Admirații - Casa inocenței
Îmi place tot ce scrie Ioana Pârvulescu. Îi admir persona publică, intelectuală în întregimea ei, prolifica ei muncă de scriitoare, traducătoare, editoare sau de profesoară. E intimidant să scriu despre ea când e una din primele personalități din cultura contemporană românească ce-mi vine în minte și în aceeași măsură e reconfortant din același motiv. E cumva de neatins și în același timp e caldă, apropiată, familiară. Nu e divizată în roluri. Îmi pare că în toate instanțele e toate ipostazele ei, erudită, onestă, autentică, riguroasă și inocentă, în cel mai bun sens al cuvântului.
Inocenții (Humanitas, 2016) e așadar o firească oglindă atemporală a autoarei însăși, dedublată în povestitoarea adultă care își amintește, dar care pe nesimțite transferă povestirea fetiței Ana ce viu și nedisimulat trăiește în ea. Aceeași voce. Naivă, comică, jucăușă la începuturi, gravă, meditativă, melancolică în cele din urmă, alternând tonurile, dar consistent plină de candoare și farmec.
Cartea are tot ce îi trebuie unei copilării devenite roman de aventuri. Personaje extraordinare: patru copii descoperind lumea, viața, și familia mare din jurul lor; întâmplări neobișnuite și misterioase; locuri încântătoare; chiar o Societate Secretă de Îndreptat Lumea și o sumedenie de lucruri neînțelese, nedescifrate decât mult mai târziu. E o evocare realistă și subiectivă a vremurilor întinse pe generații, a locurilor ce au propria lor identitate geografică și istorică. Un context tulburător în care se topește vrând nevrând orice istorie personală. Metamorfozele lor inevitabile se împletesc dizarmonic de multe ori sub presiunea regimurilor sau doar a trecerii timpului. Iar pe măsură ce privirea devine tot mai obiectivă, mai matură, gândirea magică se retrage tot mai mult în subconștient salvându-se în ficțiune.
Dar cuceritor, cu adevărat memorabil, universal, dincolo de tema copilăriei, rămâne personajul Principal (complex, omniprezent, omniștiutor) pe care autoarea îl prezintă fără echivoc din primele rânduri: Casa.
Personalizarea casei de către copila Ana nu e desigur neobișnuită. Privirea lumii intuitiv, ca pe o prelungire a propriei minți, a propriului corp și suflet e privilegiul inefabil și dezirabil al copilăriei. Doar că aici se împletește ca într-un joc de oglinzi cu accente metonimice mult dincolo de reprezentarea sau imaginația unui copil. În momentul evocării, autoarea, devenită Io-Ana, e cu totul ‘locuită’ de tot ce însemnase acea casă: oamenii, întâmplările, obiectele, împrejurimile ei. O poartă mai apoi ca pe o cochilie protectoare a fetiței ce rămâne în ea, a amintirii celor plecați, a vulnerabilităților, rănilor, învățăturilor, bucuriilor ce o definesc până azi. Mărturisește, de altfel, că e amestecată în ADN-ul ei.
M-a prins cu totul această subtilă tensiune între copil și adult, între atunci și acum, dar mai ales între exterioritate și interioritate, între casa cu istoria, legendele, structura, ascunzișurile ei și destinul locuitorilor ei până la transferul sentimentelor apăsătoare ale oamenilor pe pilonii mult mai puternici de piatră ai casei. Pot simți cu ușurință acest loc comun al nervurilor nevăzute ale ființei și al porilor microscopici ai zidurilor ce le absorb. O rețea emoțională, lirică ce prinde în nodurile ei cuvinte și tăceri deopotrivă, întrebări fără răspuns și resemnări, imagini aievea sau închipuite. Un spațiu din care nu se pleacă niciodată cu adevărat.
E ca zahărul lui Mary Poppins ce îndulcește cel mai amar medicament acest ”personaj” cu magia lui simplă. Remediu împotriva uitării de sine sau de istorie. Absoarbe în fundația lui tragediile, tristețile de la etaj, le ascunde în crăpături, lăsând la vedere doar atâtea urme de durere cât să facă bucuriile mai strălucitoare. Firescul existenței lui rezonează adânc cu imigranta din mine ce își poartă și ea suprapuse casa părintească și pe cea a bunicii, un păr uriaș ca un străjer în fața porții, dealuri însorite și pe cei mai mulți dintre cei dragi doar în vis.
O carte-poveste dintre cele pe care le numesc dragi. Pentru că e delicat și sensibil scrisă, pentru că am primit-o de la prietena mea minunată, pentru că în ea sunt (și) copilăria, (și) amintirile mele, dorul, nostalgia, lumea din gândurile mele. Trecutul pe care l-am trăit nemijlocit sau despre care mi s-a povestit și pe care îl imaginez. O carte profund pe gustul meu, o incurabilă inocentă, și e onorant să fiu într-o companie atât de aleasă. O carte rotundă și împlinită. Stă pe raftul cel mai important al bibliotecii mele. Îmi sare în ochi în fiecare zi când trec prin fața ei, cu coperta ei solară, neobișnuită, colorată (ARCO) fără a fi stridentă. E perfectă și mă face să zâmbesc de fiecare dată.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Admirații - Casa inocenței 9/12/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.