Sublinieri : Emil Cioran
Ce coincidentã !
Mã gândeam sã scriu câteva cuvinte omagiale despre Emil Cioran, de la a cãrui nastere se împlinesc astãzi 8 aprilie 100 de ani si deschizând rubrica de Ziare de pe internet gãsesc o notã informativ - amarã , ba chiar cu nuantele acelea subtile ale silei intelectuale specificând indiferenta oficialitãtilor române fatã de eveniment.
Ce noutate ! Parcã Brâncusi produce « cutremure » omagiale- acum sau atunci ? Parcã Nicãpetre a trecut »dincolo » observat de distinsii colegi bucuresteni ? Parcã s-a aglomerat vreodatã « media » actualã sau cea precedentã cu « osanale » adresate personalitãtilor culturale fie din tara fie de afarã ?
Parcã, ce, Eminescu nu e pus la index !
Si atunci despre ce vorbeste autorul articolului, notitei info… ?
Poate numai de o « bãtãlie » subversivã cu adresã strict politicã !
Altfel …
Coincidenta se opreste aici, eu având intentia de a-mi continua ideea omagierii lui Emil Cioran fãcând abstractie si de lamentul ocazional si …chiar de eventualele « priviri » semnificative, cele care tin sã ne aminteascã fie tonul ireverentios al filozofului cãtre neamul din care s-a ivit fie « trãdarea » limbii române în favoarea celei franceze, ba chiar si « clãtinãrile » biografice inerente, se pare, generatiei formate în frãmântatul sec.XX.
Pentru cã, ceea ce este specific acestui mare gânditor este permanenta cercetare a conditiei umane oprindu-se mai ales la aceea fundamentala cãutare a semnificatiei eului, executând acea incrancenatã încercare de a-l defini ori poate si mai si de a-l afla.
Emil Cioran, s-a nãscut la 8 aprilie, 1911 la Rasinari- satul acela din vecinãtatea Sibiului din care « s-a ivit » si Octavian Goga, poetul « pãtimirii noastre » tot în aprilie, 1-1881 si tot fiu de preot, a studiat filozofia si literele la Bucuresti, merge cu o bursã de studii în Germania si ajunge la Paris (1937) cu o bursã acordatã de statul francez pentru doctorat.
Colaborãrile la revistele de culturã, de la Gândirea la Revista de filozofie si Convorbiri literare atrãgând atentia supra originalitãtii interpretãrii unor notiuni filozofice fundamentale : Timpul - prezenta si prezumptia lui în raport cu omul, de aci constanta destinului în scrierile sale ; Spatiul ca reprezentare exterioarã, dar mai ales a « mobilitãtii (lui) interioare » si a capcitãti umane de elaborare a unei « forme de pãtrundere Interioare ».
Zice Cioran
« Sunt eu ? Nu sunt eu ? Rãman perplex în fata anilor, a evenimentelor si a atâtor cuvinte cu sens si fãrã sens. Cum sã nu fiu contaminat de un inepuizabil orgoliu, de credinta în sine si de victoria asupra fricii de ridicol ? Adevãrul este cã credeam în mine, cã-mi arogasem o soartã si cã tensiunea interioarã era intretinutã de un vârtej în acelas timp rafinat si sãlbatic. Secretul meu este simplu : n-aveam simtul mãsurii. În fond aceasta-i cheia oricãrei vitalitãti »
Acest « cuvânt înainte » al volumului « Singurãtate si destin » (apãrut la Humanitas în 1991) deschide portile întelegerii, ale pãtrunderii în atât de chestionabilul univers cioranian ; filozoful se « dezvãlue » fãrã menajamente si ne ghideazã cãtre o lume care, fãrã sã stim, ne este familiarã si tot fãrã sã stim ne surprinde prin superioritatea gândirii.
« Echilibrul omului în lume este dependent de modalitatea de vietuire a timpului » ceea ce înseamnã « asezarea » aceea personalã în perimetru unei atitudini în care acceptarea timpului poate fi imediatã ori practicând îndrãzneala « traducerii » lui în termenii permanentei.
De aci, « cãlãtoriile » lui Cioran se întâmplã într-un univers determinat de « pendulãri » între « culmile disperãrii » si acceptare (resemnare, ar fi parcã mai corect).
Ceea ce mi-a plaãcut mie ca cititor profan, în scrierile lui Cioran, a fost insistenta cu care « judecã » existenta umanã, « sentintele » lui, chiar dacã sunt în defavoarea subiectului, demonstreazã o profundã întelegere a ceea ce numim umanitate, fie cã se opreste asupra istoriei, intraând mai mereu în teritoriile discutabile ale mitului-« forma de istorie pentru acei care simt trecutul ca actual » si a simbolurilor, « realizarea în concret a universului », fie cã « se zbate » în apele misterioase si mai totdeauna neclare ale « vietii interioare » pe care pe drept cuvânt o considerã mult mai complexã si mult mai incitantã decât realitatea imediatã.
Existã în scrierile lui Cioran o idee dominantã, obsesivã chiar: raportul Om-Destin, pe acesta din urmã considerându-l « expresie a sâmburelui substantial al fiintei ».
Astfel, fiecare individ reprezintã « un destin nu atât în mãsura în care participi(ã) la esenta universalã, cât în mãsura în care tinzi(de) sã realizezi (e)o esentã proprie » fãrã ca « prin aceasta rãdãcinile metafizice ale destinului… » sã fie deteriorate ori « distruse ».
Astfel, destinul românului, definirea structuralã a cestuia fie ca neam fie ca individ e inevitabilã si nu totdeauna ne place ce spune, dar dacã avem curajul privirii »în oglindã » putem accepta cã are dreptate, cã ne – si se - defineste lucid, fãrã rãutãti gratuite, doar cu durerea constatãrllor dezolante.
Om extrem de frãmântat acest Emil Cioran, filozof remarcabil al unui timp când umanitatea e pusã »afurisit » la încercare si pe care francezii si l-ar revedica (scrie din 1948 numai in franceza) dar despre care stim cã e român ca si celãlalt rasinarian Octavian Goga :
“La noi sunt codri verzi de brad
Si câmpuri de mãtasã;
La noi atâtia fluturi sunt,
Si-atâta jale-n casã.
Privighetori din alte tãri
Vin doina sã ne-asculte;
La noi sunt cântece si flori
Si lacrimi multe, multe…” (“Noi”)
Toronto, apr. 2011
|
Maria Cecilia Nicu 4/20/2011 |
Contact: |
|
|
