Limba română
Bunica nu vorbea, cânta povețe
Mă mângâia cu vocea ei cea blândă
Iar eu știam că poate să mă-nvețe
Să fiu, să cred, să simt ce mi se-mtâmplă…
Și m-am deprins apoi cu buchea cărții
M-am dus în timp pe trepte de cuvânt
M-am bucurat să îmi cunosc străbunii
Și-am început să scriu ce am în gând.
Știm să vorbim în limba altor neamuri
Dar sufletul tresare românește
Căci inima își recunoaște graiul
Când plânge și se roagă, când iubește.
Limba română e-mbrăcată-n ie
Își cântă dorul, chiar și când o doare
Respiră doina ca pe-o apă vie
Și știe cum să pună-n vers culoare.
Mă-nclin la tot ce-nseamnă limba țării
E-n tot ce a cioplit în mine clipa
Și, zi de zi, slujind pios cuvântul,
Mă-nchin la Eminescu și Nichita….
Eminescu
Eminescu și-a cioplit verbul din rădăcini de tei,
Din plopii fără soț și nuferi galbeni
Apoi a vorbit și cuvintele lui au devenit
Vers Irepetabil.
Eminescu a definit infinitul.
A supus nemurirea și a îmbrăcat Carpații cu ea,
S-a jucat demiurgic cu timpul
Și s-a desprins, Nepereche.
Eminescu, rostit, înseamnă dor și doină.
Nerostit, este credință și vis,
Iubire de înger și zbor de luceferi.
Eminescu suntem Noi, la timpul Etern.
Iarnă
Anotimpul acesta e doar un film alb-negru în care oamenii fac figurație stângace
Ca să îndrăgesc iarna o să gândesc că somnul are o dinamică proprie
Și că vine cu vise în care nu te simți vinovat
O să-mi imaginez că peisajul este un graffitti imens, retușat în fiecare noapte de un zeu plictisit
Nu mă interesează nuanțele intermediare: gri, fumuriu, cenușiu…
Ochii osteniți să caute alte priviri pot aluneca ușurați pe gheața amintirilor
Iar pașii se imprimă curat în cărare, alungând teama că te-ai putea rătăci…
Ploaie
Apasă orele pe umerii gândului
M-am rătăcit din nou între cer și pământ
Și îmi caut drumul
Privind în oglinzile fluide desenate de ploaie
Stropii tulbură ritmic reflexia norilor
Și chipul mi se descompune hilar
În zeci de expresii tremurânde
Ca un joc stroboscopic lichid.
Îmi așez sufletul într-o bărcuță imaginară
Și îl trimit să caute soarele.
Dacă se oprește ploaia se va întoarce cu vântul,
Sau cu păsările,
Sau cu ecoul,
Îmbrăcat în petalele căzute ale lalelelor
Și îl voi asculta cum cântă povestea călătoriei
Până când va isprăvi toate metaforele
Și va ajunge să semene din nou cu mine.
Versuri turcoaz
Versurile despre flori și despre culori
Ar trebui sa rimeze
Să fie ca un cântec care se cântă singur
Acompaniat de bătăile inimii
Am amestecat albastru cu auriu și alb
Și încă puțin albastru,
Albastru deschis, albastru închis,
Albastru de cer, albastru de val,
Albastru de iris, albastru regal,
Și galben de aur, de soare, de spic,
Galben de salbă pe piept de țigancă
Și verde de nucă, și verde de viță
Și verde de frunză cusută-n igliță
Cu alb de maramă
Pe păr de codană
Născut din non-culoare,
Pictat pe pânză tare
Portret de anotimp
Călătorit în timp.
Iubire ascunsă
Îți scriu în gând în fiecare seară
Și rup paginile în fiecare zi.
Fâșii scrijelite de penița inimii,
Cad inegal în iarba speranței.
Mi-e cald lângă fantoma ta
Dar nu am curaj să rămân
Așa că voi fugi din nou și din nou,
Respirând ascuns în coama visului
Care mă va trăda, perfid,
La primele raze de lumină.
Altfel de dor
Mi-am gonit cuvintele de pe buze
Te strigau atât de tare
Că nu mai auzeam bătăile inimii
M-am împiedicat de ecou
Și am îngenuncheat să culeg
Ultimele frânturi ale speranței mele istovite
Nu pot să te mai văd plecând
Iar și iar,
Te pot iubi mai ușor învăluit în ceața depărtărilor
Unde sufletul meu e liber să viseze
Fără să verse lacrimi tulburi de sarea regretelor.
Declarație de dragoste
Te iubesc prea mult ca să te vreau doar al meu
Oricum, inima mea care te strigă mut, în adâncuri,
Ar lua foc dacă te-ai opri sa-mi spui ,,mie- dor de tine”!
O dimineață și o seară ar fi de-ajuns
Tâmpla ta lângă tâmpla mea,
Degetele tale strângând degetele mele,
Și respirația mi s-ar opri
Încercând să păstrez clipa pentru totdeauna.
Iubirea mea e un poem care rimează
Doar cu lumina zâmbetului din ochii tăi
Dragostea mea, croită din întrebări și suspine,
Îmi dă putere să privesc ziua în ochi și să-i spun:
,,Uite, pot să trăiesc cu jumătate de inimă”!
Și așa, gândul meu rătăcit în trecut,
Va încerca să smulgă din tolba regretelor
Tot ce n-am început.
Suspin de toamnă
Mi-e atât de toamnă
Că-mi văd inima oglindită în ploi viitoare...
Nu mai vreau promisiuni de la soare!
Sunt scrise pe frunze care foșnesc a risipire
Și se adună într-un cânted trist
Despre cât de dor îi poate fi sufletului
De amintirile verii.
Magdalena Mocanu
|
Magdalena Mocanu 9/25/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.