Nicolae Dima - Cum l-am cunoscut pe Paul Goma
In luna martie 1958 s-a făcut o nouă repartizare a deținuților politici din țară și cei neafiliați din Aiud au fost transferați la Gherla. Între acestia era și grupul nostru de frontieristi. La gară am fost întâmpinați de securisti cu armele îndreptate spre noi deși, după cate știu eu, nu se încercase niciodată vreo evadare de sub escortă...
Am ajuns la închisoare unde am fost primiți de gardieni cu înjurături și urlete. Fața la perete, bandiților, că sunteți la Gherla! Am fost mânați către clădirea principală a închisorii toți cei circa 130 de deținuți care venisem in acelasi vagon-duba, si în aceiași dimineață, unii din Jilava, alții din Aiud. La inchisoare, am fost împinși cu multă răutate într-o încăpere neobișnuit de mare de la parter.
În acea cameră, ceva mai mare decat o clasa de școală, erau deja vreo zece paturi, o masa și, într-un colț, o putină cu apă de băut și un hârdău mare pentru necesități. Eram atât de înghesuiți încât aproape că nu ne puteam mișca printre corpuri umane. Unii deținuți și-au descoperit vechi cunoscuți, dar cu greu se puteau apropia de ei pentru a-i intalni. Am trăit în acea cameră cel mai mare vacarm din întreaga mea detenție. Era un zumzet continuu, de parcă ne aflam în mijlocul unui stup de albine, dar acel zgomot era deseori întrerupt de tunetul înfundat al unei voci venită, parcă, din altă lume. Refac din memorie acea litanie:
NKVD-ul sovietic și criminalii de la Interne și Securitate care au schingiuit la Pitești, Gherla și Canal vor fi trași la răspundere. Asasinii din M.A.I. și din închisori vor plăti pentru crimele lor... Și sentința dantescă a lui Cornel Grosu răsuna apocaliptic în acustica acelei camere... Când Cornel își recita sentința se făcea o liniște mormântală. Toți rămâneam înmărmuriți de parcă țineam un minut de reculegere pentru victimele ziselor reeducări din inchisori.
Apoi, treptat și cumva sfios, reluam discuțiile și ajungeam din nou la același vacarm. Cât timp am stat în acea încăpere, circa 10 zile, numai Cornel Grosu a întrerupt infernalul uruit al existenței noastre. Noi nu am îndrăznit să-l întrerupem, iar el își repeta litania de multe ori pe zi. Am aflat foarte recent ca tinarul Cornel a murit la Gherla in 1960 la varsta de 31 de ani...
În acea cameră, paroxismul a fost atins, însă, în zilele următoare, când prin ușa larg deschisă ni s-a aruncat porția de hrană rece. Mici bucăți de pâine și de slănină râncezită. Câte una din fiecare, pentru fiecare dintre noi și pentru două zile. Am prins și eu un coltuc de pâine și o porție de slănină, dar nu știu dacă toți deținuții au fost la fel de norocoși; unii le-au cules de pe jos...
Apoi, s-a deschis din nou ușa și ni s-au adus circa o suta de saci de pânză care, potrivit regulamentului, se numeau saltele. Și peste circa o ora, prin aceeași ușă, ni s-a împins o căpiță de paie cu care să ne umplem saltelele. Fiecare a luat cum a putut și cât a putut, dar în acea îmbulzeala unele paie au fost pulverizate și pluteau deasupra noastră...
Și totuși, iadul nu era complet. În timpul zilei era o coada nesfârșită la hârdăul pe post de toaleta și când se umplea și începea să dea pe dinafară, băteam în ușă și ceream pazei să vină să scoată și să deșerte hârdăul plin cu urină și fecale. Uneori, însă, gardienii și deținuții de drept comun, care prestau serviciile zilnice ale închisorii, nu se grăbeau...
Apoi, noaptea începea alt calvar. Deși după numai o zi administrația scosese vreo 20 dintre deținuții inițiali și îi mutase în alte camere, nu puteam sub nici o formă să ne întindem toți pe jos ca să dormim. Orice încercare am fi făcut, câțiva deținuți rămâneau fără loc pe podea, deși eram lipiți unii de alții ca sardelele...
În final, după vreo zece zile, am fost mutați în alte celule, iar eu am ajuns pe zarca Gherlei. Cum poți să uiți o asemenea amintire? De fapt, am crezut că am uitat-o, dar soarta mi-a reamintit de ea exact 20 de ani mai târziu și mi-a produs un alt șoc.
În 1978, când eram de acuma redactor la Vocea Americii, împreună cu fostul diplomat și profesor universitar Brutus Coste, făceam lobby la Washington și promovam cauza României. În acel scop, am adus în Statele Unite mai mulți lideri din țară și din Basarabia și unii dintre ei au depus mărturii în Congresul American.
Între aceștia a fost și scriitorul Paul Goma, care la Washington a locuit în apartamentul meu de lângă Capitoliu. Împreună am organizat întruniri și audiențe cu mai mulți lideri americani și am fost primiți de renumiții senatori: Jackson, Helms, Thurmond și Dole. Deputatul Dante Fascell din Florida, care era președintele Comisiei SUA pentru Acordurile de la Helsinki, a organizat o sesiune specială de audieri cu Paul Goma, sesiune dedicată problemei drepturilor omului în România.
Delegația noastră a fost de asemenea primită de renumitul lider sindical George Meany, președintele marilor sindicate Americane AFL-CIO, precum și de alte personalități. Vizita scriitorului Goma a fost un succes si a a avut ecou în presa românească din exil, find menționată si în unele publicații americane...
Într-una din seri, după o zi de lobby pe la birourile senatorilor americani, m-am înapoiat împreună cu Paul Goma în apartamentul meu și seara am început să ne depănăm amintirile. La un moment dat ne-am amintit amândoi de o cameră sinistră din Gherla, unde un deținut care își pierduse mințile în închisoare, repeta periodic cu o voce tare și spartă, ca venită parca din iad: ...Criminalii din NKVD și din Securitate, care ne-au schingiuit și omorât la Pitești, la Gherla, la Canal și în alte închisori, își vor primi pedeapsa...
Paul Goma și cu mine fusesem în aceeași cameră, dar ne-am întâlnit și cunoscut doar după 20 de ani la Washington!
Nicolae Dima
|
Nicolae Dima 11/2/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.