CURAJUL DE A FI ARTIST
Am fost dintotdeauna fascinata de muzicienii, balerinii, sau actorii care nu s-au lasat intimidati de valoroasele performante ale înaintasilor, ci au încercat o noua interpretare, proprie temperamentului lor artistic. Am admirat-o, de exemplu, pe pianista canadiana Angela Hewitt pentru curajul de a aborda-cu succes- variatiunile Goldberg de J. S. Bach, dupa ce Glenn Gould fusese socotit interpretul lor ideal. Am considerat deci ca punerea în scena, în afara granitelor României, cu o echipa de teatru formata în majoritate din artisti amatori, a unei piese complexe si dificil de jucat, care a vazut lumina rampei de-alungul anilor în România în interpretarea unor artisti cunoscuti, a reprezentat nu numai un gest de generozitate, dar si de curaj. Am încercat sa-mi explic cauzele care au condus la acest gest. Pentru spectatori, satisfactia de a citi sau viziona o piesa ramâne cea de martor al unei fictiuni. Pentru realizatori însa, pregatirea unui spectacol, datorita contactului intim cu replicile personajelor, înceteaza a mai fi o fictiune, devenind o experienta nu numai artistica, ci si de viata. Dorinta de a traversa o asemenea experientza a stimulat cred curajul trupei de a alege aceasta piesa dificil de jucat. Am salutat cu bucurie hotarârea teatrului Româno-Canadian “Ars Nova” de a ignora toate barierele si de a monta cunoscuta piesa din dramaturgia Româneasca interbelica, “Take, Ianke si Cadîr” de Victor Ion Popa.
Se spune ca, pe vremuri, un tânar a venit revoltat la Caragiale cu întrebarea: “Maestre, mi s-a dat un subiect simplu: un baiat si o fata se iubesc, nu se pot casatori si pâna la urma mor. Ce piesa se poate scrie pe o tema ca asta!?” La care Caragiale i-ar fi raspuns: “Daca ai fi fost Shakespeare, ai fi scris “Romeo si Julieta”!”. Victor Ion Popa a construit cu talent o piesa cu actiune simpla dar care, prin replicile sale savuroase, transmite un profund si emotionant mesaj. Dupa cum afirma Iuliana Cozma în elegantul program de sala, cei care s-au angajat în împlinirea visului de a deveni ei însisi personajele pieselor la care cu ani în urma fusesera spectatori au fost motivati nu numai de dorinta de a juca teatru, dar si de aceea de a darui, prin arta lor, momente de bucurie celor aflati departe de tara.
Am asistat în 2003 la primul spectacol al teatrului Româno-Canadian cu dramatizarea câtorva schite de Caragiale si cu piesa “O noapte furtunoasa”. Am remarcat de atunci preocuparea directiunii trupei pentru detalii ca prezentarea grafica a programelor de sala, organizarea pauzelor cu cafea si biscuiti, sau ilustratiile muzicale dintre acte. Aceeasi rigoare a devenit între timp eticheta de profesionalism a teatrului, ajuns acum companie cu statut de societate non-profit. Alegerea, printre altele, a locului reprezentatiei, o eleganta si autentica sala de teatru, utilata cu echipamentul tehnic necesar, a contribuit la succesul spectacolului.
Distributia include o pleiada de nume, unele cunoscute, altele în devenire. Ianke, rolul cel mai complex si dificil al piesei, a fost jucat de Lucian Fetila, care a intrat în pielea personajului fara artificii exagerate. Trairile intense ale lui Ianke, credibile prin emotia cu care actorul a rostit replicile de un umor trist pâna la disperare, au emotionat publicul. Cu ani în urma, acest rol a fost jucat de Jules Cazaban, de Ion Fintesteanu (în film) si, mai recent, de Radu Beligan. În ciuda însa a precedentelor, care ar fi intimidat si pe un profesionist de renume, Lucian Fetila a livrat o performanta de mare calitate.
Amatto Checiulescu a jucat cu verva si talent rolul lui Tache. Performanta lui a fost autentica si vivace, iar contrastul dintre caracterele lui Take si Ianke a fost bine scos în evidenta de regia spectacolului, aceasta apartinând tot lui Amatto.
Dan Fasie a întruchipat un Cadîr blând si omenos, cu un ponderat simt al umorului, dar si cu momente de adânca întelepciune. Replica lui Cadîr din scena în care le explica lui Tache si lui Ianke, asezati la o cafea în gradina, diferenta dintre “coaja” si “nuca” a fost livrata cu multa suplete si convingere.
O prezenta scurta, dar marcanta, a fost cea a babei Safta. Iuliana Cozma a stiut sa se strecoare în pielea personajului, în ciuda diferentei de vârsta dintre actrita si personaj. Atât intonatia replicilor cât si atitudinea corpului, cu expresiile de mirare, de satisfactie sau de nemultumire, au fost interpretate de artista cu naturalete si degajare, dovedind sensibilitate si talent.
Ana, întruchipata de Iulia Fetila, a fost o prezenta placuta, convingatoare si dinamica, alaturi de Andrei Zodian, care, în rolul lui Ionel, s-a achitat laudabil de obligatiile rolului sau. Complicitatea dintre tineri a fost bine scoasa în evidenta de regie. Scena în care ei dezbat necazul dezaprobarii parintilor mi s-a parut însa cam “alergata”. Ma întreb daca acelasi efect dramatic nu s-ar fi obtinut si cu personajele stând pe loc, fara parcurgerea lungimii scenei unul în spatele celuilalt pe tot timpul replicilor.
Camil Coaja a încarnat cu abilitate rolul lui Ilie, calitatea performantei sale nefiind stânjenita de infirmitatea personajului.
Scenografia conceputa de directorul artistic al trupei, Amatto Checiulescu, a complementat în chip fericit regia piesei. Am recunoscut personalitatea lui Amatto în micile lui “glume” regizorale: miscarile lui Tache si Ianke în jurul garduletului din gradina, sau fuga în jurul copacului din scena finala.
Muzica înaintea ridicarilor de cortina, rafinata si de bun gust, a contribuit la completarea ambiantei.
Este evident ca teatrul Româno-Canadian “Ars Nova” este în plina ascensiune profesionala. Nu putem decât sa ne bucuram de progresele lui, atât pe plan artistic cât si organizatoric si sa multumim întregului colectiv pentru curajul si devotamentul cu care s-au dedicat realizararii spectacolului. Prestatia trupei a fost o reusita si vom urmari în continuare, cu placere si interes, viitoarele ei productii.
|
Veronica Lerner 3/11/2004 |
Contact: |
|
|
