Mai avem nevoie de profesori ?
Aud că profesorii cer iarăși mărirea salariilor, în condițiile de austeritate pe care le trăim și că autoritățile sunt deranjate de această îndrăzneală. Cum adică, pe fondul crizei din Golf, al războiului din vecinătate, al crizei noastre de guvern și în mijlocul atâtor altor nenorociri, mai vin acum și profesorii să ceară? Ce mai vor și profesorii ăștia? Cine sunt ei de se cred așa de importanți? Un proverb grecesc spune că pe aceia pe care au vrut să-i pedepsească, zeii i-au făcut profesori, fapt care arată greutatea meseriei de profesor, răspunderea profesorului în fața celor care-și încredințau lui copilul, labilitatea statutului profesorului. Se pare că nici foarte demult nu o duceau prea bine educatorii. Ba, se aud voci care spun că educatorii și-au trăit traiul. Azi, inteligența artificială (IA) i-ar fi făcut inutili pe profesori. Copiii, adolescenții, tinerii și maturii învață cu toții de pe net, unde sunt înmagazinate toate cunoștințele lumii. Ce rost ar mai avea cineva care să expună aceste cunoștințe? Mai sunt și din aceia care nu au făcut niciodată școală bună, care au luat diplome la „fără frecvență”, care s-au îmbuibat de bine „la stat” și care nu au înțeles niciodată la ce este bun un profesor. În fond, nici educația nu pare să mai fie necesară pentru unii. Mulți părinți, ajunși oameni de afaceri prosperi, se duc la școală și dictează felul în care ar trebui să fie notați sau apreciați fiii și fiicele lor și chiar modul în care ar trebui să fie predată materia. În Parlament, unii care nu știu ce înseamnă o lecție la clasă, cum se pregătește ea, care sunt formulele de adresare către elevi și dinspre elevi vin cu fel de fel de propuneri. Unii cer să fie desființate orele de dirigenție, ca să nu-i mai dăscălească atâta dascălii pe elevi. Alții sunt teribil de nemulțumiți că elevii nu au educație sexuală suficientă, că nu știu cum se fac ori cum nu se fac copiii. Și propun o disciplină școlară nouă, Educație sexuală, cu o oră pe săptămână. Alții sunt și mai nemulțumiți că elevii nu știu să mănânce corect și cer o disciplină numită Educație pentru nutriție sănătoasă. Sunt și care se simt scandalizați că elevii nu știu să facă o afacere și cer Educație antreprenorială. Alții cer Educație financiar-bancară, alții Educație pentru protecția mediului, alții Educație rutieră, alții Educație pentru deprinderi practice și tot așa. S-ar aduna vreo 10-12 ore în plus pe săptămână, ceea ce nu duce decât spre un singur rezultat: tăierea a 10-12 ore din cele care există deja, fiindcă săptămâna nu se poate lungi și nici nu se poate crește numărul de ore pe săptămână. Așa că s-a tăiat câte o oră de la Istorie („Ce atâta poveste?”), alta de la Geografie („Doar este GPS, care ne orientează în natură!”), alta de la Română („Doar asta e limba maternă și se știe de acasă!”) și mai urmează materii considerate inutile sau depășite. Sunt „experți” care nu mai vor nici Matematică, Fizică, Chimie, Biologie, Română, limbi străine, Istorie și Geografie, ci altceva, în pas cu timpul acesta care se grăbește. La ce folosește în viață să înveți Matrici, Limite, chiar Trigonometria întreagă? Și chiar scrisul corect, cui folosește? Doar te corectează telefonul. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să inoculăm mai nimic direct în capetele copiilor noștri, că doar totul se află online și este dictat de IA. Teoria nu ne mai trebuie, dar ne trebuie ceva deprinderi practice, adică să facem sau să nu facem copii, să știm să mâncăm, să protejăm natura, să facem afaceri, să calculăm dobânda la bancă, să cunoaștem semnele de circulație etc. După cum se vede, nu mai este nevoie de oameni cultivați, care să știe ce au făcut înaintașii, ce este un roman de Rebreanu ori un sonet de Shakespeare, o simfonie de Beethoven sau o operă de Verdi, care sunt mecanismele simple și de ce grecul Arhimede a trăit în sudul Italiei, ce deosebire este între botanică și zoologie și dacă stilul gotic se întâlnește în Antichitate ori în Evul Mediu. Toate acestea sunt declarate mofturi din trecut, pentru cunoașterea cărora statul îi plătea degeaba pe profesori.
Azi profesorii sunt un rău necesar, fiindcă stau cu elevii când părinții sunt ocupați să facă eficientă carieră. Altfel, nimeni nu mai dă doi bani pe ei. Altădată, ei erau „apostolii satului” și luminătorii orașului. La Goga, femeia educator era „a vremii noastre dreaptă muceniță, copil blajin, cuminte prea devreme, sfielnică, bălaie dăscăliță”. Asculta lamentarea nevestelor, care veneau la ea „să-și plângă feciorii duși în slujbă la-împăratul” și ascundea „o lacrimă între slove, în alte țări când le trimitea oftatul”. Pe fete le învăța să-înflorească altița, încât ulicioara era plină la pragul ei și, dăruită cu har, rămânea nemăritată sau, mai degrabă, măritată cu satul pe care-l servea. Figurile de dascăli zugrăvite de scriitori, de la Ion Creangă la Mihail Sadoveanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea, nu sunt sfinți și nici eroi, ci oameni ca toți oamenii. Unii mai buni, alții mai răi. Dar peste tot este o undă respect pentru ideea de dascăl, pentru modelul de învățător. Văd că la școală, în clasele mici, nu se mai învață despre dascăli și dăscălițe. Mi s-a spus că ar fi plictisitor pentru niște copii obișnuiți cu telefonul mobil, cu filmulețe despre galaxii în luptă, cu oameni-păianjen și cu clingonieni.
Au apărut, firește, și dascăli moderni, pe mintea acestor copii, care știu să comunice mai bine online decât natural, care predau lecții indirect, prin mijlocirea ecranului și cu IA, care nu mai au nevoie să de uite pe față în ochii elevului și studentului. Ce să vadă în acești ochi? Poate nepăsare, poate înlemnire, poate dezumanizare. Toate ar fi bune și frumoase, dacă, după criteriile acestea moderne, adaptate la situație, ar fi rezultate scontate. Aud că testele acestea numite Pisa sunt făcute pentru oamenii viitorului, în funcție de învățământul preconizat în noua Europă. De asemenea, știu că, în cei 35 de ani trecuți de la căderea comunismului, s-au schimbat și la noi planurile de învățământ, programele și manualele, încât se predă după exigențele „construcției europene”, după nevoia de a construi „omul nou”, altul decât ni se spunea cândva. Legat de „omul nou”, îmi amintesc că odată, demult, la o lecție de „învățământ politic” comunist în care se predica ideea „omului nou, constructor al socialismului”, un coleg a întrebat dacă în această idee nu există o undă de dispreț față de „omul vechi”, tatăl și bunicul nostru, care ne-au dat viață. Lectorul nu a mai știut ce să spună și a trecut mai departe. Mai toate societățile au vrut să producă „oameni noi”, după prototipul „omului nou”, dar nu au reușit. Oamenii nu se fac la comandă, nici nu se nasc după chipul și voința noastră. Oamenii se educă după idealuri de bine sau de rău. Prin educație se pot naște îngeri sau demoni, dar fără educație se nasc monștri. Omul lipsit de educație rămâne la stadiul de animal. De când există omenirea, există și educația, iar aceasta s-a făcut prin modele, adică prin dascăli. Numai dascălul e cel care umanizează educația, care îi incumbă acestuia omenie.
Lipsa de educație se vede cu ochiul liber. Am auzit recent că un om era „umanist”, în loc de omenos. Umanist nu avea cum să fie nici el, nici un partid actual cu acest greșit nume, că doar nu e vorba de Nicolaus Olahus și nici de curentul ideologic al Renașterii din secolele al XIV-lea – al XVI-lea. Văd oameni care se laudă că au făcut clase de matematică-fizică și care nu știu că Pitagora a trăit în Antichitate, nici că un scripete se folosea odinioară în construcții și nici că o teorie nu e totuna cu o teoremă. Se poate face, rar cu rezultate bune, „engleză fără profesor”, dar educație fără dascăl nu se poate. Omul, ca să prospere intelectual, are nevoie de modele. Ce model poate să-i fie o mașină, un instrument, un aparat neînsuflețit? Sigur, îi vor stăpâni, poate, pe oameni roboții, dar vor avea ei suflet? Nu cred! Astfel că stăpânirea de către roboți va exista numai dacă oamenii își vor pierde și ei sufletul. Panta pe care am pornit spre aceasta conduce. Dacă am aplicat în școala românească preceptele occidentale după care s-au făcut chestiunile, întrebările, problematizările din testele Pisa, iar noi am obținut în România aceste rezultate catastrofale, atunci ceva e putred la noi, în România. Cum de luăm premii la olimpiadele grele ale lumii și la aceste teste picăm aproape jumătate dintre elevi? Cum de citim (târâș-grăpiș), dar nu știm ce citim?
Oare nu s-ar cuveni să dăm mai mare atenție dascălilor, de la pregătirea lor până la salarizarea lor și de la încadrarea lor în muncă până la tratarea lor ca pensionari? Cred că o cauză a răului pornește de la dispreț. Dascălul este disprețuit ca un om inutil sau aproape inutil. De la primarul care numește directorii și aprobă consiliile de administrație al școlilor până la ministrul care, poate, nu a fost dascăl niciodată, se adună mereu factori dizolvanți ai binelui. Eu nu spun că profesorii și învățătorii trecutului au fost ideali și nici că trebuie să ne inspirăm neapărat din trecut când vrem binele școlii noastre contemporane și viitoare, dar ceva din lumea de atunci trebuie să ne inspire. Motivul este simplu: generațiile ieșite din mâna și mintea acelor dascăli, ajunși azi oale și ulcele, au construit țara și lumea, au dărâmat munții la nevoie, au rezolvat ecuații grele și au scris versuri, au lăsat în urma lor ceva. De aceea, trebuie să vedem care va fi fost secretul lor. De ce și cum preotul, dascălul și medicul erau respectați? De ce se scotea pălăria la trecerea lor pe stradă? De ce se oprea câte un matur în fața unuia cu plete albe și spunea doar atât: „Vă salut, domnule profesor! Mi-ați fost dascăl!”. Și de ce bătrânul lăcrima și tremura mergând mai departe, iar tânărul se simțea plin de emoție și el? Oare toate astea să fi fost eresuri, invenții literare, povești frumoase?
Dascălul avea un statut în societate și nimeni nu îndrăznea să i-l conteste. Nici nu-i trecea cuiva prin minte așa ceva. De când e lumea, societățile sănătoase i-au prețuit pe educatorii sufletului și ai corpului. Nu degeaba se cultiva atunci „minte sănătoasă în corp sănătos”. Țara care alocă de la buget destul, atât cât trebuie, pentru educație (aici se include și cercetarea) și sănătate, este o țară „bogată”, inclusiv în privința viitorului.
Prestigiul dascălului ține nu numai de pregătirea lui profesională impecabilă, ci și de starea lui materială independentă. Văd că se vorbește mult de magistrați, care ar trebui să fie plătiți regește, ca să rămână incoruptibili. Se poate! Și sunt plătiți, într-adevăr, regește în comparație cu alții, egalii lor ca pregătire. Dascălii nu trebuie plătiți regește, ci omenește corect. În lumea greacă și chiar romană, intelectualii, adică dascălii (pedagogii), medicii, arhitecții, inginerii etc. erau la început sclavi, erau supuși stăpânilor lor. Cu timpul, în epocile mai noi, s-a văzut ce importantă era pentru societate misiunea profesorului și a intelectualului în general și a crescut atenția societății față de aceștia. Azi atenția aceasta se tot diminuează. Dar nu se diminuează odată cu ea și starea de prosperitate a societății? Se vede din experiența istorică faptul că educația bună stă la baza societăților prospere, că în centrul educației trebuie să stea profesorul și elevul, adică întreaga comunitate, fiindcă nu ar trebui să fie nimeni pe lumea asta care să nu fi fost elev și nici să nu fi fost profesor. Oricine a învățat pe cineva ceva din experiența lui a fost astfel și profesor. Cei mai buni specialiști din toate domeniile trebuie să fie profesori sau să fie și profesori, fiindcă dacă ajung profesori cei mediocri și cei răi, din munca lor vor ieși ucenici mediocri și răi. Așa că soluția pentru educație nu este renunțarea la oameni în favoarea mașinilor, la profesori în favoarea roboților, la prezența fizică în favoarea ecranelor IA, ci producerea de profesori foarte buni și prestigioși în societate, care să poată fi modele pentru tineri.
|
Ioan-Aurel Pop 9/29/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.