CONTRAPUNCT ÎN COTIDIAN - POVESTE DE IUBIRE
Am auzit de curând o poveste de iubire si, cum în februarie e ziua Sfântului Valentin, am rescris-o în cuvintele mele, cu adaugiri sau schimbari, sperând ca versiunea aceasta sa-si fi pastrat farmecul povestii originale, spusa mie cu mult talent si caldura.
Totul a început la Oxford, în anii treizeci, când bibliotecile erau asaltate de studenti în timpul examenelor. Într-o astfel de biblioteca, un student a gasit într-o zi niste notite scrise de mâna în cartea pe care o consulta. Însemnarile dovedeau ca autorul era un om cultivat, cu umor si spirit de observatie. Notitele au atras atentia tânarului, care a întrebat-o pe bibliotecara adresa persoanei respective. Întâmplator, bibliotecara si-a adus aminte ca era vorba de o cititoare si a cautat-o în arhive. I-a gasit adresa din Londra si astfel tânarul i-a putut trimite autoarei plicul continând notitele ei, însotite de o scurta scrisoare explicativa. Nu mica i-a fost mirarea când a primit de la necunoascuta un raspuns care continea, în afara de multumirile de rigoare, câteva comentarii asupra cartii în care tânarul gasise notitele. Si, cum era de asteptat, între cei doi, John si Anna, s-a înfiripat o adevarata corespondenta.
Cine a spus ca prieteniile epistolare pot conduce la povesti de iubire nu s-a înselat. Subiectul initial al scrisorilor a fost cartea cu pricina. Cu timpul însa temele tratate s-au îmbogatit si, o data cu ele, volumul scrisorilor. Fiecare din ei raspundea celuilalt nu numai cu propriile comentarii, dar si cu citate copiate din carti, cu argumente stiintifice sau cu poezii. Anna a aflat din scrisori vârsta tânarului John si amanunte din copilaria lui, iar John i-a trimis Annei si o fotografie ca ea sa-l poata cunoaste mai bine. Anna în schimb era mult mai discreta în ceea ce o privea si, cu exceptia unor foarte sumare detalii ale copilariei, John n-a putut afla mare lucru despre ea. Prietenia epistolara le aducea celor doi multa bucurie în viata cotidiana, care se deosebea de cea din trecut prin preocuparea din ce în ce mai obsedanta a redactarii scrisorilor. Primirea si trimiterea acestor scrisori ajunsese, dupa o vreme, lumina si pacea vietii lor. Cu toate însa ca John insistatse sa aiba fotografia Annei, ea pretindea ca singura fotografie pe care o avea era veche si deteriorata. Dar curiozitatea lui John crestea, odata cu sentimentul iubirii aparut pe nesimtite în sufletul lui. Când au hotarât în cele din urma sa îsi fixeze o întâlnire la Londra, a intervenit un impediment de forta majora: a izbucnit razboiul si, cum John era rezervist în armata britanica, a fost nevoit sa plece pe front. În cei doi ani care au urmat, scrisorile au continuat, dar au fost rare si scurte. Razboiul le curmase celor doi bucuria de care ajunsesera sa fie dependenti, aceea de a scrie si primi scrisori.
Imediat dupa terminarea razboiului, John si Anna au hotarât din nou sa se întâlneasca. Anna cunostea înfatisarea lui John din fotografii, dar acesta nu stia cum arata Anna. Se îndragostise de ea, trebuia sa admita realitatea, înainte de a-i fi vazut chipul. De aceea, pentru a fi recunoscuta, Anna urma ca la ora si locul stabilit sa poarte în mâna un trandafir rosu.
Asteptata de amândoi cu emotie si nerabdare, a venit în cele din urma si ziua în care urmau sa se vada. Au ales, pentru întâlnire, un loc cunnoscut al Londrei, în fata unei celebre cafenele, unde John s-a prezentat cu mult înainte de ora fixata. Încerca sa si-o închipuie pe Anna lui printe fetele care treceau, dar nici una din ele nu purta vreun trandafir. Când, la un moment dat, a zarit o tânara palida a carei simpla vedere i-a trezit o puternica emotie, era cât pe aci s-o strige “Anna”, dar glasul i s-a stins vazând ca mâinile fetei nu purtau trandafirul dorit. Foarte curând a zarit apropiindu-se de el o doamna între doua vârste si putin adusa de spate, purtând un trandafir rosu. Doamna, care parea stânjenita, avea o distinctie fermecatoare si John, desi surprins de înfatisarea ei, i s-a prezentat si a invitat-o la cafenea. S-au asezat fata-n-fata. Ea tacea si privea trandafirul, iar el, mut de emotie, îi mângâia, tremurând, mâinile. O privea cu duiosie si acuma întelegea reticenta Annei de a-i trimite fotografii: nu voise sa-i divulge micul ei handicap. Pentru el însa, bucuria apropierii de Anna era atât de puternica, încât i-a cuprins micutele ei mâini si i le-a strâns cu infinita dragoste. Si atunci ea i-a spus: “Dragul meu John, iata ca de mult o astepti pe Anna ta si însfârsit a venit momentul sa o cunosti. Poate ca ea nu este exact cum ti-ai dorit…”. Cuprins de caldura si iubire, John a încercat s-o întrerupa, dar femeea a continuat: “A venit momentul, John, sa afli adevarul. Ei bine, nu eu sunt cea pe care ai asteptat-o. Anna ta e afara. Mi-a dat acest trandafir si m-a rugat sa te aduc înauntru ca ea sa poata vedea daca o iubesti înainte de a ti se dezvalui. Consemnul a fost ca, daca te îndepartezi cu vreo scuza, atunci sa-ti spun ca Anna n-a putut veni. Dar daca îmi vei lua mâinile mele în ale dumitale, asa cum ai facut-o, atunci sa ti-o aduc pe Anna”. La aceste cuvinte, doamna a facut un semn cuiva de afara si adevarata Anna a intrat. John a privit-o tulburat si a recunoscut-o pe tânara palida pe care voise s-o strige. Doamna s-a îndeparat, iar John si Anna si-au împreunat însfârsit mâinile, care se atinsesera pâna atunci doar prin intermediul foilor de hârtie ale scrisorilor si, înlantuiti în tacere dupa lungii anii petrecuti în magia cuvintelor, s-au îndreptat supusi catre binecuvântul altar al nemarginitei lor iubiri.
|
Veronica Pavel Lerner 2/7/2004 |
Contact: |
|
|
