Sunday, Jul 06, 2025
Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente
Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhiva 2025
Articole Arhiva 2024
Articole Arhiva 2023
Articole Arhiva 2022
Articole Arhiva 2021
Articole Arhiva 2020
Articole Arhiva 2019
Articole Arhiva 2018
Articole Arhiva 2017
Articole Arhiva 2016
Articole Arhiva 2015
Articole Arhiva 2014
Articole Arhiva 2013
Articole Arhiva 2012
Articole Arhiva 2011
Articole Arhiva 2010
Articole Arhiva 2009
Articole Arhiva 2008
Articole Arhiva 2007
Articole Arhiva 2006
Articole Arhiva 2005
Articole Arhiva 2004
Articole Arhiva 2003
Articole Arhiva 2002


Profesorii nostri de ieri ...

MOTTO:
„We don’t need no education!
We don’t need no thought control!
No dark sarcasm in the classroom,
Teachers live then kids alone…

Hey, teachers: Leave those kids alone!
All in’ all it’s just a brick in the wall…
All in’ all you’re just
…other bricks in the Wall!”
(Pink Floyd: The Wall)

Din negura timpului care trece peste noi cernându-se ireversibil, fiecare toamnã care-si trimite vântul pe aleile parcurilor sã vânture frunzele ruginii, sau ploile reci si mãrunte care mã obligã sã stau mai mult timp retrasã în casã, mã face sã deschid sipetul ferecat al amintirilor mele si sã îmi scot de acolo pe cele mai dragi, între care si pe acelea ale profesorilor mei.

Pe atunci profesorul trebuia sã ne fie „tovarãs...”, nu „domn profesor”, dar cãtre suflet privindu-l, dincolo de meschinãria adresãrilor impuse de maniacii vremurilor, profesorul ne-a fost un îndrumãtor altruist pe calea întelepciunii si respectului, a rãbdãrii si a luminii. Si, Doamne: Ce frumosi au mai fost acei ani de crestere si de formare a noastrã, a elevilor, ca oameni, alãturi de pãrintii si de dascãlii nostri! Indiferent de materia ce ne-au predat-o, profesorii pe care i-am avut, ne-au fost atunci, în primul rând, niste oameni de exceptie cu care ne întâlneam pentru prima oarã. Chiar dacã nu toti stãm astãzi cu gândul mereu la ei, totusi, sunt sigurã cã nu-i om pe acest pãmânt care sã nu-si aminteascã de chipul acela care trecea printre bãnci, se apleca si ne conducea mânutele în conturarea primelor litere si cifre. Eu îmi amintesc mereu de ei, începând de la doamna mea învãtãtoare – cãci o adevãratã doamnã era „tovarãsa” mea care, cu multã dragoste si rãbdare m-a ajutat sã fac si eu acei primi pasi timizi pe mirificul tãrâm al cunoasterii.

Odatã chiar am început sã plâng cã nu puteam încã sã fac si eu, odatã cu toti colegii mei din clasã, literele si cifrele asa de frumos cum le fãcea ea pe tablã. A lãsa atunci creta din mânã, a venit la mine si, mângâindu-mã pe cap, m-a întrebat:
- Dar de ce plângi, Maricuta, fetita mea scumpã?
- Nu pot sã scriu si eu asa frumos...
- Nu-i nimic! Bine cã plângi. Aceste lacrimi te vor face sã scrii cel mai frumos din toatã clasa! Si, în continuare, zise apoi cãtre ceilalti copii, stârnind o ploaie de râsete: Acuma, sã nu cumva sã începeti sã plângeti cu totii? Si bineînteles, am început sã râd si eu cu ei împreunã, uitând de lacrimile care-mi udau obrajii...

Au urmat alti ani, când au început sã ni se înmulteascã dascãlii pe mãsurã ce ni se înmulteau si materiile. Pe fiecare din ei mi-i amintesc cum picurau zilnic în mintile noastre stropii aceea de adevãratã luminã, scurgându-se lin din marele lor „cer” de cunostinte. Dacã azi cei mai multi dintre noi stim sã ne respectãm, atunci trebuie sã recunoastem cã aceasta le-o datorãm în mare parte si lor, eruditilor nostri profesori pe care i-am avut! Uniforma ce trebuia sã o purtãm mereu curatã si cãlcatã la dungã, nelipsita panglicã de pe cap care ne tine fruntea mereu liberã, si emblema scolii, toate acestea aveau un rol bine determinat, atât în fixarea locului fiecãruia în relatia profesor-elev, cât si în formarea noastrã ca viitori oameni, semãnând în noi obiceiul de a nu iesi oricum îmbrãcati pe stradã în fata oamenilor, ci cu hainele curate si bine îngrijite.

Dintre toti profesorii pe care i-am avut, nu-mi amintesc niciunul care sã fi suferit de patima superioritãtii sau a arogantei. Fiecare îsi preda materia cu profesionalism si fãrã gândul ascuns al geloziei cã mâine, unii dintre noi îi vom depãsi poate în cunostinte si studii, ci din contrã, toti erau parcã stãpâniti de dorinta de a ne forma gândirea de o asa manierã, încât sã ne facã plãcere sã cuprindem cu ea cât mai mult cu putintã. Nu putine au fost acele ore în care ne lipseam de a mai iesi în recreatii, cãci nu ne mai sãturam întrebându-i si ascultându-i rãspunzând la câte si mai câte din nedumeririle noastre, ba chiar acest fel de ocazii s-au înmultit pe mãsurã ce avansam de la un an la altul.

Soarta a fãcut sã ajung sã-mi duc zilele departe de orasul în care m-am nãscut si mi-am trãit toti anii de scoalã, si de Tara mea, dar acest concediu de august 2011, ca si toate celelalte pe care le-am petrecut acasã, mi i-au readus iar în minte cãci, câtiva dintre fostii mei profesori, îmi sunt si vecini. Chiar si faptul cã ei locuiesc în apropierea noastrã, înseamnã o mare binecuvântare pentru noi, deoarece respectul pe care îl impun ei oamenilor din jur, a fãcut ca frumosul meu petic de cartier sã fie mult mai linistit ca celelalte ale orasului. Vã vine sã credeti cã, desi nu suntem copiii lor de drept, totusi, ei când ne vãd, tot ca pe copiii lor ne trateazã încã si azi?

Eu cred în cea de-a doua existentã a noastrã, în „aceea de apoi”, si sufletul mã încredinteazã cã aceleasi emotii pe care le-am avut când ne-am întâlnit, le-a trãit si mama odatã cu noi, privindu-ne din vesnicia ei – dupã atâtia ani! – pe toti din nou împreunã. Singurii care nu ne-au înteles emotiile revederii si prezentãrilor, au fost micutii nostri copii, care revãzându-se si ei odatã cu noi, abia aseptau acum sã treacã la joacã.

Sigur cã, primul loc în inima noastrã îl ocupã pãrintii! Anul acesta a fãcut sã ne adunãm din cele patru zãri întregul neam, lucru ce se întâmpla mai des pe când trãia mama, nu ca acum. doar la nuntã, botez si înmormântare. Cu ocazia comemorãrii celor sapte ani de la plecarea ei în tãrâmul sfintilor, dupã Parastas, unul din unchi, frate cel mai mic al mamei mele, a adus în discutie personalitatea profesorului, amintindu-si de doi dintre dascãlii care i-au marcat destinul: învãtãtoarea si sotul ei, profesor de matematicã si fizicã. Fatã de „isprãvile” pe care le tot fãcea el pe când le era elev, amintiri povestite care ne-au stârnit nouã de la zâmbete si pânã la hohote de râs, el a accentuat efortul altruist si mãret pe care îl fãcea învãtãtoarea lui, pentru a recupera zilele ce le pierdea atunci când trebuia sã-si ajute pãrintii, adicã pe bunicii mei, la muncile câmpului: Greutatea cãrtilor noastre de vizitã – ne mãrturisea cu smerenie unchiu − poartã mai întâi amprenta dãruirii lor, a profesorilor nostri, de a scoate din noi oameni adevãrati, si abia apoi putem sã îndrãznim sã amintim si de ambitia noastrã, a fiecãruia în parte. Anul trecut când l-am întâlnit pe domn’ profesor, ...mult îmbãtrânit dar si fericit cã a apucat sã mã mai vadã odatã, m-a invitat la ei acasã. Cum sã-l refuz? Cum sã pierd ocazia de a-mi mai putea vedea o datã învãtãtoarea? Si stând cu ei în jurul mesei de sub nucul din frumoasa si îngrijita lor curte, cei doi dascãli binecuvântati ai mei, mi-au depãnat cu o precizie caracteristicã doar marilor regizori, cea mai frumoasã parte a vietii mele: copilãria! Mã simteam minunat în compania lor, dar timpul scurteazã, uneori cu brutalitate, clipele noastre cele mai frumoase... La despãrtire ne-am îmbrãtisat. Dar stupoare! Strângându-le pe rând mâna cu cãldurã, m-am cutremurat de ceeace mi-a fost dat sã simt între palmele mele: Amândoi aveau palmele pline de bãtãturi...
- Dar de ce? – i-am întrebat eu revoltat.
- Ei, Vasilicã, copile...

Îl ascultam pe unchiul meu povestind si a început sã mã rãscoleascã cel mai amar sentiment în inimã, cãci profesorii mei locuiau la bloc: Oare ei cum s-or descurca, cãci n-au nici mãcar o palmã de pãmânt cu care sã-si poatã completa strictul necesar!

„Domnilor guvernanti, când plãnuiti o lege, o votati si apoi o puneti în vigoare, oare nu trebuie sã gânditi, putin mãcar, si la cei care v-au fãcut parlamentari? Raportul Comisiei Europene realizat de Reteaua EURYDICE, ne dezvãluie cã cele mai mici salarii de pe Continent le au profesorii din România cãrora, salariile profesorilor din Europa de Nord li se par de domeniul fantasticului...!”

Târziu, ...mult dincolo de miezul noptii, ne-am retras la culcare, cãci noi trebuia sã plecãm a doua zi la Ploiesti, unde urma sã ne întâlnim si noi, pentru prima oarã, cu Familia Cãtunescu, o întreagã familie de dascãli – „din tatã-n fiu”, cum se zice −, cu care ne-am cunoscut prin intermediul Revistelor Literare VIRTUALE din strãinãtare, mijlocitor fiindu-ne un alt mare român, desigur tot de litere, dar stabilit pe meleagurile Australiene de peste 30 de ani, domnul George Roca!

...Ne-am întâlnit si, salutându-ne si îmbrãtisându-ne, am simti aceeasi dar specific doar profesorului, de a sti cum sã se prezinte, de a sti cum sã te primeascã si sã te atragã repede si cu cãldurã de partea lor, pentru ca noi sã ne putem depãsi emotiile. Si cum în mintea mea încã mai mocneau „tãciunii” aprinsi de povestea unchiului meu, am început, când mi-a venit rândul:
- Tinerii din ziua de a zi au parcã prea mare interes pentru „hainele de firmã”, masinile de lux, computerele astea care au început sã încapã încã de pe-acuma doar într-un format A-5, sau într-un micut telefon etc., câstigate − toate dacã s-ar putea! −, cu un cât mai mic efort fizic sau intelectual. Modele lor de viatã sunt altele, distorsionate parcã, la majoritatea... Poate si din cauza „haosului paradisiac” în care se învârt politicienii nostri de azi strãini total de ceeace înseamnã profesionalismul celui aflat în slujba tãrii.

Nu am apucat însã sã îmi termin bine vorba, cã una dintre distinsele noastre doamne m-a întrerupt, blând:
- Te înseli! Poate anii multi petrecuti departe de Tarã te fac sã vezi lucrurile asa... La liceul unde lucrez, copiii sunt foarte interesati de a reusi în viatã prin muncã multã si sacrificii, de care se fac deja constienti. Au participat în strãinãtate la multe concursuri, schimburi de experientã etc., iar nivelul lor ridicat de cunostinte i-au cam uimit pe cei de „dincolo”, care i-au luat imediat drept studenti de facultate, nu de liceu. Multi dintre copii mi-au mãrturisit cã dacã ar primi un salariu, nu pe jumãtate, ci si pe sfert chiar, din ce li se oferã în afarã, nu si-ar pãrãsi tara.

M-a impresionat în mod deosebit acest lucru, mãrturisit la unison de gazdele noastre. Am înteles atunci repede cã imaginea despre tinerii nostri îmi era distorsionatã de alte cauze, care plecau de la noi, de la pãrintii ca mine, care am fost nevoiti sã cãutãm în alte tãri resursele financiare de care avem nevoie pentru întretinerea copiilor nostri în scoli. Dumnezeu a fãcut sã cunosc în Spania femei si bãrbati despãrtiti sau rãmasi singuri, români zbãtându-se din rãsputeri pentru întretinerea copiilor lor în facultãti. Cu totii se plâng de cerintele mari, la nivel european, ale scolilor noastre românesti, dar care nu vin din partea profesorilor, ci din partea Statului Român, condus de acei asa zis ,,politicieni” care au început „stagiatura imediat dupã Revolutie... iar acum „diplomati” fiind, uitã sã tinã seama de conditiile înjositoare pe care sunt ei în stare sã le asigure tinereului nostru de azi, viitorii oameni de mâine ai Tãrii.

Oare ce-i face pe acesti mari dascãli ai Tãrii noastre sã meargã mai departe, îmbogãtind mintile si modelând caracterele generatiei de azi, cãci nimic nu-i mai poate bucura în afarã de acele „cristale” de copii slefuite de ei pânã la desãvârsire?

Iatã cã dupã revolutie, nu politica a câsigat, ci tot profesorul a rãmas acelasi punct de reper si cel mai reprezentativ al societãtii noastre de azi, ca si cel de ieri, de mâine si poate din totdeauna, care ne descoperã miraculos lumii occidentale cu ocazia concursurilor si olimpiadelor internationale la care învãtãceii lor sunt la fel ca si ieri, „luati drept studenti de facultãti de copii strãini de aceeasi vârstã cu a lor!” Cinste, respect si recunostintã, pentru marii nostri dascãli!

Vedeti, noi suntem „generatia în blugi” fugãritã de militienii azmutiti de pãrintii politicienilor de azi, sã ne rupã pantalonii evazati sau sã ne taie pletele. Noi nu protestam ca si „indignatii de azi”, dând foc tomberoanelor de gunoi si spãrgând vitrinele magazinelor si bãncilor, cãci nici nu era dezmãtul libertinajului de azi, dar nici nu ni l-am fi dorit asa. Suntem generatia profesorilor care i-a învãtat si i-a fãcut parlamentari pe politicienii de azi, pentru ca acum sã le poata rãbda nepãsarea. Noi stiam sã protestãm cântând la unicele, pe vremea aceea, si înãltãtoarele Cenacluri Flacãra:

„Sunt curat la trup, curat la suflet,
Vreau sã înteleg si sã iubesc:
Nu conteazã cât de lung am pãrul,
Dar conteazã ce si cum gândesc!

Simt în trup pletosii daci, cometii,
Firea mea e saltul omenesc:
Nu conteazã cât de lung am pãrul
Important e cât si cum gândesc!

Vreau sã-nalt castele din gândire,
Vreau sã fiu lãsat sã simt cum cresc:
Nu conteazã cât de lung am pãrul,
Mai presus e cât si cum gândesc!

Nu e loc de noi în lumea voastrã!
Nu-s din noi acei care urãsc,
Tinând cont de cât de lung am pãrul,
Nu de cum si cât de mult gândesc...”

Special am ales acel „Motto” de la inceputul acestui articol! Eu am sesizat cã la lucrarea „Zidul” al marelui grup de muzicã progresivã Pink Floyd, lipseste cu desãvârsire nuanta versurilor care se repetã în lucrarea Grupului nostru muzical „Pasãrea Colibri”, legatã de specificul naturii noastre umane. Si tocmai din aceastã cauzã cred eu cã trebuia sã cadã „zidul” care ne despãrtea pe noi de occidentali, pentru cã ceeace ne lipsea nouã, aveau ei, si invers, ceeace le lipsea lor, aveam noi. Aceasta nu-i o afirmatie deliberatã! Iatã ce mi-au putut vedea ochii, în anul 1991, când s-a celebrat mult trâmbitata cãdere a „Zidului”: Se filma de sus, dintr-un elicopter, Poarta Brandemburgului, spre care se îndreptau cele douã multimi de oameni, dinspre Est si dinspre West, ale aceeasi natii, dar educate diferit. Cei care veneau dinspre Westul occidental avea în mâini flori, iar cei care veneau dinspre Estul societãtilor socialiste „multilateral dezvoltate” aveau în mâini sticle de bãuturi alcoolice!

Asa am ajuns sã cred cã ar fi mult mai bine, si pentru noi dar si pentru Occident, dacã întreaga noastrã clasã politicã de azi, în frunte cu locatarul chirias de la Cotroceni, si-ar lãsa ,,pãrul lung” si ar gândi asa cum ne cânta nouã Florian Pitis, nu cum le cântã lor azi „copilul minune”. Cine stie? Poate asa s-or da si ei la „progresivã”! Sau, dacã nu ei, mãcar „minunea” care le cântã...

Voi încheia asadar, asa cum am început, cu diferenta cã îmi voi permite sã parafrazez putin minunatul „zid” al Pink Floyd-zilor generatiei mele si a profesorilor nostri de ieri, transmitând parlamentarilor nostri de azi si un mesaj constructiv cu aceastã ocazie:

„Yes, you need good education!
Yes, you need a thought control!
No dark sarcasm in the classroom!
Teachers teach then, them again! …E-hey!

Hey, teachers: Teach then, them again!
All in all you’ll teach, breaks down today’s wall!
All in all you’ll teach them,
…will break down theirs wall!”
------------------------------------------

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Noiembrie 2011





Maricuta Manciuc - Toma    11/20/2011


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian