Sejur in Lisabona
Vineri 5 iunie - Lisabona Voi pleca din București la 3:15 pm spre Lisabona cu Wizzair, companie ungurească. Ajung la Lisabona la 6:55 pm. Cum nu reușisem sa îmi tipăresc bording pass (nimic nu mergea dela Wizzair), a trebuit să plătesc 50 e la aeroport la Otopeni. Dar nici bagajul de mână pe roți nu era pe placul lor așa că l-au luat la cală. Trebuia să plătesc 60 e. Dar eu plătisem deja în biletul de avion bagajul de cală. În fine după nervi și contraziceri ei susțineau că nu era înclusă plata de bagaj în bilet, mi-au oferit boarding pass gratis dar a trebuit să plătesc cei 60 e pentru cală. Deodată am realizat dece toată lumea are rucsacuri: astea se modelează și intră sub banca din față în avion. Nu se mai poartă bagaj de mână pe roți; bada, geamantănașe
dar nu al meu. La aeroport am făcut cunoștință cu un cuplu, oameni foarte prietenoși. Aveau un enorm geamantan pe care l-au dat la cală. Mergeau și ei la Lisabona, dar ei improvizau tot din câte am înțeles
nu aveau nimic rezervat acolo.
Reținusem un taxi prin booking.com, caci nu este linie directă de metrou pînă la hotelul meu, trebuie să schimb la Alameda Linia Rosie cu Linia Verde, care mă duce la hotel. Să văd cum mă descurc la aeroportul din Lisabona, cum găsesc taxiul căci hotelul îl va găsi taximetristul. Hotelul meu este acelaș la care am stat în vara lui 2018, situat pe Ave Alm. Reis, între stațiile de metrou Anjos și Intendente, cum am spus, pe Linia Verde de metrou. Am așteptat mult în aeroport, deși taxiul era reținut și plătit. Sistemul lor este complicat: un sef/șefă care deține listele de clienți pe linii aeriene și ore, afișează pe un panou de sticlă bilețele cu numele călătorului și de acolo le ia șoferul ce îți este desemnat. Având îintarziere avionul, taximetristul meu plecase și a trebuit să cheme pe un altul. Am ajuns destul de repede la hotel dar
târziu din cauza avionului care a plecat cu două ore mai târziu din București.
La hotel am constatat cu stupoare că nu aveam rezervare. Nu a contat pentru booking.com că reținusem hotelul din 16 ian ac. Recepționistul mi-a spus că nu au camere libere. Au început discuții la telefon cu booking.com, care și-a derogat orice răspundere. Recepțonistul a sunat atunci pe șeful lui care (urma să aflu a doua zi), era propietarul acestui hotel cât și al celui unde m-a condus, câteva case mai încolo. Tipul foarte politicos, m-a ajutat cu bagajele și, la cel de al doilea hotel mi-a fost repartizată o cameră civilizată, unde am petrecut noaptea. A doua zi m-au îmbarcat din nou și adus la hotelul inițial, unde se pare că se eliberase o cameră. Așa s-a și întâmplat doar că, nu prevăzusem că voi avea o cameră cu vedere la strada principală
Singurul avantaj al camerei mele (pe lângă baie, fierbător și ceva veselă), era faptul că avea aer condiționat, care desigur, nu se putea ține tot timpul în funcție căci se făcea foarte frig și era și gălăgios. Oh! și aveam și internet. Puteam să folosesc laptopul, să trimet e-mailuri și să îmi găsesc date despre obiectivele ce voiam să le vizitez.
Sâmbată 6 iunie. Am plecat să cumpăr bilet de metrou, ca să revăd orașul meu drag drag mi-a fost, de am decis să îl vizitez a doua oară! Poate merg pâna la fluviu, dacă nu azi, mâine cu siguranță. Și am să vizitez două muzee chiar dacă nu am reducere la bilete, un parc poate și o piață. Este Flea market nu departe de hotelul meu, la stația de metrou Anhos. Avenida Almirante Reis este o stradă preferată a lisabonezilor care, vin aici să facă cumpărături, să ia masa, să bea bere, să întâlnească prietenii sau să se bucure de frenezia orașului. Se desfășoară de la Rua de Palma la Praca Francisco Sa Carneiro, fiind una dintre cele mai lungi străzi din Lisabona, și odată una dintre cele mai prestigioase artere ale orașului. Mergeți pe trotuare de mozaic cu arbori albi, pentru a admira fațadele clădirilor cu coloane neoclasice și balcoane exotice Art Nouveau. Nu ratați fabrica de faianță din 1849, unde au fost făcute multe din cele mai fine plăci ceramice ale orașului "azulejos" (gresie ceramică) sau restaurantul glorios din secolul al XVII-lea al lui Igreja dos Anjos.
În contrast cu restul orașului, centrul Lisabonei - Baixa Pombalina - este trasat după un grid bine definit. Străzi și clădiri majestuoase sunt plasate în jurul piețelor, într-o ordine căutată. Imaginat de Marquês de Pombal (de aici și numele cartierului) după cutremurul din 1755, planul are șapte străzi, trei scuaruri magnifice și un arc triumfal ce contribuie la crearea unui perfect echilibru al orașului. Partea inferioară a Baixei Pombalina se întinde pe cca 235.620 m² (la nord de Praça do Comércio), între Cais do Sodré și cartierul Alfama, extinzându-se peste piețele Rossio, Figueira către Avenida da Liberdade, bulevard cu magazine elegante și cafenele pe ambele laturi. Marchizul de Pombal a impus condiții stricte pentru reconstruirea orașului, iar modelul actual al rețelei diferă mult de planul districtului înainte de cutremur, ceeace demonstrează că s-a ținut cont de recomandările marchizului..
Baixa Pombalina este unul dintre primele exemple de planificare a construcțiilor ținând cont de rezistența la cutremure și la incendii. Machetele arhitecturale au fost testate cu trupe de soldați ce au mărșăluit în jurul lor pentru a simula cutremure. Caracteristicile notabile ale structurilor Pombaline sunt: cușca Pombalină", un cadru simetric de rame și rețele de lemn destinate distribuirii egale a forțelor cutremurului și inter-terrace walls", pereți mai înalți decât acoperișurile ridicați între constructii, pentru a le separa reducând astfel posibilitatea de extindere a incendiilor. Planul desenat de Eugenio do Santo și Carlo Mardel, după care s-a reconstruit centrul Lisabonei, a fost plasat pe lista provizorie a potențialelor situri ale patrimoniului mondial pe 7 decembrie 2004, ca fiind superior planificărilor din Edinburgh, Torino și Londra. Se așteaptă și azi aprobarea.
Această zonă este recomandată în cazul că sunteți un fan al arhitecturii, fiind o plăcere să te plimbi în întregul cartier, deși poate fi uneori prea turistic". În zilele noastre există o mare concentrare de magazine de suveniruri, statui omenești" vopsite în bronz sau argintiu și restaurări supraevaluate. Am fost plăcut impresionată de comerțul portughez": Încă mai exisită artizani locali care confecționează și vând la prețuri acceptabile obiecte din piele autentică, executate profesional (pantofi, mănuși, genți, cordoane), din plută (material local o dată la mare preț), țesături executate în Portugalia (fețe de masă de bumbac, eșarfe de mătase, cămăși populare brodate), obiecte de ceramică, bijuterii de argint filigranat adesea suflate cu aur, copii după vechi podoabe ale prințeselor portugheze, mici eșantioane de trenulețe, tramvaie și mașinuțe și alte machete din metal colorat - adevărate piese de colecție. Pe toate aceste obiecte gasim scris: Feito em Portugal" (made in Portugalia). Nu trebuie să uităm arta portughezilor de a face pardoseli, trotuare cu subiecte și mozaicuri ce te amețesc. îți pare că ești pe valuri (Piața Rossio). Duminică 7 iunie. Unele muzee au intrarea liberă duminică. Pentrucă sunt două duminici peste care se întinde sejurul meu la Lisabona, le voi distribui în consecință. Am ajuns imediat în Piața Restauradores, apoi în Rossio, și pe jos în Piața de Comercio pe malul fluviului Tago. Praça do Comércio este cunoscută și sub numele de Terreiro do Paço. Palatul Regal construit de regele Manuel I, înainte de cutremurul din 1755, nu a mai supraviețuit. Această piață a fost complet remodelată ca parte din grandiosul plan de reconstrucție al orasului întreprins sub conducerea Marchizului de Pombal, prim ministru și prefect de Lisabona (1750 - 1777), un fel de Haussmann al Lisabonei, în timpul regelui Jose I al Portugaliei. Statuia acestui rege, turnată în bronz, operă a sculptorului Joaquim Marchado de Castro, se află in mijlocul pieței. Inaugurată în 1775, această impresionantă operă de artă din bronz a fost prima statuie ecvestră din Portugalia și a reprezentat o realizare tehnică excepțională la acea vreme, fiind turnată dintr-o singură turnare de bronz. Arhitectul Eugenios dos Santos, a înțeles că această piață cît și clădirile perimetrale, vor juca un rol important în economia țării, în activitatea de port și vamală a acestui oraș. Monumentalul arc spre Strada Augusta, ce leagă Piata Comerțului de Piața Rossio, a fost finalizat abia in 1875 (desenat de Veríssimo da Costa). La 1 Februarie 1908, această piață a fost martora unui trist eveniment: regele Carlos I și fiul său, prințul de coroană Luis Filipe, au fost asasinați. Prințul Manuel, fratele lui Luis, a fost împuscat în braț. Căderea monarhiei portugheze va avea loc trei ani mai târziu.
M-am odihnit puțin și am reluat după amiază vizita orașului. Aveam un itinerar făcut din Canada, dar adesea planificările nu sunt realiste. Cum era duminică, nu era deschis ghișeul din Piața Restauradores, de unde trebuia să obțin City card în schimbul vaucherului ce îl aveam ca dovadă de plată din Canada. Pentru a merge cu metroul către muzeul Gulbenkian, am cumpărat cardul Viva Viagen și o călătorie. Costul 1,95 e pentru un drum și 50 cenți pentru card, care este valabilă un an, dacă pui bani în ea. Mi-am revăzut lista de obiective și am pornit către stația de metrou din apropiere, căci Muzeul Gulbenkian (ieșire la statia Piața Spania), mă atrăgea și prin faptul că poseda o grădină-parc, iar eu aveam nevoie de un loc liniștit de cugetare. Nu departe de acest muzeu, se află Calouste Gulbenkian Foundation, o instituție portugheza privată dar care servește publicul general. Se ocupă de arte, știință, educație și beneficii sociale. Prin ultimul său testament, Calouste Sarkis Gulbenkian, a donat aseturile personale țării, sub forma acestei fundatii cu un statut aprobat de statul portughez în 1956, la 18 iulie. Instituto Gulbenkian de Ciênçia (IGC) este situat într-un complex de clădiri în Oeiras, lângă palatul marchizului de Pombal. Institutul este de ținută internatională, ocupându-se cu cercetarea în domeniul biologic și biomedical, imunologie, boli genetice, cât și cu pregătirea de cadre în aceste domenii. IGC a fost fondat in 1961, și este și azi suportat de Fundația Gulbenkian.
Am ajuns la muzeu dar nu l-am mai vizitat, nefiind impresionată de expozițiile ce se desfășurau luna asta. Colecțiile permanente sunt cele personale ale armeanului Gulbenkian. Muzeul are un parc frumos, un amfiteatru și un firișor de apă ce trece pe acolo. Din minut în minut, ba chiar mai des, treceau pe deasupra avioane, așa de jos cum nu am mai văzut nicăieri. Am căutat pasărea majestuasă, locuitoare a parcului, care în 2018 când am vizitat muzeul și grădina, ședea pe acoperișul muzeului și o pană mare, foarte lungă, îi fâlfâia pe spate. Era ca un șef acolo sus, nu băga pe nimeni în seamă, nu avea nici măcar frică de copiii care încercau să-i atragă atenția strigându-l și aruncându-i bucăți de pâine. Am stat un pic pe o bancă de piată în teatrul de vară, dar pasărea nu a apărut. În schimb câteva rățuște, mai mici decât rațele noastre locale, zburau de colo-colo, sperând să găsească un dumicat căzut cuiva.
Luni 8 iunie. Azi urma să merg în Turul de oraș cartierul Alfama. Dar locul de întâlnire este tare nefericit Largo de Chiafariz, vis-à-vis de muzeul Fado. Nu am metrou direct și nu prea știu cum voi ajunge acolo. Alfama, parte veche a orașului, se întinde pe unul din cele șapte dealuri cu care Lisabona se mândrește și care o așează pe ceeași treaptă cu faimoasa Romă. Cartierul Alfama, labirint încântător de străzi înguste, este și cel mai vechi cartier din Lisabona. Locuit din timpurile maure - când era o zonă rezidențială de clasă superioară - ocupă o suprafață destul de mare între estuarul râului Tagus (Tejo) și Castelo de São Jorge. Vizita acestui cartier reprezintă pentru turist o oportunitate de aur pentru a cunoaște latura tradițională a Lisabonei. În Alfama nu te simți într-o capitală europeană. Rătăcind pe străzile pietruite cu acele calupuri specifice de bazalt și calcar alb, descoperi locuri și oameni interesanți. Întâlnești copii care joacă fotbal, vecini care stau la o șuetă sau care se bucură de soare într-o curte de cetate sau pe balconașe unde atârnă rufe proaspăt spălate. Nu trebuie ratate locurile speciale ca: Miradouro de Santa Lucia sau Miradouro das Portas do Sol unde te poți bucura de priveliștea acoperișurilor de tiglă roșie cu fluviul Tejo în fundal. Se văd de aici câteva dintre cele mai importante clădiri din Lisabona, ca de exemplu Panteonul Național: clădire maiestuoasă unde sunt îngropati oameni de seamă din istoria Portugaliei. Amintim pe Eusébio, jucătorul lor iubit de fotbal cât și doamna cântecului portugez, Amalia Rodriguez. Catedrala Sé, cea mai importantă catedrală a Lisabonei, care a fost construită în urmă cu cca 900 de ani, o găsim tot în acest cartier. În timpul festivităților de la Santos din luna iunie, Alfama trăiește cu adevarat. Aici se desfășoară petreceri pline de viață în restaurante și în aer liber, se consumă sardele proaspete și carne la grătar. Sf. Anton, este sfântul local al familiilor. Sfântul își are statuia în Plaça del Sol, în fața bisericii sale.
Din nefericire nu m-am putut întâlni cu ghidul sau ghida. La locul de întâlnire am ajuns greu, urcând pachete și pachete de trepte, în străduțe îndoielnice, întrebând mereu la mici retaurante de adresa ce o căutam. Se pare ca ghidul a venit și a plecat în goană, nu m-a reperat așteptând cu minuscula cafeluță în fața mea, la bodeguța din Largo do Chafariz de Dentro, în spatele muzeului Fado. Tristă, am decis să îmi fac circuitul meu personal, negrăbită de nimeni, cu timp să fac poze și să mă minunez de frumosul litoral al fluviului Tagus, care vine din Spania și merge si merge
cca 1000 km. Cum era o zi frumoasă, nu prea caldă, briza adia plăcut dinspre apă, în radă era un mare ocean liner vas ce merge pe mări care tocmai își deșertase călătorii. Am luat-o la picior căci, pierdusem destul timp așteptând ghidul și rătăcind fără rost pe străduțele din cartier. Am descoperit astfel o parte a orașului, care deși alături de faimoasa Alfama, era la sute de ani distanță în timp aici la poalele dealului era un alt oraș, un cartier modern și elegant, ce bucură ochiul arhitectului urbanist! Desigur nu departe se construia, reabilita; căci vechile clădiri trebuie întreținute, ajutate să treacă victorioase peste ani. Am mers pe Ave Infante Don Henrique, ieșisem la Tereiro de Paco, o stație mai devreme decât trebuia. Lângă Muzeul Militar, la stația de metro Santa Apolonia (capăt Linie Albastră), erau maldăre de pământ și nisip ce arătau că se lucra subteran. Ca să ajungi la Panteon trebuia să urci iar pe deal, să ocolesti și asta nu mi-a mai plăcut
Am lăsat aceste două obiective pentru o altă zi.
Rezervația Naturală a Estuarului Tagus este una dintre cele 30 de zone aflate sub protecție în Portugalia. Estuarul râului Tagus este cea mai mare zonă umedă din țară și una dintre cele mai importante din Europa, constituind un sanctuar pentru pești, moluște, crustacee și, în special, pentru păsările care fac escală aici în timpul migrației dintre Europa de Nord și Africa. Este cel mai mare estuar din Europa de Vest, cu o suprafață de aproximativ 34.000 ha și găzduiește în mod constant cca 50.000 de păsări acvatice care iernează în zonă. Rezervația a fost înființată în anul 1976 și acoperă o suprafață de 14.192 ha, fiind caracterizată printr-o întindere vastă de apă, câmpii vaste străbătute de canale, mlaștini, zone saline și terenuri agricole aluvionare. Situată la o altitudine de cel mult 11 metri deasupra nivelului mării și având o adâncime maximă de 10 metri, rezervația se întinde pe teritoriul municipalităților Alcochete, Benavente și Vila Franca de Xira.
În jurul estuarului s-a format o zonă de mlaștină salină caracterizată printr-o productivitate ridicată de polichete, moluște și crustacee, fiind totodată un important loc de reproducere pentru diverse specii de pești. Totuși, păsările acvatice sunt cele care conferă estuarului Tajo importanța sa internațională. Speciile de păsări care iernează aici pot ajunge la 120.000. Numărătorile efectuate periodic atestă prezența a peste 10.000 de rațe și 50.000 de păsări limicole. Numeroase specii sunt prezente: flamingoul roz, gâsca de cenușă, fugaciul de țărm, sitarul de mal, eretele vânăt, vulturul pescar, gușavița albastră, aușelul cu sprânceană galbenă și boicusul.
Menționez ca un titlu de laudă pentru primarii Lisabonei, faptul că în 2020, orașul a fost recunoscut capitala Verde a Europei. Pentru a se ajunge aici, s-a trecut prin ani de reabilitare a sistemelor de ape și canalizare, care la începutul sec XX erau în stare deplorabilă. Beneficul fluviu Tajo, făcea adesea ce voia, adică se revărsa peste oraș punând la grea încercare sistemele de apă potabilă si canalizare. Revitalizarea râului Tajo Proiectul de ecologizare a estuarului Tajo și a estuarului său din apropierea Lisabonei vizând o suprafață totală de 80.629 km², dintre care 340 km² reprezintă estuarul a implicat 2,8 milioane de locuitori din 19 municipalități. Proiectul a inclus extinderea stației de epurare a apelor uzate prin integrarea unor elemente de infrastructură verde, construirea unui sistem de colectare a apelor uzate de-a lungul zonei riverane a Lisabonei și construirea mai multor stații noi de epurare în apropierea unor zone industriale, rezervații naturale și zone turistice importante. Grupul ADP (Grupul Águas de Portugal) a gestionat investiții în valoare de 680 milioane de euro finanțate parțial de Uniunea Europeană și de Banca Europeană de Investiții pentru captarea apelor uzate menajere și industriale, transportul, epurarea și reintroducerea acestora în ciclul apei în condiții de siguranță pentru mediu.
Până în urmă cu un deceniu, pe malurile estuarului exista o concentrare de activități industriale puternic poluante. Râul Trancão, un afluent al fluviului Tajo situat în apropiere de Lisabona, se număra printre cele mai poluate râuri din Europa la începutul secolului al XX-lea. Expoziția Mondială de la Lisabona din 1998 (EXPO98) a marcat începutul unei perioade de dezvoltare și reînnoire urbană a orașului, cât și transformări vizibile în special în zona de coastă/malul fluviului. Grupul Águas de Portugal a început implementarea unui plan ambițios și de amploare din punct de vedere tehnic. Ei au coordonat, pe parcursul a 15 ani (1997-2012), proiectul ecologic al estuarului fluviului Tajo, un demers care a adus beneficii pentru peste 3,8 milioane locuitori și a reunit trei companii de gestionare a apelor uzate din 19 municipalități. Proiectul a fost finalizat în 2012.
Principalele linii directoare au fost următoarele: Stațiile de epurare a apelor uzate (cu trepte de tratare secundară, terțiară și terțiară cu dezinfecție) trebuiau să furnizeze informații privind punctele de descărcare și să respecte standardele de calitate impuse apelor receptoare pentru utilizări specifice, precum și cerințele pentru reutilizarea apei epurate. Toate soluțiile tehnologice au vizat integrarea infrastructurii în peisaj, minimizând în același timp impactul asupra mediului. Acest ansamblu complex a fost esențial pentru asigurarea colectării corespunzătoare a apelor uzate menajere și industriale. Sistemele de canalizare implementate în 2012, se numărau printre cele mai moderne și inovatoare din Europa. Proiectul de salubrizare a estuarului râului Tajo constituie un exemplu de referință la nivel internațional, datorită complexității și rezultatelor excelente obținute Primarii care au jucat un rol important în îndeplinirea planului de reabilitare al sistemelor de apă și canalizare sunt: António Costa (20072015), Fernando Medina (20152021), Carlos Moedas (2021prezent).
Marti 9 iunie. Azi are loc excursia la Sintra. Am retinut-o din Canada, cu Viator. Întâlnirea cu ghidul este la renumita Gara din Piata Rossio. Am venit devreme, dupa întâmplarea de ieri când nu m-am întâlnit cu ghidul; mă uit în toate parțile și iată că văd un om impozant, care poartă o jachetă roșie - acesta trebuie să fie omul meu. M-am dus la el. Foarte plictisit m-a căutat pe lista lui și a zis că nu sunt. Mi-a stat inima; de data asta mă costase mai mult de 100 $ rezervarea excursiei. Am intrat din nou în holul gării și mi-am propus să mai aștept.
Cum pe aici voi trece foarte des în peregrinările mele zilnice, am să scriu căteva rânduri despre Piața Rossio și clădirile înconjurătoare.
Piața Rossio sau Piața Pedro IV, este faimoasă încă din Evul Mediu; aici au avut loc revolte, execuții, manifestări de tot felul. După ce Inchiziția a fost instalată la Lisabona, Palatul Estaus a devenit sediul său, iar Rossio a fost frecvent folosită pentru execuțiile publice. Primul auto-da-fé a avut loc în 1540. În 1492, regele Ioan al II-lea a ordonat construirea uneia dintre cele mai importante infrastructuri civile și de caritate din Lisabona, Spitalul Regal al tuturor Sfinților. Spitalul, terminat în 1504 în timpul regelui Manuel I, ocupă întreaga parte estică a pieței. Mânăstirea Sf. Dominic a fost înființată în sec XIII. Biserica, grav afectată de cutremurul din 1755, a fost reconstruită în stil baroc. Fațada sa domină mica piață St. Dominic. Cele mai multe clădiri din jurul pieței Rossio datează de la reconstrucția orașului după planurile marchizului de Pombal, efectuată după cutremurul din 1755. Tot în Piața Rossio se află și Teatrul Nacional D. Maria II, construit în anii 1840 și proiectat de Fortunato Lodi, în stil neoclasic. O statuie a regizorului portughez renascentist Gil Vicente este plasată deasupra frontonului teatrului. În secolul XIX piața Rossio a fost pavată cu mozaic tipic portughez.
Piata Rossio este azi un loc pașnic de întâlnire al turiștilor cât și al localnicilor. În mijlocul Pieței Rossio se află statuia din bronz a regelui Pedro IV, așezată în vârful unei coloane înalte de 23 de metri, ridicată în anul 1870. Statuia regelui a fost modelată de Elias Robert, sculptor francez, iar monumentul a fost proiectat de arhitectul francez Gabriel Davioud; soclul coloanei a fost executat de maestrul pietrar portughez Germano José de Salles. Fantânile din Piața Rossio, care încadrează atât de bine statuia lui Pedro IV, au originea lor secretă. Deși par 100% portugheze și integrate perfect în peisaj, fântânile au fost importate din Franța. Ele au fost turnate în fier și bronz în anul 1889 la celebra turnătorie franceză Val d'Osne. Dacă te uiți foarte atent la baza de bronz a fântânilor, poți distinge și astăzi ștampila originală a producătorului francez la baza acestor fântâni. Statuile spectaculoase care decorează fântânile au fost realizate de doi renumiți sculptori francezi: Mathurin Moreau și Michel Liénard. Designul lor include o simbolistică bogată legată de apă și mitologie: Nereide (nimfe de mare) / Sirene. În bazinul de jos, la nivelul apei, se află câte patru sirene de bronz care țin în mâini scoici mari prin care aruncă apă. La nivelul superior se află sculpturi cu îngerași sau copii, așezați sub un bazin mai mic decorat cu pești.
Unele dintre cafenelele și magazinele din piață datează din secolul XVIII, cum ar fi Café Nicola, unde poetul Manuel Maria Barbosa du Bocage se întâlnea cu prietenii. Alte magazine tradiționale sunt Pastelaria Suíça și Ginjinha, unde poate fi gustată o băutură ce amintește de vișinata noastră. Castelo de São Jorge se poate zări de pe laturile și din împrejurimile Pieței Rossio, înălțându-se pe dealul din cartierul Alfama.
Castelo de São Jorge veghează asupra Lisabonei din vârful dealului din negura timpului. Arheologii au descoperit aici dovezi ale unei așezări umane datând încă din sec. VIII î.Hr. Dealul a fost fortificat succesiv de celți, fenicieni, greci, cartaginezi, romani, vizigoți și mauri, înainte de a fi cucerit în cele din urmă de portughezi. Castelul datează din sec. XI, când maurii au ridicat fortăreața pentru a apăra Lisabona în timpul conflictului secular cu puterile creștine din Peninsula Iberică. În timpul celei de-a Doua Cruciade, regele Afonso Henriques și cavalerii cruciați din nordul Europei, au cucerit castelul în cadrul celebrului Asediu al Lisabonei (1147). Această victorie a conferit Portugaliei titlul de regat creștin, cu Lisabona drept capitală. Castelul a devenit reședință regală, iar în jurul anului 1300, regele Denis l-a renovat extensiv. De-a lungul secolelor au fost adăugate elemente gotice și manueline, suprapunând stiluri arhitecturale precum capitolele unei cărți de istorie. Astăzi, castelul funcționează ca muzeu în aer liber unde te poți plimba pe zidurile antice, poți explora curțile interioare și poți admira cele mai spectaculoase priveliști panoramice din întreaga Lisabonă.
Gara Rossio situată în piața Rossio, anterior se numea Gara Centrală. Trenurile au acces la stație, printr-un tunel lung de 2600 m. Stația a fost comandată de compania portugheză Royal Railway și a fost proiectată între anii 1886 și 1887 de către arhitectul portughez José Luís Monteiro. Tunelul excavat sub oraș, este considerat una dintre cele mai importante lucrări de inginerie din Portugalia din sec XIX. Lucrarea a fost finalizată în 1890, și la scurt timp o legătură cu Linia de Nord, a fost deschisă. Stația a funcționat ca gară principală a Lisabonei până în 1957. Între 1957 și 1990 doar câteva trenuri de lungă distanță au mai intrat la Rossio. Fațada în stil arhitectural neomanuelin domină partea nord-vestică a pieței Rossio. Remarcăm cele două portaluri în formă de potcoavă, interconectate la intrare, ceasul situat într-un mic turn și o decorație sculpturală abundentă. În interior platformele sunt acoperite de o structură din fontă executată de o firmă belgiană. Stația este un exemplu important de arhitectură romantică și industrială. Deasemenea acoperișul se spijină pe grinzi de fontă.
Nu departe de Piata Rossio se află Piața Restauradores, inaugurată în 1640, după ce Portugalia și-a recăpătat independența în urma celor 60 de ani de stăpânire spaniolă. Obeliscul din mijlocul pieței a fost inaugurat in 1886. Pe el sunt înscrise bătăliile din razboiul de independență al Portugaliei care a durat 28 de ani. Întregul ansamblu a fost proiectat de arhitectul și artistul portughez António Tomás da Fonseca. La baza obeliscului din piatră albă se află două spectaculoase statui alegorice din bronz, realizate de sculptori diferiți: Independența (sau Libertatea): sculptată de Alberto Nunes. Este reprezentată ca o figură masculină înaripată, înfășurată în steagul țării și ținând în mâini lanțurile rupte ale dominației străine. Victoria: sculptată de Simões de Almeida. Este reprezentată ca o figură feminină în stil clasic, ținând o ramură de palmier într-o mână și o cunună de lauri în cealaltă. Clădiri din sec 19 si 20 se desfășoară în jurul monumentului. Găsim aici Palatul Foz, cu săli magnific decorate, Éden Cinema (azi hotel), cu o frumoasa fațadă stil Art Deco ce dateaza din 1930.
Avenida da Liberdade, sora buna cu bulevardul Champs Elisée din Paris, este o arteră elegantă caracteristic portugheză, de 90 m lărgime și 1100 m lungime. Aceasta leagă Piața Restauradores de scuarul Marchizul de Pombal. Incepută în 1864, va fi inaugurată în 1886. Trotoarele pietruite în stilul calçada portuguesa" te invită la o plimbare; copacii majestuoși, platani dar si palmieri, îți oferă umbra lor; iar magazinele luxoase de la parterul clădirilor ce învecinează bulevardul te ademenesc cu exponatele lor elegante. Faimoase sunt Luis Vuitton, Prada, Christian Dior, Chanel, Gucci, Versace etc. Azi, această Avenida, deține locul 35 între cele mai scumpe străzi comerciale din lume. Planul a fost de a extinde această arteră spre nord, dar a fost abandonat in 1960.
Reiau povestea mea cu excursia la Sintra. Intre timp a mai apărut un tânăr cu o hârtie în mână; m-am îndreptat către el, rugând-mă în sinea mea ca el să fie cel cu care vom merge la Sintra
și iată că am fost găsită pe lista lui. Sintra este un ținut muntos magic, plin de palate de basm și grote misterioase. Am încercat să bifez toate atracțiile orașului incluse în lista UNESCO în acest tur de 8 ore. Cam mare grupul, cam repede se mergea, dar am trecut în revistă Palatul Național Pena și Quinta da Ragaleira. Călătorind de-a lungul Coastei Atlantice am remarcat orașul Cascais și Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei.
Prima oprire a fost la Palatul Național Pena, simbol al romanticismului din sec. XIX, cunoscut pentru culorile sale vii (galben și roșu) și un amestec unic de stiluri: maur, gotic și renascentist. Acesta a fost construit pe un vârf de munte, pe locul unei foste mănăstiri distrusă de cutremurul din 1755, la inițiativa regelui Ferdinand al II-lea. De sus avem o vedere largă asupra împrejurimilor cât și a parcului imens plin de plante exotice Palatul Seteais - o clădire elegantă în stil neoclasic, este faimoasă pentru arcul monumental care leagă cele două corpuri principale și pentru grădinile sale superbe. A fost construit la sfârșitul secolului al XVIII, azi funcționează ca hotel de lux. Palatul oferă o priveliște minunată spre Castelul Maurilor și Palatul Pena.
Apoi ne-am îndreptat spre Quinta da Regaleira, am intrat în domeniu și vizitat controversata grotă subterană cât și elaboratele grădini luxuriante, învăluite într-o atmosferă de mister gotic. Proprietatea cuprinde un palat și o capelă în stil romantic, precum și un parc luxuriant cu lacuri, grote, fântâni, bănci de piatră, jocuri de apă și o mare varietate de construcții remarcabile. Palatul este cunoscut și sub numele de Palatul lui Monteiro Milionarul, denumire derivată din porecla celui mai celebru proprietar al său, António Augusto Carvalho Monteiro. Terenul care constituie astăzi Quinta da Regaleira a avut numeroși proprietari de-a lungul timpului. Acesta a aparținut Vicontesei de Regaleira membră a unei familii de negustori înstăriți din Porto înainte de a fi vândut lui Carvalho Monteiro, în 1892, pentru suma de 25 contos de réis. (1000 reis = 1 can $; un contos = 1 milion réis) Monteiro își dorea să creeze un loc fascinant, plin de mister, unde să poată reuni simboluri care să reflecte interesele și ideologiile sale. Cu ajutorul arhitectului italian Luigi Manini, el a reamenajat domeniul de patru hectare. Pe lângă alte elemente noi, a construit edificii enigmatice despre care se spune că ar fi găzduit simboluri legate de alchimie, francmasonerie, Ordinul Templierilor și rozicrucianism. Arhitectura concepută de Manini evoca stilurile romanic, gotic, renascentist și manuelin. Amenajarea actualului domeniu a început în 1904, iar cea mai mare parte a lucrărilor a fost finalizată până în 1910.
Domeniul a fost vândut ulterior, în 1942, lui Waldemar d'Orey, care l-a folosit ca reședință privată pentru numeroasa sa familie. În 1987, domeniul a fost vândut corporației japoneze Aoki și a încetat să mai servească drept reședință. După zece ani, domeniul acesta a fost achiziționat de Consiliul Local din Sintra, care a întreprins lucrări de restaurare în vederea deschiderii publicului în iunie 1998. Palatul Regaleira (Palácio da Regaleira) poartă același nume ca întregul domeniu. Fațada clădirii se remarcă prin pinacli, gargui și capiteluri în stil gotic exuberant, precum și printr-un turn octogonal impresionant. Se presupune că propietarul Carvalho Monteiro a fost un inițiat al Ordinului Templierilor, un ordin militar catolic apărut la începutul secolului al XII-lea și a fost, cel mai probabil, desființat în secolul al XIV-lea. Cu toate acestea, grupări precum cea a francmasonilor au readus la viață ritualurile și tradițiile, sute de ani mai târziu. Se crede că ritualurile de inițiere de la Quinta da Regaleira începeau cu intrarea candidaților, legați la ochi, într-unul dintre puțuri. Aceștia coborau cele nouă rampe de scări ținând, se pare, o sabie aproape de inimă. Odată ajunși la bază, pășeau într-un labirint întunecat și trebuiau să-și găsească drumul spre lumină și apoi spre capelă, unde erau primiți în cadrul frăției. Puțul mai mic este prevăzut cu scări drepte care fac legătura între o serie de platforme circulare suprapuse. Acest puț este cunoscut și sub numele de Puțul neterminat.
În Sintra am avut program liber, am putut prânzi și degusta prăjitura tradițională portugheză, Pastel de Nata (la plural, pastéis de nata).
Palatul Național din Sintra se află chiar în centrul istoric al orașului. Este faimos pentru cele două coșuri de bucătărie conice, albe, masive, de 33 m înălțime. Este cea mai bine conservată reședință regală medievală din Portugalia, locuit de monarhia portugheză timp de aproape opt secole, evoluând dintr-un alcazar maur din secolul al XI-lea. Sala Stemei prezintă un tavan magnific, cu o cupolă, împodobit cu 72 scuturi heraldice nobiliare. În Sala Coțofenei tavanul este pictat cu 136 de păsări (coțofene), fiecare ținând un trandafir în cioc. Tot aici găsim Colecția Azulejos, una dintre cele mai mari și mai importante colecții de plăci istorice mudéjar-gotice glazurate din Europa.
Ne-am strâns în jurul ghidului pentru călătoria spre Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei. Ne-am oprit mai întâi în Cascais. Supranumit și Riviera Portugheză, orașul atrage numeroase personalități internaționale, sportivi de renume și celebrități. Cel mai mediatizat rezident din zona exclusivistă Quinta da Marinha este fotbalistul Cristiano Ronaldo, care deține o vilă de lux. Printre alți rezidenți celebri se numără designerul francez Philippe Starck. Regele Umberto al II-lea al Italiei, Regele Juan Carlos I al Spaniei și Regele Eduard al VIII-lea al Regatului Unit au locuit sau au petrecut timp în Cascais cu mulți ani în urmă. Am trecut pe lângă formațiunea stâncoasă accidentată Boca da Inferno (Gura Iadului), unde nu ne-am oprit deoarece o furtună de nisip se stârnise pe nepusă masă și nu ni s-a permis să înaintăm cu autocarul nostru aproape de apă. Poate dacă nu întârziam atât de mult în orășelul Cascais, am fi ajuns înaintea furtunii.
Miercuri 10 iunie. Autobuzul galben, adesea roșu sau albastru, depinde de traseul ce îl are, are înregistrate informații despre obiectivele întâlnite pe traseu și prezentate în patru limbi diferite. Am reținut acest autobuz pentru 24 de ore. La fel ca în circuitul de oraș, văd orașul pe îndelete, cu obiective importante ce sunt pe listă, și în plus pot cobori să vizitez unul sau altul din aceste obiective. Am luat autobuzul galben din Piata Restauradores. Am făcut o frumoasă plimbare pe malul estuarului, am coborât chiar la Muzeul Trăsurilor pe care l-am vizitat. Ultima dată când am vizitat Lisabona l-am scăpat, dar de data aceasta am vrut să îl văd tot, pentru a-l compara cu cel din Viena care mi s-a părut imbatabil.
National Coach Museum (Muzeul Național de Trăsuri), situat nu departe de Mânăstirea Jeronim, găzduiește una dintre cele mai importante colecții de atelaje trase de cai din lume. Vehiculele provin din secolul XVII, XVIII și XlX. Muzeul, inaugurat la 23 mai 1905 de către regina Amélia de Orleans și Bragança, prințesă franceză căsătorită cu regele Carlos I al Portugaliei, functionează în clădirea unei școli de călărie. Aici sunt calești ce au aparținut lui Filip al II-lea al Spaniei (1581 - 1598). Ele sunt cele mai vechi din colecție. Trei dintre ele au aparținut Papei Clement al XI-lea. Vehiculele au fost construite la Roma în 1715 în stil baroc italian. Una din aceste trăsuri atrage mai mult atenția: este cea oferită de către papă, regelui Ioan V al Portugaliei. Muzeul deține picturi cât și alte obiecte de artă din aceeași perioadă. De aici am luat Bus 729 care a urcat pe stada Calçada da Ajuda în sus și m-a lăsat chiar în fața Palatului Ajuda unde voiam să vizitez trezoreria regală cu giuvaerurile de coroană, cât și coroana regală.
Am luat prănzul la un restaurant din Piata Rossio, Jamonaria Les Chanetes (Los Chanetes). Los Chanetes este un restaurant cu specific iberic (spaniol și mediteranean: Jamonaria = șuncărie), situat chiar lângă gara Rossio, locația este foarte populară printre turiști. În anumite dialecte spaniole sau în jargonul pescăresc/culinar regional, termenul chanete (sau janete) este folosit pentru a denumi peștișorii mici (hamsii, aterine sau puiet de pește) care se servesc prăjiți. Având în vedere că Los Chanetes este un restaurant axat pe fructe de mare și tapas, numele s-ar traduce cel mai simplu prin Peștișorii.
Joi 11 iunie. Palatul Ajuda Nacional a fost reședință regală în timpul anilor finali ai monarhiei (până în 1910). Deși Palatul Ajuda este impresionant, nu a fost construit comform planurilor originale care au fost elaborate în 1787, după distrugerea palatului Ribeira în 1755. Construit în 1795, acesta a fost ultimul palat regal al Portugaliei. Locația aleasă a fost Ajuda, chiar deasupra orașului Belém, zonă care fusese mai puțin afectată de dezastru. Aceasta trebuia să fie unul dintre cele mai mari palate din Europa și din lume, cu grădini care coborau până la râu, dar numai o cincime din proiectul inițial a fost finalizat. Când Napoleon a intrat în Portugalia în 1807, familia regală a fugit în Brazilia de unde a domnit câțiva ani, timp în care construcția a fost întreruptă. Până la întoarcerea familiei regale, mulți au preferat ca țara să devină o republică, ceea ce s-a întâmplat în 1910. Aceasta a însemnat că palatul regal nu mai era al regilor, cllădirea neoclasică lăsată neterminată, a devenit mai târziu muzeu. Interiorul este somptuos, cu multe încăperi magnifice. Menționăm: Sala de Audiențe (decorata cu piese din sec. XV până la începutul sec. XX), Sala Tronului (cu un tavan pictat în 1825 reprezentând un templu deschis spre Rai), Sala de Banchete, Camera Regelui João al IV-lea (complet acoperită cu picturi adăugate în 1823, inclusiv un tavan de Domingos Sequeira, artist portughez). Camerele includ o colecție remarcabilă de ceasuri și serviciul de cină, unul dintre puținele din Europa rămas intact. În capelă se află o pictură de El Greco, care înfățișează Fața Sfântă a lui Hristos. Lângă intrare se află o serie de sculpturi neoclasice, în timp ce în fața clădirii se află o statuie a lui Carlos I, ultimul rege care a locuit în palat.
Aripa de vest, care era în ruine, a fost finalizată în 2021 în stil contemporan pentru a găzdui Muzeul Tezaurului Regal. După o investiție de 31 de milioane de euro, acesta a fost deschis publicului în iunie 2022. Există peste 1000 de piese, răspândite pe 11 secțiuni, pe trei niveluri Bijuteriile Coroanei și Tezaurul Regal sunt găzduite într-unul dintre cele mai mari seifuri din lume (o structură masivă din sticlă și aur întinsă pe trei etaje). Aceste piese reflectă bogăția imperiului, în special din perioada în care aurul și diamantele din Brazilia alimentau coroana portugheză: Coroana Regilor Portugaliei, piesa centrală a simbolurilor puterii regale realizată în anul 1802 pentru regele João al VI-lea, este din aur masiv, nu conține pietre prețioase (deoarece regii portughezi nu erau încoronați propriu-zis, ci aclamați) Sceptrul cu motivul Dragonului (simbolul Casei de Bragança) și spadele ceremoniale pentru evenimentele majore ale curții. A doua cea mai mare pepită de aur brut din lume: O piesă rară și impresionantă extrasă din minele din Brazilia în secolul al XVIII-lea, lăsată în starea ei naturală. Insiga cu diamante a Ordinului Lâna de Aur: O decorație din perioada 17901800, încrustată cu sute de diamante de o calitate excepțională și rubine de mari dimensiuni. Trandafirii de Aur Papali: Două piese splendide din aur realizate cu o tehnică remarcabilă, oferite ca daruri diplomatice reginelor Portugaliei de către Papi (printre care cel dăruit de Papa Grigore al XVI-lea în 1842). Serviciul de masă din argint Germain: O colecție monumentală și completă de veselă din argint masiv realizată de faimosul argintar francez François-Thomas Germain. A fost comandată de regele José I după ce cutremurul devastator din 1755 a distrus vechiul palat și comorile sale
Am venit la muzeu de fapt pentru a vedea minunatul cadou ce l-a putut face un rege viitoarei sale soții, o spectaculoasă diademă cu 4000 diamante. Dar aceasta nu era de gasit. Am căutat în istoria regilor Portugaliei subiectul și iată ce am gasit. Tiară spectaculoasă cu 4000 de diamante, piesă istorică extraordinară, strâns legată de tezaurul regal de la Palatul Ajuda, a fost realizată pentru Prințesa Ștefania de Hohenzollern-Sigmaringen, cu ocazia căsătoriei sale din 1858 cu Regele Portugaliei, Dom Pedro V. Cadoul de nuntă original al regelui Pedro V viitoarei sale soții, Regina Ștefania, era o tiară grandioasă bătută cu nu mai puțin de 4000 de diamante. Regina Ștefania a murit tragic la doar un an după nuntă. Câțiva ani mai târziu (1862), fratele mai mic al regelui, Dom Luís I (devenit rege), s-a căsătorit cu Maria Pia de Savoia. Noua regină a preluat diamantele din tiara Ștefaniei și a creat cu ele alte piese splendide printre care și faimoasa Tiara Stelelor (Diadema das Estrelas). După prăbușirea monarhiei în 1910, bijuteria aceasta a fost demontată și vândută în bucăți. Astăzi, la Museul din cadrul Palatului Național Ajuda, nu se mai află tiara întreagă, ci fragmente și structuri din aur și argint separate de pietre, rămase din vechea colecție, identificate recent de istorici ca aparținând acelei piese gigantice de 4000 de diamante.
Tiara Stelelor (Diadema das Estrelas) este una dintre cele mai faimoase piese din colecția de Bijuterii ale Coroanei Portugheze, comandată în anul 1863 și finalizată în 1866, în atelierul bijutierului regal Estêvão de Sousa. Pentru realizarea ei, s-au folosit diamante din Tezaurul Regal, inclusiv pietre recuperate dintr-o tiară veche ce aparținuse reginei Maria a II-a. Setul complet (Parure) cuprinde: Tiara, colierul Stelelor, cercei, două brățări, pieptene de păr și broșă, asortate. Colierul Stelelor conține o piesă centrală a setului, de o opulență remarcabilă, formată dintr-un lanț bogat pe care sunt montate stele mari din diamante, asortate perfect cu cele de pe tiară. Piesa centrală a diademei este un diamant galben de mari dimensiuni (uneori având nuanțe roz), denumit Diamantul Maria Pia. Broșa este confecționată dintr-o structură de aur și argint, pe care sunt montate mai multe stele din diamante interconectate, sute de diamante incolore și roz (cca 485 de diamante păstrând în prezent 483). Efectul En Tremblant al cerceilor îl dau stelele cu 5 colțuri montate pe mici arcuri/armături flexibile. Acest sistem ingenios le face să vibreze, oscilând ușor la fiecare mișcare a capului. Inițial tiara avea un singur rând de stele, însă a fost modificată de-a lungul timpului, ajungând la două rânduri și o dispunere finală de 25 de stele (păstrată din 1910, anul abolirii monarhiei în Portugalia). Cele două brățări realizate din aur și argint, încrustate cu diamante, reiau fidel elementele geometrice ale stelelor. Pieptenele, o piesă ornamentală folosită pentru fixarea coafurilor elaborate ale epocii, este decorat de asemenea cu stele sclipitoare După moartea regelui Luís I, tiara a trecut în posesia ultimei regine a Portugaliei, Amélia de Orléans. În prezent, Diadema das Estrelas nu mai aparține unei familii regale, ci este o piesă de muzeu protejată și poate fi admirată de public la Muzeul Tezaurului Regal, Palatul Național Ajuda din Lisabona
Gasesc aici locul pentru a aminti despre Cele mai celebre și extravagante coliere din istoria internațională, chiar dacă ele nu se găsesc aici în Palatul Ajuda. 1. Colierul Patiala conținea nu mai puțin de 2.930 diamante și numeroase rubine birmaneze, având în centru legendarul diamant galben De Beers de 234,65 carate. Nu a fost un cadou pentru o viitoare soție, ci a fost comandat la casa de bijuterii Cartier în anul 1928 de către Maharajahul Bhupinder Singh al Patialei (India) pentru el însuși, ca bijuterie ceremonială de stat. Ulterior, a fost purtat și de fiul său.
2. Afacerea Colierului de Diamante - alt colier colosal din istoria Franței comandat de Regele Ludovic al XV-lea al Franței, un colier incredibil de opulent, format din 647 diamante masive (de aproape 2.800 de carate în total). Regele intenționa să îl ofere în dar viitoarei sale soții (amantei sale oficiale, Madame du Barry). Regele a murit înainte ca bijuteria să fie finalizată și plătită, iar colierul a devenit ulterior piesa centrală a faimosului scandal Afacerea colierului de diamante, care a pătat definitiv reputația reginei Marie Antoinette.
În această parte a orașului se găsesc Torre de Belem și Padrão dos Descobrimentos pe care nu le-am vizitat de data aceasta fiind închise pentru renovare, ca și Muzeul Național de Placi ceramice (Azulejo). Turnul din Belem este o încântătoare fortificație, turn de pază al Lisabonei la gura râului Tagus, inițial situat în centrul râului. Impozantul turn în stil Manuelin era primul lucru ce îl vedeau la întoarcerea lor acasă marinarii portughezi. Turnul a devenit emblema Lisabonei. Padrão dos Descobrimentos (Monumentul Descoperirilor) este unul dintre cele mai reprezentative monumente din Lisabona, construit pentru a promova încrederea națională, în timp ce onorează marii exploratori portughezi. Pe partea vestică a monumentului sunt reprezentați exploratorii, în timp ce pe partea estică sunt finanțatorii, ambele părți sprijinind statuia lui Infante D. Henrique, inițiatorul primar al Epocii de aur a Discoperirilor din secolul al XVII-lea în Portugalia.
Vineri 12 iunie. Descoperiți Aqueduto das Águas Livres, apeductul uriaș de piatră care traversează Lisabona și care a contribuit atât de mult la dezvoltarea orașului, oferind generațiilor de localnici apă potabilă începând cu anul 1744. Apeductul a făcut față onorabil cutremurului din 1755. Realizat în timpul domniei lui João V, rege responsabil pentru multe clădiri remarcabile, apeductul construit în stil baroc și neoclasic are o lungime de peste 14 km. Partea vizibilă a acestei structuri magnifice este secțiunea Alcântara care traversează întreaga vale. Are 21 de arcuri rotunde și 14 ogivale, unul dintre ele cu înălțimea de 65 m și deschiderea de 29 m, calificându-se de cel mai mare din lume. Aqueduto das Águas Livres a fost încă operațional până în 1968. Intrarea în Lisabona a apeductului se face prin arcul Rua das Amoreiras, construit de arhitectul maghiar Carlos Mardel (1746 1748), și se termină la Reservorul Măe d'Água das Amoreiras, la statia de metrou Rato. La moartea lui Carlos Mardel în 1763, rezervorul final al Aqueductului, început în 1746, era încă în curs de finalizare. Lucrările au fost reluate în 1771 de către Reinaldo Manuel dos Santos, care a introdus unele modificări la acoperirea clădirii, la cascadă și a înlocuit cele patru coloane toscane proiectate de Mardel, cu patru stâlpi dreptunghiulari. După moartea lui Reinaldo dos Santos în 1791, lucrarea a fost finalizată abia în 1834 în timpul domniei reginei D. Maria II.
Rezervorul Măe d'Água este în prezent un spațiu amplu, luminos și unitar. Interiorul lui sugerează incinta unei biserici, propunând astfel o natură sfântă a spațiului. Apa care izbucneste din gura unui delfin într-o cascadă artificială, este alimentată din izvoarele Aqueductului Águas Livres. Aici se varsă într-un bazin cu o adâncime de 7,5 metri și o capacitate de stocare de 5.500 mᶾ. Din această "navă" se ridică patru coloane care susțin un plafon boltit. O terasă magnifică cu vedere de 360 gr asupra orașului, așteptă pe curiosul turist care s-a obosit să urce până aici. La vestul acestui rezervor se află Casa Registrului, unde era controlat și distribuit fluxul de apă ce alimenta fântânile publice, fabricile, mănăstirile și casele nobile din Lisabona. În vara aceasta, Rezervorul a devenit expoziție de artă; umbre și lumini alergau amețitor pe pereti și pe suprafața apei. Galeria Immersivus Lisboa, găzduiește expoziții unice, proiecții de opere de artă. Spectacolul vizual dinamic include muzică pentru a crea o experiență complet captivantă. Printre exemple se numără expoziții dedicate operelor lui Monet, Klimt și Van Gogh.
Muzeul Militar se află pe dealul Santa Engrácia, pe locul unei turnătorii unde se fabricau tunuri și muniție în sec. XVI-lea. Această clădire a fost finalizată în 1905. În încăperea Vasco da Gama", fiecare centimetru pătrat de perete și plafon este acoperit cu hărți și picturi care ilustrează deschiderea rutelor comerciale între Portugalia și India. Saloanele Marelui Război, puncte de atracție ale muzeului, dețin piese de artilerie, sculpturi, arme și diverse alte artefacte de război. În cealaltă parte a clădirii, intrați într-o serie de camere incredibil de ornamentate, care poartă numele monarhilor portughezi. În timp ce muzeiștii au depus un efort susținut pentru a afișa avuțiile muzeului, uneori doar o singură vitrină de sticlă, poate ascunde cel mai impresionant secret. Zeci de tunuri se aliniază în curtea interioară numită și Curtea Tunurilor. Pereții curții sunt decorați cu 26 de panouri mari de plăci ceramice tradiționale (azulejos) realizate între sec. XVIII și începutul sec. XX-lea. Acestea ilustrează cronologic cele mai importante bătălii și momente istorice ale Portugaliei, de la Reconquista creștină (1139) și Bătălia de la Aljubarrota, până la Primul Război Mondial (1918). Printre artiștii care au contribuit se numără mari nume precum Bordalo Pinheiro. În interiorul clădirii se află un spațiu expozițional unde sunt expuse și mai multe tunuri cât și piese de artilerie. La un capăt tronează vagonul masiv din lemn și fier care a transportat impozantul Arc de Rua Augusta pentru a-l instala în Piața Comerțului. Se pare că a luat trei zile și au fost necesari mulțime de cai pentru acest lucru. Sâmbată 13 iunie. Continui să călătoresc cu Lisbon card pe toate mijloacele de transport.. Cum am spus mai sus, azi e mare sărbătoare, Sf. Anton patronul portughezilor, deci aș putea merge la Biserica Sf. Anton din cartierul Alfama. Aș putea merge la Mall Oriente și apoi la Casa Gonçalves. Am început cu Casa Gonçalves care era închisă (sâmbătă zi liberă și Sf. Anton). Am intrat în librăria din apropiere și am făcut cunoștintă cu o tânără vânzătoare, Anna care era dintr-o familie cu rădăcinile în estul Europei. Am schimbat adrese de e-mail, căci duduia voia să meargă în Europa și și-ar fi dorit să viziteze și România. Era absolventă a unei facultăți de finanțe din Portugalia. Am vorbit un pic și despre investiții. Am mers apoi la Targul de carte la recomandarea Annei, târgi care se ține în parcul Eduard VII în fiecare an, și reunește editori și publiciști din întreaga lume. Era foarte cald și m-am odihnit un pic în parc, pe un scrânciob de copii singurul loc liber la acea oră din zi. Am luat-o apoi pe Bd Libertății, ca în dreapta să urc spre Grădina botanică ce părea foarte aproape. Menționez că nu aveam telefon, nu aveam GPS, nu aveam decât memoria mea ce fotografiase harta găsită pe internet de dimineață (laptop), după care făcusem o schiță de mână.
Unul din plămânii de verdeață ai orașului, Parcul Eduard VII, este loc popular pentru localnicii ce-și plimbă câinii, fac jogging sau se întâlnesc aici cu prietenii, pentru a păși împreună departe de centrul aglomerat al orașului. De aici se deschide o splendidă perspectivă, cu grădini, cu un labirint de boscheti și cu râul Tagus în fundal. Parcul Eduardo VII ocupă o suprafață de 26 ha. Numele de Eduard VII-lea l-a primit în cinstea regelui Angliei, care a vizitat Portugalia în 1902, pentru a întări relațiile dintre cele două țări. Înainte se numea Parcul Libertății. În partea de nord a parcului este arborat cel mai mare steag al Portugaliei (20m x 12m) pe un catrag de 35 m înălțime. Praça do Marquês de Pombal (Piața Marchizul de Pombal) este o mare intersecție de căi de suprafață cât și subterane (Linha Azul și Linha Amarela) și constitue unul dintre cele mai importante noduri de transport și puncte de reper ale orașului. Optsprezece linii de autobuz ce servesc orașul, operate de compania de transport Carris, trec prin această piață. Piața poartă numele lui Sebastião José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal, primul conte de Oeiras, puternicul prim-ministru care a condus Portugalia între anii 1750-1777, refăcând orașul dupa cutremurul din 1755. Este cunoscut și pentru Reforma socială: A redus puterea Inchiziției și a abolit sclavia în Portugalia continentală. Statuia dedicată lui, construită între 1917 și 1934 și creată de Adães Bermudes, António Couto și Francisco Santos, este plasată pe un magnific pedestal în mijlocul pieței. Marchizul are în stânga sa un leu, simbol al puterii.
Continui cu povestirea mea de căutare a Gradinii Botanice. Am mers ore cred, pe o căldură insuportabilă; am urcat un deal, în final am intrat într-un bar să întreb de direcție. La insistențele fetei dela bar, am băut un mare pahar de apă cu gheață, căci sticla de apă ce o luasem cu mine la plecarea dela hotel, se treminase. În fine am găsit grădina și cu un tichet de 5 e - o reducere doar de 50 c (cred că m-au păcălit), am intrat și stat pe o bancă. Nu mai aveam puteri să cobor dealul pe care, după aceea să il urc înapoi. Ce este interesant, chiar dacă eu nu știam limba portugheză mare dezavantaj căci acest fapt tot timpul mi s-a reproșat, am găsit oameni ce s-au oferit să mă ajute. Pe acest faimos deal, un cuplu care cobora vesel nu mi-au spus ce mă așteaptă, doar că sunt pe drumul bun, că ei s-au mutat de 3-4 luni în Lisabona și le place foarte mult. Alti doi domni, când m-au vazut așa descumpănită probabil că eram roșie la față și păream a fi fără puteri era o zi toridă iar eu urcam de o oră au scos fiecare telefonul lui și mi-au arătat drumul. Mi-am dat atunci seama cât ocolisem când aș fi putut, imediat din Piața Marchizul de Pombal, să urc direct spre oibiectivul meu.
Grădina Botanică din Lisabona a fost inaugurată la 25 ianuarie 1906, în urma unui decret regal emis de regele Carlos. Această inițiativă a avut loc în contextul organizării serviciilor agricole și a instruirii pentru coloniile portugheze. Grădina găzduiește specii originare din Angola, Capul Verde, Timorul de Est, Guineea-Bissau, Macao, Mozambic, São Tomé și Príncipe. Cunoscută sub numele de Grădina Colonială și a fost amenajată inițial în serele contelui de Farrôbo și pe terenurile adiacente, care fac parte în prezent din Grădina Zoologică din Lisabona. Sera principală a fost construită în 1914, din fier și sticlă, respectând stilul arhitectural al epocii. Aceasta adăpostește specii care datează încă de la înființarea grădinii. În 1947, au fost adăugate alte două sere, permițând menținerea a trei regimuri de temperatură diferite.
Grădina a fost concepută ca un centru de studiu al plantelor tropicale și de colectare a informațiilor privind agricultura din coloniile portugheze. Personalul grădinii a promovat relații cu instituții similare, în vederea schimbului de material vegetal, cât și o sursă de cunoștințe tehnice pentru funcționarii guvernamentali care activau în domeniul agriculturii în colonii. În 1940, a jucat un rol important în cadrul Expoziției Lumii Portugheze, găzduind Secțiunea Colonială. Tot atunci a fost amenajată Grădina Orientală, inspirată de colonia Macao de la acea vreme. În aceeași perioadă a fost construit Restaurantul Colonial și au fost amplasate paisprezece busturi reprezentând persoane din Africa și Asia, busturi realizate de sculptorul Manuel de Oliveira. Ca parte a expoziției, membri ai unui trib din arhipelagul Bijagós (Guineea-Bissau) au fost ținuți pe o insulă dintr-un lac al grădinii, într-o formă de grădină zoologică umană. În grădină a fost expus și un leu viu. În ianuarie 2019, grădina a fost închisă pentru lucrări de reabilitare, fiind redeschisă după un an. Acestea au fost primele lucrări majore de reabilitare de după anii 1940. În partea de nord a Grădinii se află Palatul Conților de Calheta, achiziționat de regele João al V-lea în 1726. Clădirea găzduiește laboratoarele de cercetare și Muzeul Tropical din Lisabona, care nu a fost încă redeschise.
Găsim în Grădina Botanică Tropicală aproximativ 600 de specii de arbori și plante grupate astfel: Arbori și arbuști tropicali cât și plante tropicale de interes economic (guava, nuci pecan) Palmieri și cicade (palmieri din Insulele Canare, Yucca gigantea) Plante suculente (inclusiv speciile din genul Cereus, Aloe, Euphorbia, Selenicereus și Opuntia) Plante uscate. Muzeul posedă 50.000 de plante uscate și 2414 mostre de lemn Menționez aici că mai sunt și alte gradini botanice in Lisabona. Grădina Botanică Tropicală situată în zona Belém, care oferă o incursiune în vegetația tropicală și subtropicală. Parcul Botanic Monteiro-Mor: Un parc istoric transformat în grădină publică.
Am ieșit din grădina botanică și am luat-o la stânga pe Strada Politehnicii apoi pe Don Pedro V, și deodată m-am aflat în mijlocul unei mulțimi de oameni. Se făceau poze de grup, se înghesuia lumea la o balustradă să se uite undeva
Mă aflam în Miradouro de Sao Pedro de Alcantara. De aici puteți vedea toată Avenida da Liberdade, Piața Restauradores și cartierul Baixa, pe lângă Castelo de São Jorge, cu zidurile sale impunătoare și coroana fotogenică de pini verzi. M-am felicitat căci din întâmplare, fără hartă și telefon, numai cu o schița de mână a locurilor, am nimerit în una din cele mai spectaculare miradouras ale Lisabonei. M-am așezat și eu la balustradă, cot la cot cu lumea ce se minuna de priveliște. Obosită nu mai voiam decât să cobor în Piata Rossio de unde să iau metroul către hotel.
Piața Largo Trindade Coelho, următoarea mea oprire, este o piațetă animată situată în zona Bairro Alto/Chiado. Găzduiește clădirea istorică a primăriei și ansamblul São Roque. Aici se află și o statuie a lui António Vieira, cunoscut preot iezuit din secolul al XVII-lea. Biserica São Roque (comandată de iezuiți lui Filippo Terzi, acelaș care a proiectat și Biserica São Vicente), a fost construită în secolul al XVI-lea, și este prima biserică a ordinului iezuit din Portugalia. Are o fațadă simplă, dar ascunde un interior baroc spectaculos, plin de lemn aurit (talha dourada) și dale pictate (azulejos). Adăpostește faimoasa Capelă a Sfântului Ioan Botezătorul (creată de Luigi Vanvitelli), a fost comandată la Roma în sec. XVIII, considerată la acea vreme cea mai scumpă capelă din lume datorită pietrelor prețioase folosite (lapis lazuli, agat, aur). Biserica deține și relicve sacre, inclusiv un spin din coroana de spini a lui Isus Cristos și o bucată de lemn despre care se spune că provine din leagănul lui. Muzeul São Roque amplasat lângă biserică, a fost deschis în 1905 și este unul dintre primele muzee de artă din Portugalia. Expune o colecție impresionantă de obiecte de artă religioasă, pictură, sculptură și giuvaere din secolele XVIl și XVIII. Deține veșminte preoțești bogat brodate și o colecție vastă de relicve sacre. Există de asemenea, o colecție de picturi baroce din secolul al XVI-lea.
Cea mai rapidă și pitorească cale de a coborî de la Largo Trindade Coelho în Piața Rossio sunt treptele istorice de pe Calçada do Duque. Traseul durează 10 minute și oferă o priveliște superbă asupra orașului. Începi să cobori treptele lungi, mărginite de restaurante tradiționale și terase. La capătul treptelor, treci pe lângă Gara Rossio și ai ajuns direct în colțul de nord-vest al Pieței Rossio.
Duminica 14 iunie. Azi am mers din nou la Muzeul Calouste Gulbenghian. Dacă muzeul era parțial închis pentru renovare, se putea vizita grădina și Centrul de Arte Moderne (CAM), deschis de curând, un spațiu vibrant dedicat artei contemporane. Proiectată de arhitectul Kengo Kuma, laureat al Premiului Pritzker, clădirea este o conexiune perfectă între artă, arhitectură și natură. CAM găzduiește cea mai completă colecție de artă portugheză modernă și contemporană. Grădina a devenit un loc drag mie. Am zăbovit un pic aici: așezată pe o bancă din amfiteatru am scris în caietul meu. În jurul meu se desfășurau activități publice, ca să zic așa, căci porțile grădinii au fost deschise publicului din cartier, se poate intra fără a trece prin muzeu. O mamă cu doi copii își luau un prânz frugal, un baiat cu ochelari cu multe dioptri citea dintr-o carte frumos legată în piele, o tânără vorbea la telefon, destul de discret pentru a nu deranja pe cei din jur, și patru rățuște zburau de colo-colo, ba pe gradene, ba pe scena teatrului unde stăteau la taclale.
Luni 15 iunie. Azi am rezervat o plimbare aeriană cu cabina. Trebuie să ajung la stația de merou Olivais, pe linia roșie ce duce la aeroport. Plimbarea oferă o perspectivă aeriană asupra râului Tajo și a estuarului, pe o distanță de 1,2 km, în Parcul Națiunilor, la o înălțime de 30 m. Aceasta se desfășoară în apropierea celebrului Oceanário și a Turnului Vasco da Gama, urmărind malul vestic al orașului. Se poate vedea și podul Vasco da Gama cât și clădirile din această parte a orașului, datând din 1998.
Oceanário de Lisboa, faimosul acvariu are 5 milioane de litri de apă sărată și adăpostește rechini, pisici de mare și alte viețuitoare marine mari, peste 15.000 de creaturi marine din 500 de specii. Cele patru rezervoare din jurul marelui rezervor central, separate de rezervorul central prin foi acrilice transparente pentru a da iluzia unui singur rezervor, au patru habitate diferite cu flora și fauna lor nativă de pe coasta stâncoasă a Atlanticului de Nord, linia de coastă a Antarcticii, pădurile temperate din Pacific și recifele coraliere tropicale indiene. Acvariul din Lisabona este unul dintre puținele din lume care adăpostesc un "sunfish", dificil de păstrat datorită cerințelor unice și exigente de îngrijire. Nu am vizitat Oceanario anul acesta, căci auzisem că marele pește pe care voiam să îl revăd, nu mai era acolo. Peștele "sunfish" (Mola mola = piatra de moara) este cel mai greu pește osos cunoscut în lume. Adulții cântăresc între 247 și 1.000 kg. Specimenele sunt originare din apele tropicale și temperate. Acest pește poate fi la fel de lat cât de lung. El se hrănește în principal cu meduze, dar pentru că această dietă este săracă nutrițional, consumă cantități foarte mari. Femelele pot produce până la 300.000.000 de ouă. Acești pești au câțiva prădători naturali ca: leii de mare, balenele ucigașe și rechinii. În unele părți ale lumii ca Japonia, Coreea și Taiwan, sunt considerați trufandale. Peștii lună (peixa lua) sunt ținuți în bazinul principal doar când sunt tineri, de dimensiuni medii. De îndată ce cresc prea mari pentru spațiul din acvariu, Oceanário de Lisboa îi eliberează în ocean pentru a le asigura bunăstarea. După eliberare, poate urma o perioadă în care în bazin nu se află niciun pește lună, până când un nou exemplar (mai mic) este adus pentru îngrijire și adaptare. Nu este nici o greșală: sunfish, peștele luna, mola mola, peixa lua - sunt unul și acelaș pește, în engleză are nume diferit de numele dat în limbile latine.
Stația de tren Gare do Oriente, a fost stația de metrou finală a liniei roșii, dar linia a fost extinsă până la aeroport. Stația de metrou se află la partea inferioară a gării, sub un număr de piloni arcuiți, din beton. Ceva mai futuristic nu există în Lisabona, este imperios de vizitat acest obiectiv. Pe arhitectul contrucției, Santiago Calatrava, îl cunoaștem din Valencia (Spania), unde a proiectat Orașul Artelor și Științelor, un complex cultural și arhitectural gigantic care include L'Hemisfèric (planetariu în formă de ochi), Muzeul de Științe Príncipe Felipe, Palatul Artelor Reina Sofía și structura L'Àgora. Gare do Oriente a fost construită ca terminal principal pentru expoziția Expo 98. Proiectul arhitectului spaniol Santiago Calatrava a fost selecționat în 1994, iar construcția a început un an mai târziu. Gara a fost inaugurată oficial la 19 mai 1998, cu două luni înainte de deschderea Expo 98.
Podul Vasco da Gama este un pod pe cabluri, ce se întinde peste estuarul fluviului Tagus. Este cel de-al doilea pod din Europa ca lungime după podul din Crimeia peste strâmtoarea Kerci (18,1 km) și cel mai lung din interiorul Europei, cu o lungime totală de 17,2 kilometri. A fost proiectat să reziste unui cutremur de 4,5 ori mai puternic decât cutremurul care a lovit Lisabona în 1755 (estimat la 8,7 pe scara Richter). Poate rezista unei viteze a vântului de 250 km/h. Stâlpii de susținere de 2,2 și 1.7 metri diametru, ajung la o adâncime de 85 metri sub nivelul mării. A fost proiectat să dureze 120 de ani. Din cauza lungimii sale, a fost nevoie să se ia în calcul și sfericitatea Pământului pentru a așeza corect stâlpii (altfel ar fi apărut o diferență de 80 de cm la capătul podului). Lățimea podului este de 30 m, iar deschiderea principală de 450 m. Construcția podului a început în februarie 1995. Podul a fost deschis pentru circulație la 29 martie 1998, la timp pentru Expo 98, Târgul Mondial care a aniversat 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a rutei maritime către India.
Passeio das Tágides este o promenadă încântătoare care oferă priveliști uimitoare asupra strălucitoarei porți de agrement din Lisabona. Perfectă pentru o plimbare relaxantă, această promenadă pitorească se întinde de la Oceanariu până la Turnul Vasco da Gama, și în zilele însorite, se transformă într-un loc idilic pentru a face fotografii memorabile ale cartierului Parque das Nações. M-am odihnit pe o bancă în parc, am făcut câteva poze, am remarcat fântânile conice interesante, după care m-am întors în oraș cu autobuzul 759 până în Piata Restauradores. Mi-a luat mult timp, autobuzul ocolind prin cartiere de locuițe cu blocuri de 2-3 etaje, zone cu vii și grădini, un traseu destul de interesant.
Marti 16 iunie. In sfârșit am reușit să vizitez Casa-Muzeu Dr. Anastácio Gonçalves situată în Av. 5 de Outubro, 6-8; Metro Pico sau Parque. Casa este câștigătoare a Premiului de arhitectură Valmor 1905, operă a arhitectului Norte Junior, constuită în stil Art Nouveau. A fost studioul de lucru al pictorului José Malhoa; a fost achiziționată în 1932 de colecționarul de artă Dr. oftalmolog António Anastácio Gonçalves (1888-1965). Pictorul a rămas prieten cu noul propietar, căruia i-a și făcut câteva portrete. Colecția doctorului include o mare varietate de obiecte, în special picturi portugheze din sec. XIX, piese de artă decorativă, cât și o colecție extraordinară de porțelan chinezesc. Am aflat că datorită zonei seismice pronuțate a Lisabonei, casa necesită urgentă reabilitare. Pentru aceasta toată colecția va fi mutată în alt loc și probabil, vor trece mai mult de doi ani, până va vedea din nou lumina unei expoziții. Am trecut și pe la librărie să îi dau binețe noii mele prietene Anna. Dar ea avea zi liberă iar tipul ce îi ținea locul, a reușit să mă facă interesată în cumpărarea unui ghid al Portugaliei, editura DK Penguin Random House.
Câteva obiecticve din lista mea nu le voi putea vizita: Museu Nacional do Azulejo (Muzeul Național de Placi ceramice) este închis temporar pentru renovare. În anul 2017 a primit un număr total de 193.444 de vizitatori. Muzeul a fost înființat în 1965 devenind Muzeu Național în 1980. Este situat în fosta mănăstire din Madre Deus, fondată de Regina D. Leonor în 1509. Biserica este decorată cu remarcabile tablouri și plăci ceramice ce reprezintă scene istorice sau religioase. Sacristia deține un dulap din lemn brazilian și cadre din lemn sculptat; corul înalt este ornat cu statui din lemn aurit; Capela Sf. Anton are o decorație barocă din secolul al XVIII-lea și un număr semnificativ de pânze de pictorul André Gonçalves. Museul Nacional de Arte Antiga este și el închis temporar.
Miercuri 17 iunie. Biserica Estrela este în planul meu de azi. Voi mai cumpăra un card de metrou pentru două zile, 17 si 18 iunie, pentru a vizita în goană, obiectivele ce mi-au scăpat. Dis de dimineață am mers la mallul El Corte Ingles, cel mai elegant se spune, din Lisabona. Am vrut să cumpăr un disc cu muzică de Rodrighez, dar nu am găsit nici un magazin de muzică. Dela Food Court mi-am cumparat un croissant și un strudel și am pornit spre bazilica și grădina Estrela. Dela stația de metrou Marchizul de Pombal am mers cu autobuzul 720 până la bazilica Estrela. Am decis să vizitez mai întâi grădina care se află vis-à-vis de biserică.
Jardim da Estrela, grădină-parc este deschisă publicului în fiecare zi de la 7 dimineața până la miezul nopții. Parcul are zone atent întreținute, are numeroase plante exotice, un mic iaz cu rațe, iar în weekenduri este vizitat de familii tinere. Jardim da Estrela este locul perfect pentru a te relaxa profitând de vremea glorioasă a Lisabonei și a lua o pauză de la stresul de a fi turist! Amenajarea acestei grădini publice a început în 1842 ca un loc de distracție pentru locuitorii Lisabonei, când clasa de jos nu efectua muncile periculoase ale secolului al XIX-lea. Citatul provine din documentele istorice și decretele regale oficiale din secolul al XIX-lea, mai exact din contextul actului de donație și planificării inițiale din 1842 (sau al inaugurării din 1852). Finanțarea pentru amenajarea peisagistică și sculpturi a stagnat în timpul instabilității politice din anii 1860, dar parcul a fost deschis în 1873. Timp de peste 70 de ani, un leu a fost ținut într-o cușcă, spre încântarea vizitatorilor parcului, iar în zilele noastre rațele sunt singurele viețuitoare din parc. Un punct de interes al Grădinii Estrela este tribuna din fier forjat, unde muzicienii cântă vara. Chioșcul de muzică se afla inițial pe Avenida da Liberdade. Chioșcul construit în 1884, a fost mutat în Jardim da Estrela în 1936.
Basilica Estrela sau Bazilica Regală este prima biserică din lume dedicată Inimii Sacre a lui Isus. Face parte dintr-un vechi complex carmelit existent pe acest loc. A fost construită din ordinul reginei Maria I a Portugaliei, ca o promisiune împlinită pentru nașterea unui fiu (José, Prințul Braziliei). Construcția bazilicii a început în 1779 și a fost terminată în 1790, după moartea lui José provocată de variolă în 1788. Biserica poate fi văzută de departe, având o cupolă uriașă.Stilul arhitectural este baroc și neoclasic târziu. Frontul prezintă două clopotnițe și include statui de sfinți și figuri alegorice. La interior, o mare cantitate de marmură gri, roz și galbenă a fost folosită în pardoseli și pereți, în modele geometrice complicate. Este una dintre cele mai frumoase biserici europene. Mai multe picturi de Pompeo Batoni contribuie de asemenea, la un interior exchizit. Mormântul reginei Maria I se află în partea dreaptă a transeptului. O faimoasă Scenă de Nativitate realizată de sculptorul Joaquim Machado de Castro, cu peste 500 de figuri executate din plută și teracotă, constitue o atracție majoră pentru vizitatori.
Joi 18 iunie. Sunt două cimitire mai importante în Lisabona: Cimitirul Britanic situat în nordul grădinilor, unde se află mormântul lui Henry Fielding, romancierul englez și Alto de Sao Joao. Acesta din urmă era mai aproape de hotelul meu. Cimitirul Alto de São João, cel mai mare cimitir din Lisabona, este situat în parohia civilă Penha de França, fostă parohia São João. Acesta este locul de odihnă a multor personalități, de la literatură la artă, de la știință la politică, de la clasa muncitoare la nobilime, alături de cetățeni anonimi care sunt îngropați sau incinerați aici. Cimitirul are mauzolee, morminte temporare și permanente, cripte, osuare și columbariu. De remarcat sunt Cripta Combatanților din Marele Război și Memorialul victimelor lagărului de concentrare de la Tarrafal (insula Santiago, Republica Capului Verde).. Cimitirul Alto de São João a fost fondat în 1833 după epidemia de holeră din oraș, împreună cu Cimitirul Prazeres. Primul crematoriu din țară a fost construit aici în 1925, dar a încetat să funcționeze din motive politice și religioase în 1936. Acesta și-a reluat funcția abia în 1985, sub presiunea comunității hinduse a orașului. Au fost deja incinerate mai multe personalități publice, precum José Saramago (Premiului Nobel pentru Literatură), și Álvaro Cunhal, politician antifascist, ministru în primele patru guverne provizorii de după Revoluția Garoafelor.
Ziua era frumoasă, am luat metroul dela Intendente, am ieșit la Aroios, în Placa de Chile. Am luat-o pe strada Morais, apoi pe Soares am mers o mulțime și am ajuns într-o zonă frumoasă, curată a orașului. Traversez și intru în cimitir. Ca în orice sat european, câțiva bărbați ședeau la poartă, pe băncuță, discutând
lumea. M-am adresat cu respect
nu, ei nu știau engleză, iar eu, portugheză. Dar erau birouri acolo, elegante, mari
am întrat
mi s-a dat un catastif să mă uit în el, după ce au auzit că sunt româncă și înțeleg limbile latine
Am luat de acolo câteva nume de celebrități îngropate în cimitirul care, avea să mă uimească din multe puncte de vedere. Erau mauzolee, ca la cimitirul Belu din București. Erau pietre de morminte cu numele celor ce trecuseră în altă lume și cuvinte dragi despre mort, sau ce au dorit ei să fie scris acolo în amintirea lor. Erau
dar ce nu era! O zonă mai sărăcăcioasă avea mormintele marcate doar cu o cruce sau o placă mică. Deodata lumina s-a schimbat: de sub pomi am ieșit la larg
jos în vale era estuarul, râul, era APA, liniștită și albastră. La Lisabona unde te întorci, cât de departe crezi că ajungi, mereu apare dânsa, APA!. Da, în vale era Tagus.
M-am odihnit un pic pe o bancă mâncata de carii - da, aceștia trăiesc chiar și în aer liber
furnicile coborau și urcau pe piciorul băncii
Nu am stat mult, am făcut mulțime de poze, mers și la capelă unde era o familie ce petreceau ultime momente cu mortul lor și m-am jenat să intru să deranjez oamenii în intimitatea lor
Spre ieșire, o drăguță doamnă cu soțul, mi-a atras atenția Le-am adresat cuvântul
erau nemți din Berlin. Iată, am găsit un subiect de discuție
ne-am povestit despre Berlin și ne-am recomandat. Pe doamnă o chema Margarita. Eu am plecat, ei au rămas să mai viziteze. Ziua devenise toridă, am pășit afară din cimitir și m-am așezat în stația autobuzului care nu mai venea
Deodată cineva m-a strigat. Ce surpriză! Cine să mă cheme pe nume în acest oraș străin? Era Margarita, care de vis-à-vis îmi striga să merg pe jos, că mișcarea face bine.
Vineri 19 iunie-înapoi în București. De dimineață, având atâtea ore până la plecarea din Lisabona (trebuia să eliberez camera la 10-11 dimineața), am decis să merg în Rossio și poate să urc cu elevatorul de Bica, sau să mă plimb prin centru, fară un țel anume
Pașii au decis: m-au călăzit în sus pe deal, apoi la stânga spre Alfama, căci nu vizitasem încă vestita, bătrâna Catedrală Fė. Cald, turiști, căruțe cu grupuri, pantă la străzi și lunecuș pe pietrele lor aici nu sunt trotuare de asfalt ci din pietre calupuri măiestrit așezate, dar lunecoase, gălăgie de nedescris
Am ajuns la catedrală câtă lume înăuntru! Se plătea intrarea. Am privit un pic
nu e tihnă când e atâta lume și, mai ales nedisciplinată. Am ieșit din catedrală și mers în sus, având râul și estuarul în dreapta, în vale
După un timp, cum era ora prânzului și foarte cald, mi-am zis să mă opresc la un mic restaurant să beau ceva. Da, sub pomi planturoși, la mese cu fete de masă în carouri, roșii sau albastre, m-am așezat la Restaurante da Fė. Vinul alb comandat a venit imediat și au început să îmi prepare prânzul. Șef și chelneri erau toti indieni și nepalezi, cu mare respect pentru client. Dar mâncarea
a lăsat mult de dorit. La întoarcere, deși coboram, drumul mi s-a părut mult mai lung. Bagajele le dusesem la hotel într-o cameră-depozit, deci nu aveam dece să mă grăbesc, până la cinci când venea taxiul aveam tot timpul.
Catedrala Fė a fost construită după ce primul rege al Portugaliei - D. Afonso Henriques - a cucerit orașul, l-a luat de la mauri în 1147. El dorea un simbol imediat al creștinismului, o dovadă clară a victoriei sale. Aproape un mileniu mai târziu, după ce a supraviețuit incendiilor și mai multor cutremure, Sé este încă un punct culminant în peisajul districtului Alfama. Deși a suferit multe modificări arhitecturale și lucrări de renovare de-a lungul secolelor, clădirea rămâne o fermecătoare mărturie a istoriei. În catedrală se găsesc moaștele sfântului Vincente, patronul Lisabonei. Potrivit legendei, două ciori i-au însoțit înmormântarea în catedrală. La vremea respectivă, ciorile erau peste tot și au fost folosite chiar și ca păsări de companie de către comercianți. În cinstea patronului orașului, toți nounăscuții erau numiți Vincent. Ciorile au dispărut și astăzi pot fi găsite numai în stema oficială a orașului, alături de un vas, așa cum apar și pe statuia sfântului. Putem spune că Lisabona are doi sfinți patroni: acest Sf. VIncente, de proveniență spaniolă și Sf. Anton, sfânt local, născut în Lisabona și căruia i se dedică aproape o lună întreagă de petreceri, luna iunie.
La aeroportul Humberto Delgado în Lisabona, se pleacă de la terminalul doi către București, la ora 8 pm. Nu am reușit să tipăresc bording pass-ul, căci nu mi s-a trimes prin e-mail. Ba chiar era confuzie dacă avionul va pleca la 5 pm sau 8 pm. La fel ca la Charles de Gaule în Paris, în țările est europene și Africa", se pleacă cu avioane cărora li se atașază o scară și nu burduful prin care calătorii merg civilizat către corpul avionului. Un autobuz ne duce dela poarta de îmbarcare la avion. Din nou întârziere la plecarea avionului. Peripeții la dat bagajul la cală. Iar am diferență de plătit, și nu am telefonul să arăt că
am plătit de mult bagajul. M-am împrietenit cu două doamne românce din Buzău. Cineva m-a ajutat să urc bagajul de mână pe scara avionului. Am crezut că am loc la fereastră, dar s-a dovedit a fi la mijloc, pe bancheta de trei persoane. La București, după ce am așteptat îndelung bagajele care nu mai apăreau, ni s-a spus să le căutăm la subsol. De câți ani călătoresc, nu am primit niciodată bagajele pe banda din subsol.
Poate va întrebați al cui nume îl poartă aeroportul din Lisabona. Humberto Delgado (19061965), cunoscut sub numele de Generalul fără frică, a fost un general de aviație, diplomat și politician portughez, devenit un simbol național al rezistenței împotriva dictaturii lui António de Oliveira Salazar. A fost cel mai tânăr general din istoria forțelor aeriene portugheze. În calitate de director al Aviației Civile, a fost fondatorul companiei aeriene naționale TAP Air Portugal în anul 1945. De asemenea, a servit ca atașat militar la Washington și reprezentant al Portugaliei la NATO. În februarie 1965, Delgado a fost atras într-o capcană la granița dintre Spania și Portugalia (lângă Olivenza). A fost bătut de moarte și asasinat de agenții PIDE (Poliția Secretă a lui Salazar), alături de secretara sa braziliană, Arajaryr Campos. Nu pot încheia această lungă expunere fară a menționa numele câtorva personalități pe care le-a dat Portugalia lumii întregi, nu numai țării. Printre aceste personalități sunt și femei, poete sau regine, care au contribuit la înflorirea țării cât și la ridicarea nivelului de viață al poporului.
Francisco de Almeida (1450-1510), nobil, soldat și explorator, consilier al regelui Ioan al II-lea al Portugaliei, primul vicerege al Indiei portugheze, a stabilit hegemonia portugheză în Oceanul Indian, cu victoria în bătălia navală de la Diu în 1509; Afonso de Albuquerque (cca. 1453 16 dec 1515) a fost un general, amiral și om de stat portughez care a instaurat hegemonia portugheză în Oceanul Indian. A cucerit Goa, transformând-o în capitala administrativă permanentă a Asiei portugheze. În 1511): a ocupat Malacca, în Peninsula Malay, pentru a controla rutele comerciale vitale de mirodenii dintre Est și Vest. A blocat principalele căi de navigație din Marea Roșie și Golful Persic, transformând Oceanul Indian într-o mare controlată exclusiv de portughezi. A încurajat căsătoriile mixte între bărbați portughezi și femei din rândul populației locale, pentru a asigura stabilitatea unei populații coloniale sedentare. Duarte Pacheco Pereira (1460-1533), numit "cel Mare", a fost căpitan, a călătorit în special în Oceanul Atlantic la vest de insulele Capului Verde, în jurul Braziliei de nord; are realizări în războiul strategic, explorare, matematică și astronomie. Cu două secole în avans, a calculat valoarea gradului de arc meridian cu o marjă de eroare de doar 4%; Duarte Barbosa (1480-1521), scriitor și navigator; a participat la prima expediție pentru a ocoli lumea condusă de cumnatul său Ferdinand Magellan; João de Castro (1500-1548), ofițer naval, om de știință, scriitor și cartograf, al patrulea vicerege al Indiei portugheze. A făcut multe investigații maritime științifice și poate fi considerat unul dintre descoperitorii magnetismului crustal. A observat variații spațiale ale declinării în unele puncte ale globului (Baçaim, India), pe care le-a atribuit efectelor deranjante ale maselor de roci subacvatice; António Ferreira (1528-1569), poet, reprezentant al școlii clasice fondată de Francisco de Sá de Miranda. Lucrarea lui, Castro, este prima tragedie în portugheză, și a doua în literatura europeană modernă. Poreclit portughezul Horace, a fost un apărător ardent al limbii portugheze. Diogo do Couto (1542-Goa, 1616), istoric notabil care a continuat "Deceniile Asiei" ale marelui istoric João de Barros. Couto a fost prieten apropiat al poetului Luís de Camões. António Vieira (1608-1697), iezuit, scriitor, considerat "prințul" amvonului. Marele poet Fernando Pessoa, l-a numit Împăratul limbii portugheze" João Pinto Ribeiro a fost unul dintre conspiratorii și planificatorii revoluției din 1 decembrie 1640. Sebastião José de Carvalho e Melo, primul conte de Oeiras, primul Marquess de Pombal (1699-1782), om de stat în epoca iluminismului, ministru al Regatului (1750-1777). Pombal a reconstruit Lisabona în urma cutremurului din 1755. Leonor de Almeida Portugalia (1750-1839), Marchioness of Alorna, a 8-a contesa de Assumar, una dintre cele mai mari figuri ale literaturii portugheze, cunoscuta sub numele de Alcippe. Américo Monteiro de Aguiar (18871956), filantrop Fernando Pessoa (1888-1935), poet, scriitor, critic literar, importantă figură literară a secolului XX; Mário de Sá-Carneiro (1890-1916), poet și scriitor; Amália Rodrigues (1920-1999), Rainha do Fado (regina Fado); Jorge Ferreira Chaves (1920-1982), arhitect; José Saramago (19222010): activitatea sa literară de vârf a avut loc în a doua jumătate a secolului XX. În 1998, a devenit primul (și singurul) scriitor de limbă portugheză care a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Mário Cesariny (1923-2006), poet suprarealist, pictor; Alexandre O'Neill (1924-1986), poet și scriitor; Mário Soares (1924-2017), politician, al 17-lea Președinte, al 53-lea / 60-lea prim-ministru; Álvaro Siza Vieira (n. 1933): Proeminent arhitect contemporan, laureat Premiu Pritzker (Nobelul în arhitectură) în 1992. Jorge Fernando Branco de Sampaio (19392021), politician, Comisar ONU, avocat portughez și politician, președintele Portugaliei din 1996 până în 2006. António Damásio (n. 1944): Unul dintre cei mai importanți neurocercetători din lume. Cărțile și studiile sale despre relația dintre emoții, creier și comportamentul uman (Eroarea lui Descartes) au revoluționat psihologia și neurologia modernă. António Guterres (1949), Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, al 62-lea prim-ministru; José Manuel Barroso (n. 1956): A fost Președinte al Comisiei Europene timp de două mandate (20042014), gestionând Uniunea Europeană într-o perioadă crucială de extindere și reformă economică, al 63-lea prim-ministru; António Costa (n. 1961): Fost prim-ministru de lungă durată al Portugaliei, ulterior Președinte al Consiliului European. Joaquim de Almeida (n. 15 martie 1957): cel mai cunoscut actor portughez la Hollywood. A jucat în Desperado, Fast Five, Clear and Present Danger și serialul 24. Mariza (n. 1973): Cea mai importantă ambasadoare modernă a muzicii tradiționale Fado, recunoscută internațional pentru reinventarea acestui gen muzical melancolic.
În sport: Eusébio (19422014), a atins apogeul carierei în anii '60 (câștigând Balonul de Aur în 1965), rămânând primul mare simbol global al fotbalului portughez. José Mourinho (n. 1963): unul dintre cei mai titrați și influenți antrenori de fotbal din era modernă, câștigând Liga Campionilor cu FC Porto și Inter Milano. Luís Figo (n. 1972): câștigător al Balonului de Aur în 2000, a fost liderul Generației de Aur a fotbalului portughez și a jucat pentru mari rivale precum Barcelona și Real Madrid. Cristiano Ronaldo (n. 1985): unul dintre cei mai mari fotbaliști din istoria planetei. Deținător a 5 Baloane de Aur și cel mai bun marcator all-time la nivel de echipe naționale.
Era să uit: lăsați timp pentru a explora stațiile de metrou, căci arta pe gratis" cât și istoria artei ilustrată" o găsiți aproape în fiecare din ele, atât în mozaicuri pe pereți cât și în pardoseli meșteșugit realizate. Idea înfrumusețării stațiilor prin desen s-a născut în 1959, odată cu nașterea metroului în Lisabona. Pioniera și cea mai importantă personalitate din spatele acestui proiect a fost pictorița Maria Keil. Între anii 1957 și 1982, ea a decorat singură 19 stații de metrou (precum Roma, Avenida sau Parque), revitalizând arta tradițională a plăcilor de faianță portugheze (azulejos) într-un stil modern și geometric. Ea a pornit alături de soțul ei, arhitectul Francisco Keil do Amaral, care a proiectat primele stații.
Pe măsură ce rețeaua de metrou s-a extins, au fost invitați și alți artiști de renume, atât portughezi cât și internaționali. Iată câțiva dintre cei mai importanți pictori și artiști plastici care au decorat stațiile din Lisabona: Júlio Pomar: Unul dintre cei mai mari artiști contemporani ai Portugaliei, care a realizat desene în stil graffiti pe pereții stației Alto dos Moinhos, reprezentând scriitori celebri precum Fernando Pessoa sau Luís de Camões. Rogério Ribeiro: A redecorat și modernizat stația Avenida cu panouri ritmice de plăci ceramice în nuanțe de galben, verde deschis și albastru. Tomás Taveira: Arhitectul și artistul care a transformat stația Olaias într-o explozie spectaculoasă de culori, coloane impunătoare și mozaicuri moderne. Françoise Schein și Federica Matta: Au colaborat la decorarea stației Parque, îmbogățind-o cu elemente ce fac trimitere la Epoca Descoperirilor Maritime și la Declarația Universală a Drepturilor Omului. Se găsesc aici 450.000 de plăci ceramice specifice (azulejos). Stația Oriente, în zona Parque das Nações (Expo '98). Cele 10 picturi murale din plăci ceramice dedicate temei oceanelor, sunt realizate de diverși artiști internationali, inclusiv Yayoi Kusama din Japonia sau Syed Haider Raza din India. Din 1990, au apărut alți artiști precum și un nou curent în arta murală. Excelează stațiile de pe Linia roșie: Olaias, Bela Vista, Olivais, Oriente; Linia albastră: Restauradores, Avenida; Linia verde: Cais do Sodre, Campo Grande; Linia galbenă: Saldanha.
Sperând că am stârnit curiozitatea cititorilor, mă opresc aici, deși mai sunt multe de povestit.
Arh. Mariana Popa Toronto,
|
Arh. Mariana Popa / Toronto 10/1/2026 |
Contact: |
|