Experientza canadianã : Partidul Conservator
În Canada au fost politicieni înainte de au fost partidele si partidele au fost înainte de a fost Canada. Partidul Conservator al Canadei a fost unul dintre primele, începând din 1840. În 1848 era întzeles si acceptat faptul cã un grup care formeazã o majoritate în orice legislaturã colonialã sau parlament pot forma guvernul acelei colonii si politicienii au început sã se strângã împreunã ca sã-si asigure si sã-si pãstreze puterea. Politicienii coloniali au adoptat, cum era normal, termenii britanici pentru formatiunile lor politice, Conservator si Liberal, dupã principalele partide britanice. Urmasii lui John A. Macdonald în Upper Canada s-au identificat ca fiind Conservatori, dar când Macdonald a format o coalitie cu Liberalii, ca sã obtinã confederatia, ceea ce a rezultat s-a numit partidul Liberal-Conservator.
Partidul Liberal-Conservator a fost, evident, un partid national. El a pledat pentru unirea provinciilor canadiene si pentru o putere federalã. Ca urmare, Conservatorii (jumatatea de nume “Liberal” a dispãrut treptat) a luptat pentru proiectele importante în dezvoltarea nationalã, în special linia feratã transcontinentalã si tariful ridicat al mãrfurilor importate. Macdonald s-a dovedit a fi un lider talentat, al cãrui farmec si fermitate i-au cucerit pe adepti; în plus, Macdonald a câstigat alegerile. El nu se rusina sã recunoascã faptul cã dacã oamenii sau companiile se asteptau sã beneficieze de guvernul lui, ei trebuiau sã contribuie la succesul lui. Cei care au ajutat partidul puteau sã se astepte la favoruri de la guvern – patronaj. Într-o ocazie, în 1873, Macdonald a mers prea departe chiar si pentru standardele elastice ale vremii, dar el a revenit la alegerile urmãtoare. Desigur, el a câstigat patru alegeri la rând, 1878, 1882, 1887 si 1892, fapt care e si astãzi un record.
Macdonald a inventat, practic, formula de a câstiga alegerile în Canada. Un partid de success trebuie sã apeleze si la canadienii francezi si la cei englezi, iar Macdonald a reusit în mod constant sã câstige voturi si scaune în Quebec. El nu era ideologic, dacã oponentii fãceau un lucru, Macdolad fãcea contrariul, dar managementul lui era atât de abil, încât marii majoritãti a alegãtorilor nici nu le pãsa.
Din pãcate farmecul lui a murit cu Macdonald în 1891. Conservatorii, încã la putere, au avut patru prim ministri în cinci ani si au pierdut în 1896. Robert Borden, liderul partidului dupã 1900, a avut dificultãti în a gãsi o formulã de success, dar în 1911, eventual, a gãsit-o: aceea de a conduce cu o platformã în Canada Francezã si cu o alta în Canada Englezã. Cu toate cã Borden a condus cu succes Canada în timpul primului rãzboi mondial, el a trebuit sã impunã recrutarea, lucru care a lovit în partidul sãu pentru urmãtorii 40 de ani, mai ales în Quebec. Borden a pierdut Canada Francezã; succesorul lui în 1920, Arthur Meighen, a pierdut vestul. De la alegerile din 1921 pânã la cele din 1953, sub multi conducãtori, Conservatorii au fost în principal locati în sudul Ontario-ului.
Numai odatã, în 1930, Conservatorii au câstigat destule locuri ca sã formeze un guvern, dar conducãtorul lor, R.B. Bennett, desi un om foarte inteligent, a condus în anii depresiei din 1930 si a fost alungat în 1935.
Pânã în 1957, Conservatorii, atunci condusi de John Diefenbaker si numiti Conservatorii Progresisti (Progressive Conservatives) nu s-au mai întors la putere. Diefenbaker a fost un minunat orator, dar nu un lider de partid. Dupã ce a câstigat în 1957 si 1958, partidul lui a pierdut în 1963. Quebec, care votase cu Conservatorii în 1958, n-a mai fãcut-o în urmãtorii 20 de ani. Totusi Diefenbaker a atras vestul, care, dupã 1962, a devenit un bastion puternic al Conservatorilor.
Partidul Conservator al anilor 1960, 1970 si 1980 n-a fost fundamental diferit de cel oponent, al Liberalilor. În mare, ambele partide erau angajate pentru un stat prosper, pentru locul Canadei în aliantza vesticã si pentru un echilibru între libera întreprindere si supravegherea statului în politica economicã. Guvernul minoritar Conservator de scurtã duratã al lui Joe Clark din 1979 n-a avut timp sã-si dezvolte un stil propriu, pentru cã el a fost învins în alagerile din 1980. Urmãtorul prim ministru conservator-progresist, Brian Mulroney, a avut mai mult success, câstigând o uriasã victorie în 1984. Mulroney a guvernat cu vigoare, renovând sistemul de taxe, întãrind legãturile cu SUA si introducând un oarecare comertz liber cu SUA în 1987. Dar Molruney a ratat sa “fixeze” constitutia canadianã. El a ofensat vestul favorizând Quebecul si a ofensat Quebecul ratând constitutia. Pierzând Quebecul si vestul, Partidul Conservator a fost redus la numai douã locuri în alegerile din 1993.
Actiunile lui Mulroney au condus la formarea de cãtre un grup din vest a unui partid reformist (Reform party), care a concurat direct cu Conservatorii în câteva alegeri pânã când, în final, în 2003, cele douã partide s-au unit sub Stephen Harper. Partidul lui Harper s-a deosebit total de oponentii Liberali si a câstigat alegerile din 2006 si 2008. Totusi, în nici una din alegeri Harper n-a obtinut majoritatea parlamentarã, drept care a guvernat cu grijã.
I
ncepand , insa, din 2 Mai a.c. Partidul Conservator este majoritar in noul guvern al Canadei
Episodul urmãtor: Partidul Liberal.
N.O. Experientza Canadiana - este un serial de 57 episoade pus la dispozitie publicatiei Observatorul, gratuit, de multimedia ca
|
by Robert Bothwell 5/3/2011 |
Contact: |
|
|
