Circuit Pamukkale - Efes - Turcia
Vineri 26 iunie - Plecarea în Turcia cu o excursie organizată de Hello Holiday.
După experienţa negativă ce am avut-o cu unele agenții în trecut, am devenit foarte circumspectă. Mai bine zis mi-am pierdut încrederea în aceste agenţii. Chiar anul acesta, când eram încă în România, două au dat faliment iar o alta nu a mai făcut excursia la care mă înscrisesem. Agentiile de voiaj rămân însă cele mai recomandate pentru excursiile-circuit.
În luna februarie am reţinut circuitul de 8 zile, avion.
Check-in și îmbarcare din aeroportul Henri Coandă – București, pentru zborul spre Antalya „Capitala Rivierei turcesti”. Intâlnire cu ghidul pe aeroportul din Antalya de unde se efectueaza transferul catre hotelul la care vom fi cazati. Cocktail de bun venit și timp liber.
Aeroportul este impresionant. Foarte mare, cu greu ne-am găsit bagajele pe o bandă unde erau bagaje dela mai multe avioane sosite concomitent…Din București erau trei grupuri de excursioniști ce vizitau Turcia, o mare confuzie căci aveam se pare acelas ghid. Aici m-am împrietenit cu o familie, cu care vom forma un grup pe toată perioada excursiei.
Ghidul nostru era un tânăr turc care vorbea românește, având mama româncă. Am fost foarte răsfățați cu tot felul de povești și legende locale, exemple din înțelepciunea populară. Acesta a făcut tot felul de aranjamente ca să ne simțim bine și să putem vizita obiectivele propuse în plan. Hotelurile la care am fost cazați au depășit toate așteptările. Aproape toate erau pe malul mării. La fel și personalul ce ne-a sprijinit și servit impecabil. Mâncarea, gen bufet, se întindea pe mese de zeci de metri – fără exagerare. Nu știai ce să alegi…Tot ghidul a făcut aranjamente pentru a lua toate mesele la hotelurile unde eram cazați. Am fost cazati numai la hotele de lux, poate de patru chiar cinci stele: Dalaman, Tousan, Richmond, Denex, situate aproape toate pe malul mării și disponând și de bazine proprii, unele chiar de mai multe bazine, chiar cu apă termală.
Sâmbătă 27 iunie - Excursie la MYRA - Biserica Sf. Nicolae
Pornim pe drumul ce urmărea țărmul Mării Mediterane; parcurgem un traseu superb, marcat de păduri de pin; vom admira Munții Taurus, cu altitudini ce depasesc 3000 m. Ajungem la antica Myra (13 €/pers), unde vom vizita celebrele morminte de piatră, unele din cele mai fascinante obiective turistice din intreaga Turcie. Datând din sec IV i.Hr, constitue vestigiile fostului Regat Lycia.. In apropiere vizităm Biserica Sf. Nicolae (17 €/pers), lăcaș de cult ce amintește perioada în care creștinii trăiau în aceste locuri. Seara, cazare in zona Mugla.
Orașul Myra a fost probabil fondat de licieni. El se afla pe malul râului Myros, în câmpia aluvială fertilă dintre masivul muntos Massikytos și Marea Egee. Până în secolul al III-lea î.Hr., orașul fusese deja elenizat. În urma războaielor diadohilor, zona a intrat sub controlul lax al ptolemeilor, al seleucizilor și, în cele din urmă, al romanilor.
Regiunea a rămas sub control roman până la cucerirea sa de către selgiucizi și ulterior, de către otomani. În timpul stăpânirii otomane, în zona Myra — aflată în actuala provincie turcă Antalya — a fost înființat micul oraș turcesc Kale. În anul 2005, Kale a fost redenumit Demre.
Myra figura ca membru al Ligii Liciene (168 î.Hr. – 43 d.Hr.); potrivit lui Strabon, era unul dintre cele mai mari orașe ale alianței.
Locuitorii licieni din antichitate o venerau pe Artemis Eleutheria, zeița protectoare a orașului. De asemenea, erau venerați Zeus, Atena și Tyche. Pliniu cel Bătrân consemnează existența la Myra, a unui izvor al lui Apollo numit Curium; se spunea că, atunci când erau chemați de trei ori prin sunetul unui fluier, peștii veneau pentru a oferi răspunsuri oraculare. În perioada romană, Myra făcea parte din lumea vorbitoare de limbă greacă, care a îmbrățișat rapid creștinismul. Unul dintre primii săi episcopi greci a fost Sf. Nicolae.
Populația orașului număra probabil în jur de 5.000 de locuitori, deși așezarea era considerată o metropolă.
Ruinele orașelor lician și roman sunt acoperite în mare parte de depuneri aluvionare. Acropola de pe platoul Demre, teatrul roman și băile romane au fost parțial excavate. Teatrul semicircular a fost distrus de un cutremur în anul 141 d.Hr., dar a fost reconstruit ulterior.
La Myra există două necropole cu morminte liciene săpate în stâncă, având fațade sculptate în pereții verticali ai stâncilor. Cel mai cunoscut mormânt din necropola situată pe malul râului — la 1,5 km în amonte de teatru, de-a lungul râului Demre Çayı — este „Mormântul Leului”. Călătorul Charles Fellows care a vzitat mormintele în 1840, le-a găsit încă viu colorate în roșu, galben și albastru.
Andriake a fost portul antic al orașului Myra, ulterior a fost colmatat. Principala structură păstrată până în prezent este un hambar construit în timpul domniei împăratului roman Hadrian (117–138 d.Hr.). Lângă acest hambar se află o grămadă mare de cochilii de „Murex”, ceeace dovedește că Andriake producea colorantul purpuriu.
Săpăturile arheologice la Andriake se desfășoară din anul 2009. Hambarul a fost transformat în Muzeul Civilizațiilor Liciene. În fața muzeului au fost amplasate o ambarcațiune romană cu lungimea de 16 metri, o macara și un vagon de transport marfă.
„Acta Pauli” (Faptele lui Pavel) atestă existența unei comunități creștine la Myra încă din secolul al II-lea. Le Quien își începe lista episcopilor acestui oraș cu Sfântul Nicandru, martirizat în timpul domniei lui Domițian, în anul 95; acesta, potrivit Menologionului grecesc, fusese hirotonit episcop de către Sf. Tit. În anul 325, Licia a redevenit provincie romană distinctă de Pamfilia, având Myra drept capitală. Din punct de vedere ecleziastic, orașul a devenit astfel sediul mitropolitan al provinciei. Episcopul din Myra la acea vreme era Sf. Nicolae. Indexul lui Teodor Lector (sec VI), este primul document care îl menționează pe acesta printre părinții participanți la Primul Sinod de la Niceea (325). Mulți alți episcopi din Myra sunt menționați în documente păstrate, inclusiv Petrus, autorul unor lucrări teologice în apărarea Sinodului de la Calcedon, citate de Sf. Sofronie al Ierusalimului și de Fotie („Bibliotheca”, Codex 23).
În prezent, Myra figurează în evidențele Bisericii Catolice ca sediu titular, atât în cadrul Bisericii Latine, cât și ca episcopie a Bisericii Greco-Catolice Melkite. Azi nu se mai numesc episcopi latini pentru acest sediu, spre deosebire de episcopii melkiți, care continuă să fie numiți.
Myra a fost asediată și jefuită de trupele abbaside în anul 809, dar a revenit curând sub control roman. La începutul domniei împăratului Alexios I Comnen (1081 și 1118), Myra a fost din nou ocupată de invadatori, de data aceasta de turcii selgiucizi. Marinari din Bari – oraș care fusese la rândul său o posesiune romană în Italia, cucerită recent de normanzi – au profitat de situație și au sustras moaștele Sf. Nicolae, transportându-le la Bari.
Orașul a revenit sub control roman în timpul restaurării comnene, înainte de a fi pierdut definitiv la un moment dat după Cruciada a Patra.
Biserica Sf. Nicolae este o bazilică creștină din perioada romană, situată în orașul antic Myra; a fost în uz până la plecarea grecilor locali în 1922, iar în prezent este un muzeu situat în orașul modern Demre, provincia Antalya. A fost construită deasupra locului de veci al Sf. Nicolae, episcop creștin de Myra din secolul al IV-lea A fost utilizată încă de la construcția sa din secolul al VI-lea, fiind ridicată de Justinian cel Mare, ca biserică oficială a Imperiului Roman. Bazilica figurează pe lista indicativă UNESCO.
Biserica a fost construită în anul 520 d.Hr. pe fundațiile unei biserici creștine mai vechi, unde Sf Nicolae slujise ca episcop. Justinian I a contribuit la reconstrucția acesteia. Este remarcabilă prin frescele sale murale, precum și prin importanța sa arhitecturală și religioasă.
De-a lungul timpului, biserica a fost inundată și acoperită de aluviuni. În 1862, a fost terminată restaurarea bisericii începută de împăratul Nicolae I al Rusiei în 1855, anul morții sale. Această restaurare i-a adăugat un turn. Biserica a fost abandonată definitiv de către Biserica Ortodoxă în 1923, când grecii rămași în Demre au fost obligați să plece în urma schimbului de populație dintre Grecia și Turcia.
Săpăturile arheologice în incinta bisericii au început în 1988, sub coordonarea lui S.Yıldız Ötüken de la Universitatea Hacettepe din Ankara. Lucrările au dezgropat o parte din sectorul nordic al complexului mănăstiresc, precum și micile capele din jurul navei; una dintre acestea se remarcă prin fresce viu colorate care ilustrează viața și minunile sfântului, precum și printr-un sarcofag profanat, considerat a fi locul inițial de înhumare din care rămășițele sale au fost strămutate cu forța la Bari, în anul 1087.
Podeaua bisericii este realizată în tehnica „opus sectile” (mozaic din marmură colorată), iar pe pereți se mai păstrează fragmente de frescă.
Biserica se află în prezent în proces de restaurare. În anul 2007, Ministerul Turc al Culturii a autorizat oficierea Sfintei Liturghii în această biserică, pentru prima dată după secole întregi. Astfel, la 6 decembrie 2011, slujba a fost oficiată de Mitropolitul Hrisostom, titular al scaunului de Mira. În februarie 2021, cercetători de la Universitatea Akdeniz, conduși de Nevzat Çevik, au anunțat descoperirea a zeci de sculpturi din teracotă, purtând inscripții și datând de 2.200 ani. De asemenea, arheologii au scos la lumină vestigii materiale ale teatrului elenistic, realizate din ceramică, bronz, plumb și argint.
Sunt găsite și sculpturi ca: un cap de Meduză. Arheologii au identificat pentru prima dată orașul antic în anul 2009, folosind un radar care a relevat anomalii a căror formă și dimensiune sugerau existența unor ziduri și clădiri. În următorii doi ani, aceștia au excavat o micuță capelă datând din secolul al XIII-lea, care s-a păstrat într-o stare surprinzătoare. Într-unul dintre pereți este sculptată o cruce care, atunci când este luminată de soare, își proiectează forma pe altar.
Duminică 28 iunie - LYCIA - DALYAN - KUSADASI
Opțional, începem ziua cu o încântătoare croazieră în Delta Dalyan – zona protejata, un adevarat paradis al naturii. Peisaje unice si una dintre cele mai frumoase plaje din lume, o întindere de nisip auriu, lungă de 7 km, accesibilă exclusiv de pe mare. Putem vedea broscuțele de mare Caretta Caretta care au dat numele plajei Iztuzu (Plaja Testoaselor). Timp liber pentru plaja si baie, urmat de drumul spre Kusadasi.
Ajungem în cocheta stațiune de la Marea Egee pentru cazare.
Dalyan (Muğla). Un oraș liniștit, situat într-o zonă protejată ecologic din partea de sud a provinciei Muğla.
Dalyan oferă o evadare din agitația urbană, cu băile sale termale, traseele de-a lungul râului și atmosfera relaxată. Zona reprezintă un punct de atracție major pentru pasionații de istorie. Kaunos, un important port maritim care datează din sec X î.Hr., se află în apropiere de Dalyan, iar peisajul local este presărat cu lacuri, ruine romane și spectaculoase morminte săpate în stâncă.
1. Spectaculoasele morminte liciene săpate în stâncă, aliniate de-a lungul canalului Dalyan, sunt un obiectiv de vizitat atât pentru frumusețea cât și pentru importanța lor.
2. Plaja Iztuzu se mândrește cu ape turcoaz puțin adânci și cu zone de cuibărit pentru țestoasele marine „Caretta caretta”; tot aici își are sediul Fundația „Captain June” pentru Conservarea Țestoaselor Marine.
3. Ruinele romane – De la o vastă „palaestra” până la temple impunătoare, pasionații de arhitectură vor avea multe de admirat.
4. Kaunos are o vechime de peste 4.000 de ani; aceste ziduri masive sunt un exemplu remarcabil de inginerie elenistică.
5. Utilizate încă din antichitate, băile de nămol ale orașului includ un bazin cu apă caldă sulfuroasă și oferă un cadru excelent pentru relaxare în aer liber.
Ce să faci în Dalyan (Muğla) - Liniștea de piatră a unui gigant economic
O scurtă călătorie cu barca cu vâsle din Dalyan – manevrată de femei din partea locului – urmată de o scurtă ascensiune, vă poartă către comorile arheologice scoase la lumină în Kaunos. Acest centru comercial odinioară opulent și animat, situat între Marea Mediterană și Marea Egee, datează din secolul al IV-lea și reprezintă o uimitoare împletire multiculturală de influențe persane, grecești, romane și bizantine. Pe lângă acropolă, situl din Kaunos cuprinde morminte impresionante săpate în stâncă, pe versanți, cu fațade grandioase specifice tradiției elenistice grecești, precum și băi romane, o biserică bizantină din secolul al VI-lea, numeroase temple grecești și romane și un amfiteatru bine conservat, din secolul al II-lea, cu o capacitate de 5.000 de spectatori.
Situată la aproximativ zece minute în amonte de Dalyan, stațiunea balneară Sultaniye este locul ideal pentru a aplica „nămolul pentru frumusețe”, urmat de relaxare și revitalizare în piscinele cu apă termală sulfuroasă (cu o temperatură de aproximativ 40°C). Sultaniye este un loc de pelerinaj pentru localnici încă din perioada elenistică. Aplicarea „nămolului de înfrumusețare” te întinerește cu 10 ani, se spune.
Loc de reproducere anual pentru aproximativ 300 de țestoase marine „Caretta caretta” (specie pe cale de dispariție), plaja Iztuzu este o fâșie de pământ lungă de aprox. 4,8 km, care formează o barieră naturală între mare și apele dulci ale deltei râului Dalyan. Nisipul fin al „Plajei Țestoaselor” este accesibil doar în timpul orelor cu lumină naturală din sezonul estival, oferind un loc idilic pentru înot și plajă. Sunt în vigoare reglementări stricte de protecție a mediului. Femelele de țestoasă marină mediteraneană vin aici să-și depună ouăle încă din cele mai vechi timpuri.
Înconjurată de un lanț muntos și bogată în zone umede luxuriante, floră diversă, întinderi de stuf, mlaștini și habitate de coastă, delta Dalyan este un adevărat paradis pentru iubitorii de natură. Pești zburători, broaște țestoase de apă și de uscat, precum și peste 125 de specii de păsări – inclusiv pescărași albaștri, berze și stârci – sunt endemice în această regiune. Flota colorată de ambarcațiuni turistice din Dalyan oferă priveliști memorabile, îmbinând frumusețea naturală cu elemente de cultură și istorie.
Luni 29 iunie - EFES
Dupa micul dejun începem explorarea orașului antic Efes (40 €/pers). Efes a fost al treilea port ca marime al Imperiului Roman, cu vestigii ca: celebra Bibliotecă a lui Celsus, refacută de arheologii austrieci. Starea de conservare a cetății este incredibilă. Urmează sa vizităm Agora, templul Domițian, izvoarele termale, celebrul amfiteatru (capacitate de 25.000 de locuri), aleea din marmura Arkadia si biblioteca lui Celsus.
Ne vom caza la acelasi hotel din Kusadasi.
Efes a fost unul dintre cele mai importante orase ale Ligii Ionice (erau 12 orase). Intrat sub dominatie romana a ramas multi ani al doilea mare oras al Imperiului Roman, dupa Roma, cu o populatie de 450 000 locuitori in sec 1 i.e.n. (al doilea in lume ca marime).
Monumente de renume in acest oras sunt:
Templul lui Artemis costruit in 550 i.e.n. si distrus in 401 e.n. (una din cele sapte minuni ale lumii).
Baile publice ridicate in timpul Imparatului Constantin I;
agora, cele doua amfiteatre, cel mare de 25 000 spectatori in care mai tarziu au avut loc lupte de gladiatori si animale, si un teatru mai mic, Odeon;
biblioteca lui Celsus cu cele cca 250 000 volume,
strada principala cu magazine, acoperită azi cu panouri de lemn pentru convenienta vizitatorilor;
magazine; templul imparatului Adrian;
un foarte avansat sistem de apeducte format din patru apeducte majore cu o multime de apeducte mai mici, ce deserveau diferitele parti ale orasului;
numeroase bai si facilitati publice.
In 614 e.n. un cutremur distruge partial orasul. Raul ce trece prin oras, Cayster – are si el partea lui in distrugere, caci nisipurile aduse de meandrele lui au dus la obstructia iesirii la mare, orasul incetand sa mai fie port.
Razboaiele peloponeze nu au afectat viata de zi cu zi din Efes. Locuitorii orasului erau surprinzator de sociabili, de liberi si deschisi in purtari si gandire. Se permitea strainilor sa se integreze in comunitate iar educatia era la mare pret. Prin Cultul Artemisei orasul devenise un aparator al drepturilor femeilor; Efes avea chiar femei artisti. Sub stapanire persana orasul si-a pastrat drepturile sale.
Cand in 334 i.e.n. Alexandru cel Mare invinge persii, orasul eliberat il primeste triumfal pe Alexandru.
Orasul Efes a fost mutat de doua ori din cauza inundatiilor sau malariei, urmare a proastei canalizari cauzate de raul ce depunea masiv aluviuni.
Noua asezare a luat numele sotiei lui Lysimach, Arsinoe. Dupa moartea guvernatorului Lysimach in lupta de la Corupedium, orasul Arsinoe trece sub Seleucus I Nicator, revenind la vechiul nume de Efes și Imperiul Seleucid. In 263-197 i.e.n. cade sub conducere egipteana. In final revine la Republica Romană.
După o perioada mai agitata de razboaie si intrigi politice, cand Augustus ajunge imparat (27 i.e.n.), Efesul devine capitala Asiei proconsulare (nu Pergamul). Doua secole de inflorire vor urma pentru orasul Efes.
Punctul de declin al orasului este marcat de invazia gotilor (263 e.n.), care distrug templele, jefuiesc si ataca populatia. In secolele 5 si 6, orasul Efes ramane totusi cel mai important oras al Imperiului Bizantin in Asia Mica, dupa Constantinopole.
Imparatul Flavius Arcadius ridica nivelul strazii intre Teatru si port. Bazilica Sf. Ioan a fost construita in timpul Imparatului Justinian I (sec VI e.n.).
Pierderea accesului la Marea Egee (azi este retras 5 km de la mare), a dus la sărăcirea orasului care nu mai beneficia de schimburile comerciale. Locuitorii au inceput sa paraseasca orasul de jos si sa se stabileasca pe colinele inconjuratoare. Case noi se construiau cu materiale de la templele si cladirile vechiului oras devastat. Sculpturi de marmora au fost transformate in praf pentru obtinerea ipsosului si tencuielilor.
Trecerea arabilor in anul 654 e.n. si cucerirea de selgiucizi in 1090, au redus Efesul la un mic sat pe nume Hagios Teulogos; bizantinii l-au recuperat in 1100 si l-au pastrat pana in 1308.
Cruciatii au fost surprinsi sa nu gaseasca aici, un oras mare, un port renumit. Dar intre timp micul satuc ce se chema Ayasalouk, a fost cucerit de Sasa bey (1304e.n.). In sec XIV orasul a primit o importanta moschee, Isa Bey. Cand luat de Tamerlan cand luat de otomani, in 1425 este incorporat Imperiului Otoman, ca in sec XV sa fie in final abandonat. Langa Efes, asezarea Ayasuluğ – port la mare, a devenit in 1914 Selciuk.
Muzeul Ephesus Experience (Efes Deneyim Müzesi), situat în situl antic Efes din Selçuk. Este un pavilion modern, minimalist, conceput să se integreze în peisajul natural și chiar să poată fi demontat în viitor. În interiorul muzeului: Spațiile interioare sunt întunecate și pline de atmosferă, fiind dotate cu tehnologie de ultimă generație. Experiența: Utilizează proiecții la 360 de grade, iluminat special, peisaje sonore, arome și ceață pentru a purta vizitatorii într-o călătorie multisenzorială prin istoria de 3.000 de ani a orașului – de la fondarea sa legendară de către Androklos și Oracolul din Delphi până la epoca romană glorioasă și cultul lui Artemis.
Biblioteca lui Celsus este monumentul emblematic al Efesului și a treia cea mai mare bibliotecă din lumea antică (după cele din Alexandria și Pergam). A fost construită între anii 110–135 d.Hr. de către Gaius Julius Aquila ca monument funerar pentru tatăl său, fost proconsul roman. Acesta a fost înmormântat într-un sarcofag aflat direct sub clădire, un privilegiu extrem de rar în interiorul unui spațiu public antic.
Adăpostea între 9.000 și 12.000 de suluri de papirus și pergamente. Acestea erau protejate de umiditate prin nișe speciale construite în pereți dubli, un sistem ingenios de izolație. Fațada din marmură are o înălțime de 17 metri și este decorată cu coloane corintice și replici ale celor patru statui feminine ce întruchipează virtuțile lui Celsus: Sophia (Înțelepciunea), Arete (Excelența), Ennoia (Inteligența) și Episteme (Cunoașterea).
Interiorul a fost mistuit de un incendiu în secolul al III-lea d.Hr., în urma unei invazii gotice sau a unui cutremur, însă fațada impunătoare pe care o admirăm astăzi a fost restaurată meticulos în secolul al XX-lea din piesele sale originale.
Aleea din marmura Arkadia, arteră principală pavată în întregime cu blocuri masive de marmură albă, face legătura între inima orașului și zona portuară (Marea Egee), trecând prin fata Marelui Teatru (capacitate de 25.000 locuri).
Aici găsim primul „afiș publicitar” din istorie: pe o dală de marmură a acestei străzi este incizat un faimos desen antic care înfățișează o amprentă de picior, un cap de femeie, o inimă și o casetă (simbolizând banii). Istoricii îl interpretează drept o reclamă stradală către bordelul (Casa de Toleranță) aflat la intersecția străzilor.
Casa Feciaorei Maria este situata nu departe de Efes, la cca 7 km, la Selciuk.
Se crede ca este ultima residenta a Fecioarei Maria, azi loc de vizita pentru turisti si de rugaciune pentru crestini cat si musulmani. Arheologii susțin că această clădire dateaza din sec. VI sau VII e.n. dar este construita pe fundatii mult mai vechi, ramase din sec 1 i.e.n.
Tot aici se gasesc trei izvoare tămăduitoare; trebuie sa bei apa numai dintr-unul din ele si sa-ti pui o dorinta.
In drumul spre iesire, un perete intreg expunea bilețelele pe care pelerini din lumea larga isi scriseseră rugile lor, sperand ca Fecioara Maria să le implinească.
M-am așezat la umbră, la o masă modestă cu suprafața melaminată, să comand un ceai. Colegii rămăseseră să mai umple o sticlă cu apă miraculoasă sau să agațe un bilețel cu dorințe înnoite. Lângă mine s-a așezat un localnic ce mi-a spus câte ceva despre acest loc sfânt, supărat că a devenit atât de popular și aglomerat. Când ceaiul ce îl comandasem a venit, el mi-a spus că turcii nu beau ceai de plante sau fructe de pădure ci numai ceai negru, adevărat, cultivat în regiunea Rize de la Marea Neagră. Metoda de preparare este prin infuzare îndelungă într-un ceainic dublu numit çaydanlık. În partea de sus se face o infuzie foarte concentrată (dem), iar în cea de jos fierbe apa cu care se diluează ceaiul în pahar. Se bea fierbinte, în pahare mici de sticlă în formă de lalea (ince belli), care permit admirarea culorii roșu-intens (numită „sânge de iepure” sau tavşan kanı). Poate fi servit simplu sau cu zahăr cuburi. Niciodată nu se adaugă lapte.
Dar acest loc de pelerinaj a fost tarziu descoperit.
Un preot parisian, Abbe Julien Gouyet citeste in 1881 o povestire a unei maici, sora Anne Catherine Emmerich (moarta in 1824), care a visat in repetate randuri locul din apropierea Efesului unde s-ar gasi casa Fecioarei Maria. Abee Gouyet merge la Efes, urca Muntele Privighetorii dupa indreptarile calugaritei si gaseste o casa asemanatoare cu cea din visele maicutei. Rapoartele lui catre superiori (chiar si Vaticanului i-a fost anuntata descoperirea) nu au dat roade.
Zece ani mai tarziu, un grup de preoti de la Sacred Heart College in Smyrna dau peste aceeasi cartulie. Sub conducerea unui distins invatat evreu Fr. Henri Jung, merg sa caute locul respectiv (27 iulie 1891). Gasind ceeace au crezut ca sunt ruinele case Fecioarei Maria, ei raporteaza directorului colegiului Fr. Poulin, care la randul sau, transmite stirea episcopului Timoni in Smirna. Acesta merge personal sa vada locul si face un amanuntit raport care duce la inceperea sapaturilor ce se dovedesc imediat revelatoare.
In 1896 Papa Leon XIII declara Casa Mariei loc de pelerinaj, iar succesorul lui, Papa Pius X da o plina indulgenta pentru iertarea pacatelor celor ce vin in pelerinaj la aceast loc sfant.
Dar nu a fost instaurata imediat aceasta hotarare din cauza evenimentelor ce au dominat zona aceasta a Turciei.
La 1 Noiembrie 1950 Papa Pius XII scoate encyclicul Munificentissimus Deus, care proclama dogma inaltarii la cer a Fecioarei. In cateva luni el precizeaza ca acesta este locul de ridicare la cer.
In 1960 Papa John XXIII a trimes o lumanare speciala casei Mariei, distinctie ce o primesc numai cele mai importante locuri de pelerinaj ale Fecioarei Maria. In 1967 Papa Paul VI viziteaza aceasta casa, aducand in dar o lampa de bronz. Urmatoarea vizita papala a fost cea a Papei John Paul II (in 1979). Aceasta vizita a fost mult mai fastuasa, cu o slujba la care au luat parte 1000 de credinciosi si care a marcat localitatea pe hartile religioase.
Mai mult de doua milioane de oamnei vin pe an in pelerinaj la acest loc sfant.
Marți 30 iunie - PAMUKKALE si HIERAPOLIS
O zi toridă. Excursie prin minunata vale cu meandre spre Pamukkale. Terasele albe de travertin au luat naștere din depozitele apei termale ce curge spre aval. Acest loc este cunoscut ca având un efect curativ încă din Antichitate. După vizita la Pamukkale ne îndreptăm spre ruinele magnificului oraș Hieropolis, înfloritor în timpul Imperiului Roman. Aici sunt temeliile Templului lui Apollo (sec. II d.Hr). În apropiere se află impunătorul Teatru Roman cu cele 50 de trepte de travertin. Apoi vom putea face o baie termală la hotel. Costul intrărilor la Pamukkale + Hierapolis este de 30 €/pers. Înnoptăm în Pamukkale.
La 19 km de Denizli, se afla localitatea Pamukkale, foarte vizitata nu numai datorita calitatilor termale ale apelor dar si a frumusetii locului. Ape adesea colorate in rosu, datorita mineralelor ce le contin, tasnesc din fantani arteziene improvizate de natura. Pe versantul opus orasului, tavi de calcar, suprapuse fug in vale varsand din una in alta apa ce pare albastra cand imprumuta culoarea incredibilului cer oglindit in ele.
Cu uimire, uitandu-ma pe harta, am constatat ca daca as fi mers din Milet in susul raului Menderes, dupa ce as fi trecut prin paduri de arama, argint si aur, dupa ce m-as fi imprietenit cu animalele padurilor si as fi admirat caprele agile ce fug pe varf de munte, as fi ajuns nu departe de Pamukkale.
Nu se stie prea mult despre originea orasului Hierapolis; nu s-au gasit urme ale hititilor sau persilor. Prima cladire in jurul careia s-a format mai tarziu orasul, a fost templul dedicat lui Hieron de catre frigieni. Orasul a fost fondat ca un oras balnear in secolul al doilea i.e.n. si oferit de romani regelui Pergamului, Eumenes II in 190 i.e.n. Orasul a fost numit dupa templul existent sau in cinstea Hierei, sotia lui Telephos, fiul lui Heracles.
In 133 i.e.n., orasul a fost retrocedat romanilor prin testamentul regelui Pergamului, Attalos II. Distrus in 17 e.n. de un cutremur, este reconstruit in timpul lui Tiberius (din 60 e.n.) Pe timpul lui Severus si al fiului sau Caracala, Hierapolis a atins maximum de inflorire in arta, cultura si comert (196-215 e.n.).
Marmura din carierele exploatate in aceasta zona a fost folosita la decorarea Hagiei Sofia din Istambul. In timpul romanilor, orasul a fost guvernat de un guvernator al Efesului. In 129 e.n., Hierapolis a fost vizitat de Imparatul Adrian. In acelasi an a inceput construirea amfiteatrului.Hierapolis a devenit capitala Frigiei in timpul domniei lui Constantin.
In sec VII este devastat de persii invadatori, iar in sec XII, orasul cade sub stapanirea turcilor selgiucizi; in sec XIV este complet ruinat si parasit de locuitori. Cutremurul din 1534 niveleaza aproape ruinele ramase, iar depunerile de calcar se fac din ce in ce mai consistente dupa acest cutremur.
Sub talpile nostre se gasesc morminte neexcavate inca (cca 1200 sarcofagii au fost scoase la lumina prin sapaturile arheologice executate de turci si englezi). Aceasta necropola este considerata una din cele mai bogate si bine pastrate din Turcia. Un sistem de canale de distributie a apelor se afla si azi sub dalele de piatra grele, ce paveaza drumul.
Ruinele ramase sunt cele ale unui teatru si ale templul lui Apolo. Ca si la Delphi, templul este asezat pe o falie activa, asa incat bioxidul de carbon joca rolul lui in prezicerile preotilor (oracolul lui Pluto).
Baia romana a devenit Muzeu Arheologic si adaposteste obiecte vechi, frize, capiteluri gasite in zona. Drumul cu colonade care taia orasul de la nord la sud (toate celelalte strazi erau ori paralele ori perpendiculare pe el – sistemul lui Hypodamus) era insotit de fiecare parte de un rand de coloane si de un pietonal de 3 m latime.
Baia Cleopatrei, un bazin de forma ondulata folosit si in zilele noastre, contine ape termale la o temperatura de 36-58 gr C, bogate in substante chimice si chiar radioactive, ce ajuta la vindecarea diferitelor boli.
Ca si in timpurile vechi cand 1000 pacienti beneficiau de cura termala la un moment dat, si azi lumea vine aici cautand insanatosire pe cai naturale.
Miercuri 1 iulie - Zbor cu balonul cu aer cald (optional) – ANTALYA
În lumina răsăritului de soare vom admira priveliști minunate, în zbor liniștit peste terasele de travertin de un alb pur.
După micul dejun, luăm drumul către Antalya, de-a lungul Munților Taurus. Vizită la un atelier de țesut covoare.
Ne vom caza doua nopți într-un hotel din zona Antalya.
Zborul cu balonul cu aer cald la Pamukkale, cunoscut și sub numele de „Castelul de Bumbac”, oferă o priveliște spectaculoasă a teraselor de travertin alb și a ruinelor antice de la Hierapolis cât și un răsărit de soare spectaculos.
Joi 2 iulie - ANTALYA - CASCADA KARPUZKALDIRAN
Cascada Karpuzkaldıran, cunoscută și sub numele de cascada Düden de Jos, este locul în care râul Düden se varsă direct în Marea Mediterană. Numele „Karpuzkaldıran” se traduce „cel care ridică pepeni”, fiind o denumire locală istorică. Apa se prăvălește de pe o stâncă înaltă de 30 m, transformând locul într-o importantă atracție turistică ușor accesibilă din orașul Antalya de care este la o distanta de 12 km. Cascada Karpuzkaldıran este situată chiar în interiorul parcului Düden.
De fapt cascada am vizitat-o în prima zi a circuitului noastru, când ghidul Alex, ne-a dus la ea direct dela aeroport.
După micul dejun vom merge într-un tur de oras in antica Attalia, astăzi un oraș emblematic, aflat pe Riviera turcească a Marii Mediterane, înființat de Attalos al II lea, vestitul rege al Pergamului, la aprox. 150 i.Hr.
Vom vizita portul, centrul vechi și faimosul minaret – simbolul orasului, Yivli Minare. Timp liber pentru cumparaturi la un magazin de bijuterii, dar si la unul cu articole din piele.
Antalya este unul dintre cele mai mari orașe din Turcia și capitala provinciei Antalya, a cincea cea mai populată provincie a țării. Recunoscută drept „capitala turismului” din Turcia și un punct central al Rivierei Turcești, Antalya este situată pe coasta de sud-vest a Anatoliei, fiind mărginită de Munții Taurus. Orașul are o populație de aproximativ 1,5 milioane de locuitori, în timp ce populația întregii provincii este de 2.722.103 locuitori.
Orașul este cea mai importantă stațiune maritimă a Turciei de pe Riviera Turcească. Dezvoltarea la scară largă și finanțarea guvernamentală l-au transformat într-o destinație internațională de prim rang. În prezent, Antalya este al patrulea cel mai vizitat oraș din lume, după Istanbul, Londra și Dubai. În 2023, a atras peste 16,5 milioane de vizitatori străini.
Antalya a găzduit summitul G20 din 2015 și expoziția internațională Expo 2016. Cinci țări își mențin misiuni consulare în Antalya: Belgia, Germania, Rusia, Serbia și Regatul Unit.
Orașul a purtat anterior numele de Attaleia, fiind fondat în jurul anului 200 î.Hr. de către regele Attalos al II-lea al Pergamului. Attaleia a fost cucerită ulterior de romani (133 î.H.), când Attalus al III-lea, nepotul lui Attalus al II-lea, a lăsat regatul moștenire Romei prin testament, la moartea sa survenită în acel an. Sub stăpânire romană, orașul a cunoscut o perioadă de prosperitate, marcată de construirea unor monumente noi – precum Poarta lui Hadrian.
La fel și alte orașe antice din apropiere, cum ar fi Patara, Xanthos și Myra (în regiunea Licia), Perga, Aspendos și Side (în Pamfilia), precum și Sagalassos, Antiohia și Termessos (în Pisidia). Aceste orașe erau deja centre importante înainte de venirea romanilor.
De-a lungul istoriei, Antalya a trecut sub Imperiului Selgiucid (1207) și Imperiul Otoman (1391). Dominația otomană a adus o perioadă de relativă pace și stabilitate, care a durat cinci secole. După Primul Război Mondial, orașul a fost ocupat timp de trei ani de Italia, însă a revenit sub autoritatea Turciei în timpul Războiului de Independență al Turciei.
Orașul a servit drept bază navală pentru puternica flotă a lui Attalus.
Creștinismul a apărut în regiune încă din secolul I: Attaleia a fost vizitată de Pavel din Tars și de Barnaba. Este posibil ca unii dintre episcopii atribuiți scaunului episcopal din Attaleia (Pamfilia) să fi fost, de fapt, episcopi de Attalea din Lidia (Yanantepe), întrucât Le Quien îi include în listele ambelor scaune. Deși nu mai este un sediu episcopal rezidențial, Attalea din Pamfilia figurează astăzi în evidențele Bisericii Catolice ca scaun titular.
Attaleia a fost un oraș important al Imperiului Bizantin. A servit drept capitală a temei bizantine Cibyrrhaeot, care cuprindea coastele sudice ale Anatoliei. Tema Cibyrrhaeotă a fost o provincie administrativă importantă și principalul district naval al Imperiului Bizantin de pe coasta sudică a Anatoliei (Turcia de astăzi), care încă din sec VIII-lea, a servit drept linie de apărare maritimă împotriva raidurilor navale musulmane. Conform cercetărilor lui Speros Vryonis, orașul era și un centru comercial major fiind situat între Marea Egee, Cipru și regiunile dinspre est. Pe lângă negustorii locali, se puteau întâlni armeni, saraceni, evrei și italieni.
La momentul urcării pe tron a lui Ioan al II-lea Comnen, în anul 1118, Attaleia era un avanpost izolat, înconjurat de beilicuri turcești și accesibil doar pe mare, însă cucerirea orașului Sozopolis de către acesta, în 1120, a restabilit legătura terestră cu orașul. După ce a aflat de moartea împăratului Manuel I Comnen în 1180, sultanul selgiucid Kilij Arslan al II-lea a asediat puternic orașul, dar nu a reușit să-l cucerească. După cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, Niketas Choniates consemnează că Attaleia constituia domeniul feudal personal al unui anume Aldebrandus, „italian de origine, crescut cu strictețe în tradiția romană”. Când Kaykhusraw, sultanul turcilor selgiucizi, a încercat să cucerească orașul în 1206, Aldebrandus a primit ajutor din Cipru, un contingent de 200 infanteriști latini. Atacatorii au fost învinși după un asediu care a durat mai puțin de 16 zile. Dar Kaykhusraw avea să cucerească Attaleia în anul următor și să construiască prima moschee a orașului. Creștinii locali s-au răsculat și au recucerit Attaleia în 1212, cu sprijinul lui Walter de Montbéliard. Stăpânirea bizantină, restabilită în Attaleia, a luat sfârșit în 1216, în urma intervenției lui Kaykaus I.
Pentruca tot vorbim de vechi regate si cruciade, iata prima femeie care a deținut o funcție publică în regatul cruciat.
Melisenda a fost regina Ierusalimului din 1131 până în 1152, și prima femeie conducătoare a Regatului Ierusalimului. Faima ei a crescut datorită sprijinului generos pe care l-a acordat diferitelor comunități creștine din regatul său. Cronicarul contemporan William de Tyr a lăudat-o.
Orașul și regiunea înconjurătoare au fost cucerite de turcii selgiucizi la începutul secolului al XIII-lea. Attaleia a fost capitala belikului turc Teke (1321–1423) până la cucerirea sa de către turcii otomani, cu excepția unei perioade de stăpânire cipriotă între anii 1361 și 1373.
Acesta ocupă o suprafață imensă și este unul dintre cele mai atractive orașe care pot fi văzute oriunde, fiind totodată extrem de populat și bine sistematizat. Fiecare grup de locuitori trăiește într-un cartier separat. Comercianții creștini locuiesc într-un cartier al orașului cunoscut sub numele de Mina [Portul], fiind înconjurați de un zid ale cărui porți sunt închise din exterior pe timpul nopții și în timpul slujbei de vineri. Grecii, care au fost locuitorii săi de odinioară, trăiesc separat într-un alt cartier, evreii în altul, iar regele, curtea sa și mamelucii în altul, fiecare dintre aceste cartiere fiind, de asemenea, împrejmuit cu ziduri. Restul musulmanilor locuiesc în orașul propriu-zis. În jurul întregului oraș există un alt zid mare. Orașul cuprinde livezi și produce fructe de calitate, inclusiv un soi admirabil de caisă, numit de localnici „Qamar ad-Din”, al cărui sâmbure are gustul de migdală dulce. Acest fruct este uscat și exportat în Egipt, unde este considerat un mare lux.
Orașul avea o minoritate greacă ce reprezenta o treime din populație până la schimbul de populații. De asemenea, exista o comunitate armeană redusă numeric, care deținea o biserică numită Hovhannes Surp Garabed pe strada „Hamam Çıkmazı”; aceasta a fost ulterior demolată. Comunitatea evreiască din Antalya dispunea de o sinagogă mică în cartierul Balbey și de o școală religioasă. Sinagoga a fost închisă în 1948.
Comunitatea evreiască avea două cimitire; unul dintre ele, situat vis-a-vis de „Dönerciler Çarşısı” (Bazarul Vânzătorilor de Shaorma), a fost demolat atunci când zona a fost deschisă pentru construcții, însă o piatră funerară din marmură, aparținând unui evreu pe nume Raphael Moshe, a fost transferată la Muzeul din Antalya, unde poate fi văzută în grădina acestuia.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, exploratorul otoman Evliya Çelebi descria un oraș cu străzi înguste, cuprinzând 3.000 de case repartizate în 20 de cartiere turcești și patru grecești. Orașul se extinsese dincolo de zidurile cetății, iar portul putea găzdui până la 200 de ambarcațiuni.
În secolul al XIX-lea, la fel ca în cea mai mare parte a Anatoliei, conducătorul orașului era un „dere bey” (moșier sau proprietar de pământ). Familia Tekke Oğlu, stabilită în apropiere de Perge, fusese silită să se supună în 1812 de către Mahmud al II-lea, însă a continuat să reprezinte o putere rivală guvernatorului otoman până la începutul secolului al XX-lea, supraviețuind cu mult timp după căderea celorlalți mari bei din Anatolia. Documentele Companiei Levent (Turcia), care a menținut o agenție în Antalya până în 1825, consemnează activitatea acestor „derebey” locali.
În anul 1920, populația orașului Antalya era estimată la aproximativ 30.000 de locuitori. Portul era descris ca fiind mic și nesigur pentru nave pe timpul iernii. Antalya exporta grâu, făină, semințe de susan, animale, cherestea și cărbune de lemn. Ultimele două produse erau exportate adesea în Egipt, în timp ce alte mărfuri ajungeau în Italia sau în insulele grecești, acestea din urmă importând în special făină. În 1920, orașul dispunea de șapte mori de făină; grâul era importat și ulterior prelucrat local înainte de a fi exportat. Antalya importa produse manufacturate, provenite în principal din Regatul Unit.
De la hotel autocarul ne-a adus pe Cumhuryet Cd, unde ghidul ne-a lasat afară, în natură. Desigur, pe partea cealaltă a străzii era un mall, unde lumea atâta timp restransa de program, a navalit sa cumpere, sa vada, sa se intereseze, să se amuze. Cei care am mers pe jos în continuare, trecand pe laga monumentul lui Mustafa Kemal Ataturk, Turnul Ceasului si Yivli Minaret, au ajuns la o moschee ce părea ascunsă între arbori. Aceasta se numeste Moscheea Tekeli Mehmet Paşa.
Ceasul mare din Turnul construit in 1244 care marcheaza limita orasului vechi, era luminat. Dar, am uitat sa spun ca am trecut pe langa Minaretul in forma de flaut, care a devenit simbolul orasului. Datand din sec 13, Yivli Minaret este unul din primele constructii islamice ale orasului. Minaretul este construit in timpul sultanului Alaeddin Keykubad I (1220-1237) pe un plan patrat ce dezvolta in sus opt sectiuni in forma de flaut, ornamentate cu placi de ceramica albastru inchis. Turnul are 38 m inaltime si 90 de trepte interioare care te conduc pana in varful lui.
In fine ne-am odihnit intr-o piatica supravegheata de statuia lui Attalus II (intemeietorul orasului sec II i.e.n.) si am mancat covrigi cu susan.
Dar cum călătorului îi șade bine cu drumul, m-am îndreptat spre moscheea ce îmi apăruse în cale. Am intrat și am fost pe loc cuceritâ. Volum, lumină, deschidere sub magnifica cupola, frumusețea ferestrelor și a desenelor - literele ce compuneau proverbe, psalmi sau ce or fi fost ei, dansau pe diagonală…Am aflat că această caligrafie delicată se cheamă talik. Un baiat de poate 10 ani, mi-a explicat acompaniindu-mă în interior, care sunt preceptele religiei musulmane. Vorbea o engleza perfecta si se purta cu mult respect si consideratie fata de mine. Am primit cadou si un Coran in limba romana.
Am plecat de acolo placut impresionata, m-am uitat dupa grup - care nu se vedea la orizont, si am luat-o pe niste stradute in panta, pline de magazine cu amintiri și tot felul de nimicuri. M-am oprit la un restaurant să beau o bere; am avut loc de tribună la o micută masa, care mai avea puțin și se arunca in vale, unde activa portul minuscul Kaleiçi, in care se odihneau vase de pescari si cateva de croaziera ce isi asteptau clientii.
Cum puterile imi erau reduse, cum ora de intalnire cu ghidul se apropia, am decis sa folosec vestitul Kaleiçi panoramic glass elevator pentru a ajunge sus.
Moscheea Tekeli Mehmet Paşa poartă numele lui Lala Mehmed Paşa.
Construită în secolul al XVII-lea în cartierul Kalekapisi, moscheea este una dintre cele mai importante moschei otomane din oraș. Cupola principală, care se înalță pe un tambur înalt, este susținută de trei semicupole – câte una pe laturile de est, vest și sud – precum și de trei cupole pe latura de nord. Lunetele ferestrelor în formă de arc frânt, sunt decorate cu plăci ceramice cu versete coranice caligrafiate în stilul „ta'liq”.
Scrierea „taʿlīq” (în persană: „suspendată”) este un stil caligrafic islamic utilizat de obicei pentru documente oficiale redactate în limba persană. Scrierea aceasta a apărut la mijlocul secolului al XIII-lea și a fost utilizată pe scară largă, în special în cancelariile statelor iraniene, deși, începând cu primele decenii ale secolului al XVI-lea, a pierdut teren în fața unei alte scrieri de tip „suspendat”, „nastaʿlīq”.
Stilul „shikasta ta'liq” a fost inventat – sau cel puțin definit – de Taj al-Din Salmani, un scrib de la curtea lui Timur (domnie: 1370–1405), și perfecționat de ʿAbd-al-Hayy Astarabadi, secretar-șef în timpul domniei nepotului lui Timur, Abu Sa'id (1451–1469). Cel mai important caligraf de „ta'liq”. din perioada safavidă a fost Ekhtiyar Monshi Gonabadi (d. 1582); după el, „niciun caligraf nu s-a mai dedicat cu aceeași seriozitate caligrafiei „Ta'liq” deoarece același secol a marcat înflorirea scrierii „Nastaʿlīq”.
În secolul al XV-lea, stilul „ta'liq” a fost utilizat și în Imperiul Otoman. În urma extinderii cancelariei imperiale după cucerirea Constantinopolului în 1453, scribii otomani au început să elaboreze scrierea „ta'liq”, dezvoltând stilul otoman distinctiv cunoscut sub numele de „divani”. De asemenea, termenul *taliq* este folosit, în general, pentru a desemna scrierea „nastaʿlīq” în limba turcă și, adesea, în limba arabă. În mod tradițional, stilul „ta'liq” era considerat baza stilului „nastaʿlīq”, însă cercetările mai recente derivă acest stil de scriere exclusiv din „nastaʿlīq”.
Liftul panoramic din Kaleiçi a fost proiectat de biroul ACE Mimarlık și inaugurat în 2014 de către Municipalitatea Metropolitană Antalya. Face legătura între Piața Cumhuriyet / Grădina de ceai Tophane (situate pe stânci la înălțime) și portul istoric de agrement Kaleiçi. Diferență de nivel este de 30–37 m. Liftul dispune de o cabină cu pereți din sticlă, capabilă să transporte între 16 și 20 de persoane. Am apăsat butonul – săgeată în sus, si liftul a venit imediat. Numeroasa familie care era lângă mine, s-a codit să urce, nu înțelegeam ce ziceau femeile; eu am urcat, ușile s-au închis și fără grabă am fost transportată sus. Am fost bucuroasă, căci ghidul ne avertizase că s-ar putea să fie o coadă lungă la urcare în lift…nu a fost cazul, și am mulțumit constructorilor liftului că, în felul acesta, au eliminat oboseala turistului care ar fi trebuit să urce scări abrupte sau pante lungi, ba chiar au oferit acces public gratuit și vederi panoramice asupra Mării Mediterane și a portului de iahturi. Desigur turistul multumit eram eu…
Vineri 3 iulie - ANTALYA - BUCURESTI
După micul dejun ne tansferăm la aeroportul din Antalya pentru zborul de retur spre Bucuresti. Acum mai calmi, putem să ne uităm împrejur…nu chiar. După ce am lăsat bagajele, poarta de zborcătre Romania se tot schimba…si distantele nu sunt mici în acest aeroport.
În fine, trecând prin mai multe controluri de bagaje sau persoane decât am trecut vreodată în alte aeroporturi din lume, am ajuns să ne așezăm la locurile noastre în avion. Nu eram lângâ noii mei prieteni, dar lângă două colege de autocar cu care am legat imediat o prietenie mai strânsă. Am schimbat adrese de e-mail, telefoane și ne-am promis că ne vom întâlni în București la o cafea, înainte de plecarea mea în Canada.
În încheiere am și câteva sfaturi pentru amatorii de excursii și de vizite în locuri noi
- scrieţi zilnic pe unde treceţi când sunteţi în excursie;
- să nu considerați că ”acest peisaj nu merită o poză”, numai pentrucă pregetaţi să scoteţi aparatul foto şi să-l potriviţi; veţi aprecia aceste amintiri mai târziu, stând acasă în fotoliul preferat;
- gândiţi, oriunde vă veţi afla, la energia pe care v-o poate oferi întinderea de apă, sau pădurea prin care treceţi, sau o vedere panoramică a oraşului unde aţi poposit.
- acumulaţi tot ce vă înconjoară şi opriţi gândurile personale, căci veţi rezolva acasă toate celelalte probleme.
- sunt peste tot surprize, doar să vă plecaţi urechea, doar să priviţi împrejur.
- seara întrebaţi-vă: ce am găsit nou azi? Ce am învățat? cum am să folosesc aceste lucruri pentru a mă destinde, a mă simți liber?
Mariana Popa
Toronto
|
Mariana Popa / Toronto 9/25/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.