Laboratorul Submersibil Românesc LS-1
Prefață
Din cele mai vechi timpuri, românii, ca de altfel și strămoșii lor, au manifestat numai arare ori vocații maritime. În istoria noastră nu se găsește un explorator îndrăzneț ca masaliotul Phiteas, nici un descoperitor de continente ca scandinavul Eric cel Roșu și nici un savant întreprinzător ca prințul portughez Henri Navigatorul. Locuitorii ținuturilor care formează România contemporană n-au avut nicicând – decât sporadic – răgazul necesar ca să viseze la poezia mării sau la îndepărtatele insule mirifice de unde veneau exoticele mirodenii. Viața lor a fost o continuă luptă pentru supraviețuire și pentru pământul strămoșesc, ei fiind mult prea ocupați să se apere de semințiile năvălitoare, adevărate maree umane, ce s-au revărsat mereu dinspre stepele Turanice. Iar asemenea hoardelor nesătule au fost nenumărate de-a lungul vremii: Sciții, Goții, Vizigoții, Hunii, Slavii, Bulgarii, Gepizii, Avarii, Pecenegii, Cumanii, Ungurii, Tătarii, Turcii și mai de curând Rușii. Chiar și cei mai aventuroși dintre români, ciobanii transhumați, s-au mulțumit să folosească secole de-a rândul aceleași căi terestre, prin trecători de mare altitudine și văi ascunse bine-cunoscute lor din străbuni, călăuzindu-și turmele odată cu succesiunea anotimpurilor când spre munții Carpați, când către țărmurilor euxinice. Ceea ce explică desigur de ce cultura românească nu a produs nimic asemănător cu Odiseea sau cu Saga Groenlandezilor, ci numai unica și sfâșietoarea baladă pastorală Miorița.
Astfel s-a întâmplat ca Marea Neagră a fost vreme îndelungată pentru români, nu o bază de plecare spre zări îndepărtate, ci numai o graniță naturală, de foarte multe ori râvnită, rareori stăpânită în totalitatea ei, mereu însă periclitată și greu de apărat. Dacă Limanul Nistrului și Balcicul arhaic împreună cu Valea Batoviei au făcut cândva parte din regatul lui Burebista, moștenitorii săi istorici, voivozii medievali ai principatelor românești Muntenia și Moldova, au avut și greu de luptat ca să-și mențină controlul asupra litoralului maritim dintre aceste două puncte extreme, teritoriu ce le revenea de drept prin străvechi tradiții. Cetatea Albă de exemplu, a reintrat în posesia românilor moldoveni numai în 1359, fiind apoi întărită și lărgită sub Ștefan cel Mare în 1481 și pierdută din nou în 1484, iar Mircea cel Bătrân a reușit abia să readucă sub stăpânirea Munteniei ținutul Dobrogei cu cetățile de pe malul sudic al Dunării.
În epoca modernă, înainte ca organizațiile statale românești să-și fi câștigat independența de sub suzeranitatea otomană, Turcia și Rusia cu acordul tacit al marilor puteri occidentale și-au disputat și arogat în mod repetat drepturi neîntemeiate asupra litoralului pontic al Moldovei și Munteniei. De altfel, începând cu Petru cel Mare, Rusia nu a renunțat niciodată la politica sa de expansiune și acaparare a gurilor Dunării și a zonelor riverane limitrofe Mării Negre.
Chir și mai recent, ca urmare a tratatului Ribentrop-Molotov, Rusia sovietică de data aceasta și-a permis în iunie 1940, în timp de pace și neprovocată, să anexeze samavolnic odată cu provinciile istorice Basarabia și Bucovina de Nord și litoralul românesc dintre Nistru și Dunăre. Ca și cum acest fapt nu ar fi fost de ajuns, Germania hitleristă și Uniunea Sovietică stalinistă au făcut împreună presiuni în continuare asupra guvernului generalului Ion Antonescu, Forțându-l să cedeze Bulgariei în septembrie 1940 două județe din teritoriul dobrogean ce aparțineau cândva lui Mircea cel Bătrân. Și în ciuda sacrificiilor umane și materiale făcute pentru victoria finală comună alături de aliați, România a ieșit totuși , la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, văduvită de jumătate din zinele sale costiere maritime antebelice. Așa se face că după atâtea jafuri, regimul comunist instalat la putere de soviete, prin măsluirea alegerilor din1945, i-a revenit sarcina să administreze un litoral maritim cu lungime de numai 245 km. Căruia îi corespundea o platformă continentală de aproximativ 27.000 km. Pătrați.
În prima decadă postbelică, platforma continentală a Mării Negre din fața coastelor românești a fost ca și inexistentă pentru cetățenii români obișnuiți, preocuparea guvernelor marionetă ale Republicii Populare Române conduse de Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu Dej fiind mai degrabă să-și izoleze satrapia și supușii de restul lumii. Convertirea la materialismul dialectic, noua religie de stat, nu făcea progresele dorite și realizarea raiului proletarilor a trebuit să fie amânată sine die, utopicul paradis fiind înlocuit cu realul marxist-leninist, mult mai ușor de construit. Teroarea a devenit metoda de convingere preferată, iar închisorile și o sumedenie de lagăre de muncă forțată, nou înființate, s-au profilat pe eliminarea fizică a oponenților regimului. Cu excepția unei minorități privilegiate nimeni nu avea voie să părăsească lagărul socialist nici măcar temporar. Granițele au devenit obiective militare, dublate de garduri din sârmă ghimpată sau fășii de teren arate zilnic, pe alocuri minate și păzite continuu de trupe special antrenate, echipate cu mijloace perfecționate de alarmare și supraveghere și însoțite de câini dresați pentru vânătoarea de oameni. De asemenea, unitățile de ocupație ale Armatei Roșii au împânzit teritoriul României ”independente, suverane și democrate”, fiind cantonate în poziții cheie, în special în Banat, la granița cu Iugoslavia ereticului mareșal Broz Tito și pe litoral. Bateriile de artilerie de coastă ale marinei militare sovietice au proliferat cu repeziciune de-a lungul țărmului românesc alMării Negre, una dintre acestea fiind amplasată de pildă într-o cazemată nou construită chiar în inima rezervației științifice de dune maritime, cu valoare inestimabilă, a Stațiunii Biologice Marine Agigea. Protejat, începând din 1928 și până atunci, datorită savantului profesor Dr. Ioan Borcea, acel mediu natural unic a fost supus unei violente deteriorări, mai întâi prin lucrările edilitare și ulterior prin amenajarea unui teren de fotbal pentru distracția soldaților care ocupau dispozitivul. Simultan, majoritatea plajelor au devenit zone interzise, iar pentru supravegherea celor câteva , deschie sezonier accesului public, s-au construit turnuri de pază de unde soldații înarmați cu puști mitraliere țineau continuu mulțimea sub observație, iar străzile localităților respective erau patrulate ziua și noaptea de grăniceri în ținută de campanie. Vilegiaturiștii dornici să petreacă concediul la mare trebuiau să obțină în prealabil de la miliție (așa se numea atunci după sovietică poliția), printr-o cerere scrisă și după îndelungi formalități și așteptări la cozile endemice în România socialistă, un permis special valabil numai pentru o durată limitată, condiționat de prezentarea obligatorie la miliția localității de destinație imediat după sosire și de asemenea înainte de reîntoarcerea acasă. Un tănâr, cunoscut personal, care a încercat să ajungă înot de pe plajă la un cargobot panamez ce tocmai părăsea portul Constanța, a fost capturat cu repeziciune și condamnat ”cu îngăduință” fiindcă era minor și avea pile la conducere, la șapte ani de temniță. Litoralul, acea fereastră naturală a României către lumea liberă s-a închis aproape ermetic pentru o bună bucată de vreme.
Între timp, flota de pescuit sovietică din Marea Neagră s-a grăbit să pescuiască intensiv de-a lungul coastelor României. Curând rezultatul a fost că delfinii au ajuns aproape de dispariție, metoda stahanovistă preferată pentru recoltare cârdurilor cu plase și împușcarea lor din bărci. Aceeași soartă au avut-o și sturionii, aurul Deltei Dunării. Dacă în 1960 încă se mai găseau de vânzare în câteva magazine alimentare specializate din București, deși rar, morun, nisetru, păstrugă, cegă și icre negre, în scurtă vreme aceste delicatese au dispărut cu desăvârșire pentru ca să apară din nou, temporar, abia după 1989, dar niciodată nu s-au mai pescuit de pescarii români exemplare de dimensiunea celor recoltate în anii antebelici (de exemplu moruni de 800-1000 kg.) Înființată cu mare zarvă propagandistică sub egida Ministerului Industriei Alimentare, o mică flotă românească de pescuit maritim a fost curând desființată din lipsă de materie primă. Când mai târziu, în 1964, după achiziționarea unor traulere japoneze, România a ieșit la pescuit în nordul Oceanului Atlantic, platforma continentală românească a rămas neglijată. Situație tragică datorată probabil în mare măsură și faptului că, demonstrând o criminală lipsă de interes și grijă pentru o porțiune semnificativă din punct de vedere economic, științific și strategic a teritoriului național, însăși Petru Groza, prim-ministrul Republicii Populare Române, printr-un protocol ținut vreme îndelungată secret, a cedat în 1948 Uniunii Sovietice, sub semnătură proprie, insula Șerpilor, șapte insule din Delta Dunării și peste 12.000 km. Pătrați de platformă continentală. Cu aceeași ocazie, Groza a acceptat și mutarea graniței de brațul principal Chilia, cum prevedea Tratatul de Pace de la Paris din 1947, pe brațul Musura, așa cum i-au dictat sovieticii. Musura, un braț secundar recent, încă în curs de formare și cu o pronunțată tendință de întoarcere spre sud, a adus granița chiar la intrarea în portul Sulina. Unul din rezultatele acestei mișelii diplomatice a fost și că a redus aproape la jumătate potențialul ieșirii la mare oferit de Delta Dunării în mod natural românilor.
Abia în anii următori retragerii trupelor sovietice (în 1958/1959), restricțiile privind vizitarea litoralului maritim și accesul pe plaje au început să se relaxeze întrucâtva, mai ales atunci când următorul dictator comunist, Niculae Ceaușescu, forțat de penuria de valută, a decis să valorice într-o oarecare măsură litoralul prin construirea de complexe hoteliere moderne, ceea ce a încurajat influxul de turiști străini, provenind în majoritate însă din țările satelite Moscovei.
Întâmplare a făcut ca în această scurtă perioadă de relativă destindere să se găsească trei români, pasionați iubitori ai mării, care devenind prieteni au decis să-și dedice energia creatoare explorării și îmbogățirii cunoașterii științifice a platformei continentale românești nu prin ieșirea pe mare, ca până atunci, ci prin scufundare directă în apele mării. Aceștia au fost trei tineri entuziaști, inginerii Constantin Ignătescu și Gavril Iuliu Morariu și biologul Teodor Nalbant. Adevărați pioneri în domeniu, căci nu se mai auzise până atunci despre așa ceva în România, ei și-au asumat singuri obligația demarării cercetărilor și acțiunilor necesare pentru pătrunderea omului în mare. Fiind produsul gândirii și inițiativei lor personale, sarcina aceasta nu a fost niciodată inclusă în vreunul dintre numeroasele planuri fantomă atât de ineficiente, caracteristice sistemului economic de sorginte muscălească. Ei nu aveau rude în nomenclatură, părinții lor nu făceau parte din protipendada zilei și niciunul dintre ei nu era nici măcar membru al partidului comunist. Sub regimul politic terorist, extrem de rigid și strict controlat de o putere autoritară centrală, așa cum a fost acela care domina atunci România, o asemenea acțiune îndrăzneață părea de la început sortită eșecului. Dar avântul tinereții și pasiunea științifică i-au ajutat totuși să învingă- până la un moment dat – nenumărate obstacole și să lanseze la apă, în toamna anului 1967, habitatul subacvatic LS-1, primul și ultimul laborator submers românesc. Ceea ce urmează aici este povestea luptei lor cu un sistem dictatorial și obtuz și cu corupția intrinsecă lui, o epopee pe care o cunosc prea bine fiind și eu unul dintre ei.
Gavril Iuliu Morariu
...........................................................
Cuvânt înainte
Scriitorul român Gavril Iuliu Morariu, (pseudonim Gabriel Watermiller, că e mai ușor de citit în engleză), autor al unui număr impresionant de articole, eseuri și nuvele, la care se adaugă cele două cărți autobiografice ”Soft Tales from a Refugee Camp” și ”The Four Seasons of a Slave” tipărite de Editura Maple Red din Toronto, se înscrie ca una din personalitățile remarcabile ale emigranților români din Canada, ca profesor, conferențiar, scriitor și om de știință. Am avut onoarea să-l cunosc și să-i devin prieten când s-a aflat într-o vizită cu soția la Toronto în vara 2019, și de atunci am rămas prieteni. Desele noastre corespondențe și convorbiri telefonice au creat o atmosferă de totală aderență la problemele care ne frământa de-o potrivă pe amândoi, fie că era vorba de scrieri în domeniul literaturii, al istoriei ori de politică a vremii. Astfel multe articole, eseuri, nuvele, tipărite sau în stadiu de manuscris mi-au fost trimise pe calea internetului pentru consultație sau pur și simplu pentru bucuria de-a împărtăși cu mine gândurile și creația sa. Între acestea a fost manuscrisul neterminat al cărții despre unicul habitat de cercetări științifice subacvatice românesc întreprins de el și doi prieteni apropiați pe cont propriu, fără sprijinul și aprobarea autorităților care mereu au găsit pretexte și metode să le împiedice activitatea. Lucrarea a rămas neterminată pentru că după o lungă suferință, boala i-a scurtat viața în luna martie 2022. În edițiile viitoare ale revistei Observatorul, prin bunăvoința domnului Dumitru Puiu Popescu, care a fost de-asemeni prieten apropiat domnului Gavril Morariu, vor fi publicate în foileton cele opt capitole din manuscrisul acestei cărți de mare valoare istorică, științifică și literară, pe cale le-am păstrat cu același devotament și cinste pe care i-o datorez.
Lectură plăcută,
David Kimel
|
Gavril Iuliu Morariu 7/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.