Interferentze : Cartea întrebãrilor
Pentru cine n-a auzit încã de Ioana Pârvulescu, conferentiar la Facultatea de Litere din Bucuresti, scriitoare si colaboratoare din 1993 a saptamânalului „România Literarã, lectura volumului „Cartea întrebãrilor” apãrut la editura Humanitas în 2010 va fi, cu sigurantã, o revelatie. Eu o „cunosteam” pe autoare din lectura cu regularitate a articolelor publicate în România Literarã. Si trebuie sã spun cã m-a cucerit din primul moment. Rubrica ei a avut mai multe titluri de-alungul anilor, eu imi amintesc de „Cronica optrimistei”, „Cronica pesimistei” si „Despre literaturã cu bucurie”.
Ultimul titlu a cuprins câteva articole care m-au atras în mod deosebit prin forma lor originalã de scrisori adresate unor personalitãti din lumea culturalã româneascã. În ele, Ioana Pârvulescu pune adresantilol cele mai diverse întrebãri din domeniul literaturii si îsi exprimã, cu aceastã ocazie, punctul ei de vedere. Ideea mi s-a pãrut excelentã si, când am aflat cã autoarea a reunit aceste articole într-un volum, m-am grãbit sã mi-l procur.
Printre destinatari îi gãsim pe scriitorii Mircea Cãrtãrescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Adriana Bittel, Mihai Zamfir, Paul Cornea, Nicolae Manolescu, Serban Foartã, Tia Serbãnescu , Anca Manolescu, pe eseistul George Ardeleanu, autorul excelentei monografii despre Nicolae Steinhardt, criticul Dan C. Mihailescu si altii. Nu numai lista destinatarilor e interesantã, dar si tematica „scrisorilor”.
Cartea cuprinde trei pãrti: „Din literatura Românã”, „Literatura universalã” si „Întrebãri legate de carte si viatã”, dar indiferent în care segment sunt plasate, articolele aduc interpretãri inedite ale autoarei, scrise cu farmec si profesionalism.
Din prima parte as mentiona textul „Ce primeste Caragiale de la epoca lui?”, adresat „caragialofilior si caragialofobilor”. Aflãm din el despre talentul „poetic” al prozatorului. Imediat dupã moartea lui Caragiale s-a editat la „Viata Româneascã volumul „Versuri” semnat de el. Iatã un sonet apãrut în 1993, citat în întregime de Ioana Pârvulescu si intitulat „Cameleon-femeie”. Caragiale, un înversunat anti-simbolist, l-a subintitulat „Sonet decadent simbolist-vizual-colorist”, la care adaugã o notã: „ În 14 versuri 32 de notiuni simboliste, dintre cari 9 pur vizuale, iar 23 propriu-zis colriste si dintre acestea 21 simple si 2 compuse. Sublinierile apartin autorului.
Icoanã strãvezie în cadrul sumbru-al vietii
Cu pãrul ei sur-galben, cu ochii închis-albastri
Sclipi deodatã clarã, vis roz al tineretii,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi-astri.
O vãz fugind prin codrul cel verde de jugastri-
Era Erato albã iluminând poetii.
De a ei priviri focoase ar fi rosit sihastri
Pãliti, chlorotici, vineti de greul bãtrânetii.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori si violete,
Învesmântatã magic în daurite plete
Si-n varii, polichrome bibiluri si altite...
Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! Zic: „Spectru! Cameleon-femee!
Fugi! Sufeltul ti-e negru si matele pestrite!”
Concluzia autoarei: „dacã ar fi fost poet, Caragiale ar fi fost, poate, semãnãtorist. Sã ne bucurãm asadar, cã a ales proza.
Un alt text care m-a atras a fost „Cum se împacã literatii cu muzicienii?”, adresat unor muzicieni, Valentina si Dan Dediu. El se se referã la Vlahutã si cuprinde câteva din scrisorile lui cãtre compozitorul Dumitru Georgescu-Kiriac, autorul colindelor „Mos Craciun cu plete dalbe”, „O ce veste miunuatã” si „Astãzi s-a nãscut Cristos”. Ele au fost publicate de Const. Brãiloiu în numerele din 1935 si 1936 ale revistei „Muzicã si poezie”. Din ele rezultã cã Vlahutã l-a ajutat financiar, în momentele dificile, pe „iubitul frate Kiricã”, cum i se adreseazã în scrisori.
Un text de o mare frumusete este „ Ce înseamnã plumb?”, referitor la George Bacovia si adresat profesorului Nicolae Manolescu. N-as dezvãlui interpretarea autoarei referitor la „plumbul” din poezia bacovianã, spun doar cã este o lecturã palpitantã si care emotioneazã. Poezia lui Ion Barbu este interpretatã în „Este Ion Barbu saradist? ”, text adresat poetului Serban Foartã. Aici autoarea ne conduce spre domeniile necunoscute cititorului de rând si, cu talentul si umorul ce o caracterizeazã, explicã „misterele de saradã” din poeziile lui.
Ar trebui sã scriu despre fiecare „scrisoare” în parte, toate au un farmec propriu: în „Mai tine azi teatrul lui Sebastian?” suntem martortii epocii relatiei lui Mihail Sebastian cu Leny Caler, în „Cere inteligenta si bunãtate?” ni se prezintã ideile lui N. Steinhardt cu care George Ardeleanu încheie monografia despre el.
La sectiunea destinatã literaturii universale, întrebarea „Care evanghelist scrie cel mai bine?” este adresatã criticului Anca Manolescu. Autoarea comparã cele patru scrieri ale evanghelistilor, iar lectura este nu numai palpitantã, dar îl incitã pe cititor sã verifice, recitind biblia, argumentele autoarei. Iar întrebarea „Dumneavoastrã ce-ati fi ales?”, pusã lui Gabriel Liiceanu, nu este altceva decât punerea cu farmec în discutie a unui amãnunt dintr-o piesã de Shakespeare.
Însfârsit, întrebãrile legate de carte si de viatã din partea a treia a volumului sunt, pe cât de diverse, pe atât de bine alese. La întrebãrile: „Care e examenul de maturitate la scriitori?”, „Ce punem în raftul doi?”, „Erau interbelicii misogini?”, „De ce nu ne plac aceleasi cãrti?”, „Cum refuzi un manuscris?”, „Vã place rãul?”, „Sunt cãrtile în stare sã ne consoleze?”, pentru a nu cita decât o parte din ele, autoarea dã rãspunsuri, uneori neasteptate, alteori bãnuite de cititor, dar niciodatã atât de explicit formulate.
Nu am putut cita în întregime toate scrisorile; cartea trebuie cititã si, asa cum obisnuia sã spunã regretatul Matei Cãlinescu, recititã. Lectura este o încântare nu numai pentru cititorul al cãrui suflet se împarte în permanentã între viatã si cãrti, dar si pentru orice amator de eseuri de bunã calitate.
Toronto / Aug 2011
|
Veronica Pavel Lerner 8/25/2011 |
Contact: |
|
|
