Natură, om, istorie la Orheiul Vechi
Întotdeauna mi-am dorit să ajung în Republica Moldova. Multă vreme am cunoscut-o din depărtare, din filme, din înregistrări, din tot ce puteam găsi pe YouTube, atrasă de graiul fraților noștri de peste Prut, de Grigore Vieru și poezia lui, de istoria unei țări care a trecut prin atâtea și care a știut să-și păstreze limba, cântecul, credința, umorul. Am plecat spre Orheiul Vechi cu bucurie, așa cum plec de obicei spre un loc pe care îmi doresc să-l cunosc, așteptându-mă la lucruri frumoase. De data aceasta, ceea ce am găsit a fost peste imaginația mea.
Între 14 și 16 august 2026 am participat la Conferința Științifică Internațională „Natură, om, istorie. Abordări interdisciplinare și transdisciplinare”, organizată de Rezervația Cultural-Naturală „Orheiul Vechi” și Institutul de Cercetări Bioarheologice și Etnoculturale. Volumul conferinței are 324 de pagini și adună cercetări din domenii foarte diferite, de la paleontologie și biodiversitate până la arheologie, etnologie, folclor și studii sociale. Din paginile lui puteam înțelege câtă știință și câtă trudă se adunaseră la Orheiul Vechi. Despre oamenii pe care aveam să-i cunosc nu știam încă nimic.
Am fost primiți ca la nuntă.
Cu mese întinse, voie bună, ospeție și multă omenie. Gazdele erau mereu aproape, cu zâmbet și vorbă bună, bucuroase să ne aibă acolo. Conversațiile au început aproape imediat și au continuat între prezentări, la masă, pe drum, seara. În jurul meu erau oameni cu o pregătire academică excepțională, profesioniști care și-au dăruit ani întregi cercetării și care aveau o căldură omenească greu de uitat. Știau să vorbească despre lucruri foarte serioase și, peste câteva minute, să râdă cu poftă la masă. În câteva ore parcă ne știam de mult.
Deschiderea oficială a avut loc sâmbătă dimineața, în Sala Mare a Centrului Cultural Polivalent al Rezervației. Între cei care au adresat mesaje de bun venit s-au aflat Ion Ciobanu, Angela Simalcsik, profesorul Gheorghe Postică și Cătălina Castraveț. Au urmat reflecțiile academice. Pavel Gol’din a vorbit despre legătura dintre păstrarea naturii și păstrarea culturii, Mihai Marinov despre biodiversitate, schimbările climatice și dezvoltarea durabilă, Ligia Fulga despre mocanii din Dobrogea și Basarabia, iar Dan Chiribucă despre platformele digitale și memoria colectivă.
Îi ascultam și mă gândeam la câtă muncă poate încăpea în câteva minute de prezentare: ani de teren, arhive, documente, săpături, măsurători, drumuri, întâlniri cu oameni, fotografii și întrebări întoarse pe toate fețele. După deschidere, conferința s-a desfășurat simultan pe mai multe secțiuni: paleontologie și paleomediu, biodiversitate și protecția mediului, paleolitic și mezolitic, neolitic, eneolitic și epoca bronzului, protoistorie, antichitate și ev mediu, etnologie și folclor, dimensiuni sociale și culturale. În același timp, în spații diferite, se vorbea despre fosile și biodiversitate, despre oameni care trăiseră cu mii de ani în urmă, despre situri arheologice, despre identitatea comunităților și despre lumea în care trăim astăzi.
Eu am participat la secțiunea de Etnologie și folclor. Mi-am purtat costumul popular cu cinste și cu o bucurie aparte, fiindcă urma să se vorbească despre o lume de care mă simt legată din copilărie: satul, portul, cântecul, graiul, casa, meșteșugul, credința, lucrul mâinilor și memoria oamenilor. În jurul meu erau cercetători care merg prin sate, caută prin arhive, stau de vorbă cu bătrânii, adună fotografii, înregistrează, compară, documentează. Uneori ajung la un cântec înainte să plece dintre noi ultimul om care îl mai știe. Alteori, un model cusut pe o cămașă, o scoarță, o troiță sau felul în care se joacă un dans le poate deschide ani de cercetare.
Ina Isac a fost gazda noastră și una dintre cele mai dragi prezențe ale acelor zile. Era peste tot. O vedeam când într-un loc, când în altul, atentă la program, la oameni, la tot ce trebuia făcut, știind parcă dinainte unde era nevoie de ea. Și, cu toată alergătura, îi rămâneau zâmbetul, vorba bună și drăgălășenia. Pentru mine, Ina a fost îngerul bun al acelor zile. Are un suflet de aur și diamante și spun asta după ce am văzut-o între oameni, nu din politețe. În numai câteva zile mi-a devenit tare dragă.
La Etnologie și folclor, temele se succedau una după alta. S-a vorbit despre arhive de folclor și identitate locală, despre
legăturile culturale dintre România și Republica Moldova, despre turismul responsabil la Orheiul Vechi, patrimoniul satelor din Bucovina, rolul presei în promovarea culturii tradiționale, cămașa cu altiță și „Șezătoarea Basarabia”, rituri și meșteșuguri. Au urmat lucrări despre religiozitatea populară, arhitectura tradițională, broderia dobrogeană, covoarele oltenești și moldovenești, scoarță, dans, cobză, strigături, Hora Satului, plutărit și patrimoniul muzeal
Mă impresionau lucrurile pe lângă care noi trecem de multe ori fără să le vedem. O cusătură putea spune din ce zonă venea femeia care purtase cămașa. Un dans păstra ceva din felul în care trăise satul. Un cântec putea rămâne numai în memoria unui singur om. Înțelegeam cât de ușor se pot pierde toate acestea și câtă muncă trebuie pentru a le afla povestea înainte să fie prea târziu
Secțiunea noastră s-a desfășurat la Villa Serenity, în Butuceni. Între colinele Orheiului, Cătălina Castraveț, revenită din Statele Unite ale Americii, a ridicat un loc care m-a fermecat de cum am intrat. Am primit un tur al vilei și priveam încăperile, lumina, verdele de afară, rânduiala și bunul gust cu care fusese făcut totul. Mă uitam fără să mă mai satur. Era o pace acolo, între dealuri, care mă făcea să uit și drumul, și oboseala
Am fost tratați ca niște aristocrați și, în același timp, cu căldura cu care îți primești ai tăi. Cătălina era mereu printre noi și se uita cu grijă dacă avem tot ce ne trebuie. Alina, managera, avea aceeași atenție. Oamenii de la recepție, ospătarii, fiecare dintre cei cu care am intrat în contact aveau zâmbet și vorbă bună. Totul era de mare clasă, însă pe mine m-a cucerit mai ales omenia. Am fost, pur și simplu, omeniți, în înțelesul frumos și vechi al cuvântului. Frumusețea vilei m-a fermecat, iar oamenii de acolo m-au făcut să mă simt acasă
Când au început prezentările, am avut pentru o clipă senzația că mă aflu într-un studio de filmare. Pe ecran apăreau case, costume, țesături, dansuri, sate, obiecte păstrate prin muzee sau gospodării, iar în fața mea vorbeau cercetători care le cunoșteau istoria până în amănunt. Dincolo de ferestre erau colinele Orheiului. Mă uitam la toate și încercam să nu pierd nimic.
Când mi-a venit rândul, am adus cu mine la Orheiul Vechi claca de coasă de la Bârlești, din Munții Apuseni. Lucrarea mea, „The haymaking gathering of Bârlești, Apuseni Mountains: Traditional practice, community memory, and living heritage”, publicată în volumul conferinței, urmărește claca drept formă de patrimoniu viu și de memorie comunitară. Pe Muntele Bârleștilor oamenii urcă împreună, își ascut coasele, cosesc, vin muzicanții, se așază masa, iar copii, tineri și bătrâni iau parte la aceeași zi.
Claca era una dintre vechile rânduieli ale satului: astăzi vin eu la tine, mâine vii tu la mine. Omul nu rămânea singur înaintea unei munci prea mari pentru el. La Bârlești, cositul readuce pentru o zi această stare a comunității, cu munca, muzica, masa, chiuiturile și bucuria oamenilor de a fi împreună. Am vorbit purtând costumul popular și mi-a fost drag să simt că Bârleștiul ajunsese cu mine până la Orheiul Vechi
În după-amiaza aceea fiecare venise cu altceva: dans, scoarță, broderie, arhitectură, cântec, cobză, meșteșug. Eu venisem cu claca de coasă. Îi ascultam și mă gândeam cât de multe lucruri încă nu știm despre propria noastră lume.
În ziua plecării am mers prin Orheiul Vechi și Butuceni. Am intrat în gospodării și în muzeu, am văzut casele, porțile, țesăturile, obiectele lucrate de mână și am stat de vorbă cu oamenii. După ce cu o zi înainte ascultasem ore întregi cercetări despre patrimoniu și tradiție, multe dintre lucrurile despre care se vorbise erau acum înaintea ochilor mei, în viața satului.
Acolo mi-a rămas și o replică pe care nu am s-o pot reda niciodată în scris așa cum am auzit-o. Cineva vindea tot felul de bunătăți. Vine un om și întreabă:
„Da’ ce aveți bun?”
Eu o scriu aici simplu, dar nu pot pune în litere felul în care a sunat. Graiul, tonul, muzicalitatea întrebării m-au făcut să zâmbesc și o aud și acum. Venisem în Republica Moldova îndrăgostită deja de graiul acesta din înregistrări, iar acum îi auzeam dulceața la tot pasul. Aceleași cuvinte pe care le rostim și noi sunau altfel în vorba lor și mie îmi era drag să-i ascult.
În zilele acelea s-a înfiripat între noi ceva de zile mari. Nu știu în ce clipă. La început eram participanții unei conferințe, apoi ne căutam unii pe alții, râdeam la masă, continuam poveștile începute cu câteva ore înainte și ne purtam de parcă ne știam de mult. Sunt oameni pe care îi cunosc de zeci de ani și față de care nu am simțit apropierea pe care am simțit-o acolo după câteva zile.
În programul de duminică sunt scrise câteva cuvinte: „Mesaje și emoții de bun rămas”.
La despărțire am plâns. Mi-a fost greu să plec de lângă oamenii aceia și mi-a fost greu să plec de la Orheiul Vechi. Totul trecuse mult prea repede. Îmi rămăseseră în minte colinele, mesele la care râseserăm, prezentările, Ina alergând de la unul la altul pentru toți, Cătălina, Alina și oamenii de la Villa Serenity, vorbele, glumele și graiul pe care îl iubisem înainte să ajung și care acum avea pentru mine chipuri și voci.
Pe drum mă gândeam când la unul, când la altul, la câte o vorbă sau la o îmbrățișare de la plecare, uimită că în numai trei zile niște oameni care îmi fuseseră străini îmi deveniseră atât de dragi.
Le datorez unele dintre cele mai frumoase zile ale mele. Scriu aceste rânduri cu recunoștință pentru munca și știința lor, pentru felul în care cercetează și păstrează patrimoniul nostru, dar mai ales pentru ospeție, drăgălășenie și omenie. Mi-au intrat în inimă într-un timp în care, de obicei, abia apuci să înveți numele unui om.
Întotdeauna mi-am dorit să ajung în Republica Moldova. Acum, când mă gândesc la ea, mă gândesc și la ei.
Aș fi rămas definitiv.
Carmen Cristina Oltean,
|
Carmen Cristina Oltean 8/20/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.