Gânduri mărturisite : Pisica blândă zgârie rău
Proverbele sunt, poate, cea mai concentrată formă de înțelepciune populară. În câteva cuvinte, ele reușesc să surprindă experiențe de viață acumulate de-a lungul generațiilor. Mă întreb care sunt resorturile psihologice, morale și sociale ale creatorului anonim care au condus la apariția acestei chintesențe de înțelepciune populară care este proverbul „Pisica blândă zgârie rău.”?
La prima vedere, mesajul proverbului pare paradoxal. Cum poate tocmai pisica blândă să zgârie mai rău? Mai degrabă un animal agresiv ar fi cel de care trebuie să ne ferim. Și totuși, experiența de viață a celor care au creat acest proverb spune altceva.
Proverbul nu afirmă că blândețea este periculoasă. El avertizează că blândețea nu trebuie confundată cu slăbiciunea. Omul liniștit, răbdător și cumpătat suportă adesea mai mult decât ceilalți, dar și răbdarea lui are o limită. Când aceasta este depășită, reacția poate fi surprinzătoare, tocmai pentru că vine după o lungă perioadă de stăpânire de sine.
În limba engleză există cugetări asemănătoare, care folosesc însă alte scenarii, cum ar fi: „Still waters run deep” (Apele liniștite sunt adânci), care ne avertizează că oamenii tăcuți ascund adesea profunzime și putere, „Beware of a silent dog and still water” (Ferește-te de câinele tăcut și de apa liniștită), care ne sugerează că pericolul nu este întotdeauna anunțat cu „surle și trâmbițe”, și „Do not mistake kindness for weakness” (A nu se confunda bunătatea cu slăbiciunea).
Mă întreb de ce cultura română a ales imaginea pisicii iar cea engleză imaginea câinelui și a apei liniștite? Observăm astfel o diferență subtilă între cultura anglo-saxonă unde accentul cade pe prudență și proverbul românesc care abordează consecințele și vorbește despre reacție. Pisica nu zgârie pentru că este blândă, ci pentru că blândețea ei a fost împinsă dincolo de limite.
Evident că proverbul se aplică și pentru oameni, pentru comunități, sau chiar pentru întreaga societate. Și societățile au răbdarea lor, suportând nedreptăți, abuzuri și umilințe o perioadă îndelungată, până când, la un moment dat, apare o reacție pe care nimeni nu o mai poate controla
Istoria românilor oferă numeroase exemple de schimbări de putere însoțite de violență. În Evul Mediu, schimbarea domnitorilor în Principatele Române era adesea făcută adesea prin forță, învingătorul eliminându-și de multe ori rivalul pentru a preveni o nouă confruntare. Revoluția de la 1848, deși inspirată de idealuri liberale și naționale, a fost și expresia unei societăți care avea nevoie de schimbare.
După Al Doilea Război Mondial, timp de vreo patru decenii, am traversat „holocaustul comunist”, unde „pisica” a fost „abuzată plenar”, trimisă la muncă silnică și ucisă, că nici nu-și mai amintea cum să zgârie. După decembrie 1989, și căderea regimului comunist prin cea mai sângeroasă revoluție din Europa de Est, „pisica” a căutat libertatea, fie emigrând, fie crezând în bunele intenții ale noilor conducători.
Deși aceste evenimente au cauze istorice diferite, ele ridică totuși aceeași întrebare: ce se întâmplă atunci când tensiunile acumulate într-o societate nu mai găsesc căi pașnice de exprimare? Nu cumva reacția violentă este, uneori, semnul eșecului dialogului, al compromisului și al instituțiilor democratice chemate să rezolve conflictele înainte ca acestea să explodeze?
Proverbul capătă astfel un înțeles care depășește relațiile dintre oameni. El devine o reflecție asupra echilibrului dintre răbdare și fermitate. Răbdarea este o virtute, dar nu este nesfârșită. Există un moment în care acceptarea răului încetează să mai fie o dovadă de înțelepciune și devine o formă de complicitate. Mă întreb dacă violența este consecința caracterului unui popor sau consecința eșecului instituțiilor de a permite schimbarea pe căi pașnice?
Istoria arată că violența schimbă adesea conducătorii, dar nu schimbă și firea oamenilor. După entuziasmul victoriei urmează aproape întotdeauna o perioadă de reconstrucție și de reconciliere. Înțelepciunea unui popor nu constă în puterea cu care reacționează atunci când i se epuizează răbdarea, ci în capacitatea de a crea instituții și o cultură civică prin care conflictele să fie rezolvate înainte ca răbdarea să se transforme în violență.
Echivalentul cel mai apropiat poate pentru proverbul „Pisica blândă zgârie rău”, în Noul Testament, se regăsește chiar în gestul profetic al Mântuitorului prin alungarea negustorilor din templu, zicând: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari” (Matei, capitolul 21.13).
Blândețea nu este prezentată ca slăbiciune, ci ca o virtute care trebuie însoțită de discernământ. Iisus Hristos, modelul suprem al blândeții, îi alungă pe negustori din templu atunci când casa de rugăciune este transformată în loc de negoț. Nu este un gest al mâniei necontrolate, ci al fermității în apărarea unui principiu.
Cred că aici se află adevăratul înțeles al proverbului românesc. Pisica blândă nu zgârie pentru că este violentă, ci pentru că există o limită dincolo de care răbdarea nu mai este o virtute. La fel sunt și omul și societatea.
În cele din urmă, înțelepciunea nu constă în puterea cu care reacționăm atunci când ne pierdem răbdarea, ci în capacitatea de a nu ajunge acolo. Să facem tot ce ne stă în putință pentru a promova adevărul și dreptatea, dialogul, respectul reciproc, și a rezolva conflictele înainte ca „pisica blândă” să fie nevoită să-și arate ghearele.
Ioan Cojocariu
Septembrie 2026, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 9/25/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.