Prin sita vremii ( I ) Dreapta cumpana a gandirii
Nu de putine ori viata ne aduce in fata situatii cand ne e greu sa cantarim bine si sa luam deciziile cele mai bune. Si asta mai ales cand sunt in joc valori sentimentale cu efecte care au bataie lunga, cum este de exemplu educatia copiilor nostri. Tratatele de pedagogie spun multe, dar cati dintre noi le deschidem ca sa gasim raspunsul la toate intrebarile ce ne framanta? Si apoi, multele exemple din viata, unele consemnate si in scrieri, ne-au aratat ca mame, chiar nestiutoare de carte, si-au crescut copiii in mod stralucit. Smaranda Creanga stia maiestrit sa dozeze si sa impleteasca pedeapsa si vorba buna, indemnul si exemplul personal, dublate de caldura sufleteasca pentru copiii ei. In cariera mea de dascal, dar si ca mama, nu de putine ori mi-a fost dat "sa stau si sa cuget", cum zice ardeleanul, asupra acestui subiect. Cam pe la inceputul anilor '70, doctorii incepusera sa beneficieze de oarecare privilegii in stransoarea chingilor comunismului. Parintii vedeau intrarea copiilor lor la facultatea de medicina ca pe o frumoasa fagaduinta pentru viitor si de aceea, concurenta si la liceele sanitare devenise foarte mare. La un astfel de liceu, untr-un an, am fost numita ca profesor examinator la limba romana. Corectam lucrarile pana noaptea tarziu si cuprinsa de oboseala, am crezut ca m-a furat somul si visez cand am pus pana pe o lucrare. Un candidat, in locul subiectului, alcatuise o scrisoare catre profesorul examinator. El spunea cam asa: "Eu nu vreau sa invat la acest liceu. Parintii m-au obligat sa vin la examen. Mi-e frica de sange si mi-e prea mila de oamenii suferinzi. Asta de cand am vazut-o pe bunica zbatandu-se si murind in chinuri. Mi-ar place sa fiu mecanic, sa invart suruburi, sa repar motoare, biciclete, motociclete, tot ce e pe roti, dar parintii mei nu vor sa stie asta. Ei imi spun ca doctorii au stare materiala mai buna si au si mai multa independenta decat ceilalti oameni. Dar eu nu pot sa devin doctor. Va rog sa nu imi puneti nota 1 fiindca atunci parintii afla ce am facut eu la acest examen, si viata mea va fi foarte grea. Daca aveti copii si ii iubiti, poate ca nu sunteti atat de aspra ca parintii mei. Va rog din suflet sa ma ajutati. Va multumesc cu lacrimi in ochi." Ce era de facut? Nu puteam sa pun orice fel de nota dupa bunul plac. Nu voiam nici sa tradez copilul care isi deschisese sufletul catre mine, desi nu ma cunostea. Faptul ca avea incredere in cadrul didactic ce-i corecta lucrarea, il ridicase mult in ochii mei. Il pretuiam si pentru ca stia precis ce vrea de la viata si ca isi stabilise traseul de urmat in mod clar. Pe de alta parte, ii intelegeam si pe parintii lui. A doua zi, impreuna cu presedintele comisiei, am hotarat sa nu deconspiram copilul. Am dat o nota insuficienta si am alcatuit un raport explicativ pentru o eventuala ancheta. Dupa desfacerea lucrarilor, am vazut ca era copilul vecinilor mei. Parintii lui, fini intelectuali, erau oameni de admirat, dar nu ocupau un loc in societate pe masura valorii lor, asa cum ar fi dorit acum pentru copil, chiar daca fortau nota. Ulterior am discutat si cu copilul despre examen. Mi-a fost mereu recunoscator. I-am pastrat secretul. I-am urmarit evolutia. A ajuns un respectabil inginer constructor de avioane. Suspinul copilului din acea 'scrisoare' mi-a sunat de-a lungul anilor ca un clopotel care imi amintea sa tin cumpana dreapta a gandirii in luarea deciziilor majore in viata. Nu stiu daca l-am auzit clar intotdeauna, dar eu spre asta tind si in ziua de azi.
|
Elena Buica 1/21/2004 |
Contact: |
|
|