilații celebri ai lumii, poetul din Sulmona, care, din ordinul împaratului Octavian Augustus, si-a părăsit familia, prietenii si însăsi Roma, cetatea eternă, pentru a-si trăi restul vieții pe țărmurile Pontului Euxin. Cândva, îmi era greu să înțeleg cum unui poet cu sufletul atât de gingas nu a putut să îi placă, chiar în condițiile date - cele ale exilului - un tărâm atât de frumos ca cel al țării noastre, si cum de a putut să-l găsească neprimitor. Cum de îl numea, într-una dintre epistolele sale, locul unde fericirea nu ajunge niciodată. De ce se plângea că nu m-am putut obisnui cu apa de aici, iar în ce priveste solul, nu stiu de ce, nici pământul nu-mi prieste. Au trebuit să treacă ani pentru ca eu însămi - plecată din țara natală - să înțeleg plânsul marelui poet, care, departe de casă, scria ca să nu moară în tăcere. Ceea ce a simțit Ovidiu atunci când a fost exilat, simțim si noi, cei care ne-am auto-exilat pe tărâmuri străine, departe de cele natale, pe tărâmuri cu alte obiceiuri, cu alte sisteme de valori
Desigur, imigrația este o experiență pe care fiecare o trăieste într-un mod unic, propriu fiecărei firi. Sunt imigranți care par deplin fericiți si foarte mulțumiți cu alegerea făcută, aceea a plecării de acasă. Alții care par să regrete, cel puțin în primii ani, pasul făcut. Unii s-au resemnat, pe alții auto-exilul i-a îndârjit, făcându-i să lupte cu mai multă putere pentru idealurile lor
Si totusi, ne leagă ceva comun? Probabil că da pentru că dorul de țară nu moare niciodată, chiar dacă uneori nu recunoastem deschis acest lucru. Pentru că, asa cum spunea Mircea Eliade, pentru cei care l-au părăsit, orasul copilăriei si al adolescenței devine un loc mitic
Un loc de legendă, unde fiecare faptă sau cuvânt al nostru din trecut capătă o semnificație aparte, o frumusețe solemnă, pe care, chiar dacă nu o putem cânta în versuri, asemenea lui Ovidiu, o păstrăm în suflet. Si, de ce nu, o putem împărtăsi si altora, copii, rude, prieteni, pentru ca să dăinuie dincolo de trecerea timpului, dacă nu în versuri, cel putin în inimi.
|
Eliza Daniela Ghinea - Toronto 3/11/2004 |
Contact: |
|
|
