Fragment din noul volum - Încotro?
Ahh! Ceasul… Sunetul lui strident zbârnâi încrețindu-i creierii și lăsându-l buimac în mijlocul patului răvășit. Azi-noapte nu adormise ușor, se întorsese când pe o parte când pe alta, numai ca să-și găsească locul cel mai potrivit pentru a-i găsi somnul. Nu-l găsise ușor. Venise el într-un târziu fără ca Vicențiu să bage de seamă. Totuși, trezitul acesta brutal care te smulge din liniștea somnului și te dă cu capul de pereții duri ai realității nu ți-o face rău? La un moment dat încercase să renunțe la ceasul deșteptător și să pună alarma la telefonul celular înlocuind astfel strigătul metalic și autoritar cu o melodie cât mai plăcută. Era însă atât de plăcută după ce o auzea, deschidea liniștit ochii, clipea de câteva ori și îi venea să se întoarcă pe partea cealaltă ca să adoarmă din nou. Nu, pe om trebuia să-l zgâlțâi zdravăn ca să-l scuturi de somn și să-l ridici din pat. De aceea când avea o treabă serioasă de făcut a doua zi dimineață, renunța la melodia blândă telefonului celular și punea zdrăngăneaua ceasului deșteptător cu care nu te puteai pune.
Îl lăsă să sune până la capăt. Până să își termine țârâitul lui enervant Vicențiu mai putea să întârzie câteva secunde în pat, înainte de a se ridica și a se îndrepta clătinându-se către baie. Se spăla pe dinți cu ochii leneși, semiînchiși, cu somnul lunecându-i încet de pe umeri, odată cu mișcările sacadate ale periuței, apoi apa rece simțită pe față, pe brațe și pe gât îl trezea de-a binelea aducându-l cu picioarele pe pământ și conștientizându-l de întregul program pe care-l avea pentru ziua respectivă. Bărbieritul se petrecea pașnic, cu grijă și cu mulțumire pentru urma curată și proaspătă lăsată pe obraz de trecerea aparatului de ras.
Îmbrăcatul, cafeaua, micul dejun, încălțatul și... gata!. Afară. Și acum încotro?
Cum încotro? Când îți făceai toaleta de dimineață știai foarte bine ce urma să faci toată ziua. Încotro să o iei. Și acuma?
Acuma nu mai sunt sigur. Știu și acuma ce știam atunci când îmi făceam toaleta de dimineață, dar acuma nu mai sunt sigur. Nu mai sunt sigur că ar trebui să mă țin de programul stabilit dinainte.
Dar de ce să te ții?
Nu știu, am să văd, dar, cum spuneam, nu mai sunt sigur că trebuie să urmez programul pe care îl aveam stabilit dinainte, mai ales că stabilirea lui fusese hotărâtă de anumite împrejurări, de anumite situații anterioare, de anumite obligații, de anumite persoane... Eu sunt un om liber. Sunt liber ca pasărea cerului.
Te-ai țăcănit sau poate încă nu te-ai trezit.
Ba, cred că sunt mai treaz decât am fost vreodată.
- Salut, Vicențiu, îl surprinse o voce cunoscută din spate.
- Salut! Ce faci?
- Bine, mă duc să iau bilete la meci. La 8,00 se deschide casa și vreau să prind un loc bun la coadă ca să apuc și niște bilete bune, cu locuri bune. La tribuna a II-a, de unde se vede cel mai bine, chiar dacă o perioadă de timp îți cam bate soarele dintr-o parte.
- Și cine joacă?
- Echipa ta.
- Ce echipă? Eu n-am echipă.
- Ai dar nu știi. Ia să vezi, după nici cinci minute de la începerea meciului ai să începi să ții cu una dintre echipe, nici tu n-ai să știi de ce, dar aia va fi echipa ta, măcar doar pentru meciul respectiv, de regulă, însă, aia va rămâne echipa ta pentru multă vreme, ca să nu zic pentru totdeauna. Hai cu mine!
- Bine, hai!
Coada la bilete se formase deja, iar casa urma să se deschidă în curând. Era deja ora 8,00. Uite că s-a deschis. Lumea era liniștită. Oamenii cuminți. Întindeau pe rând mâna cu bani prin geamlâcul deschis al casei și o trăgeau mulțumiți cu biletele dorite. Se trăgeau mai într-o parte și se uitau cu atenție la ele de parcă erau aurite. Se uitau apoi la schema locurilor afișată pe un panou mai în dreapta de casă ca să vadă unde venea locul lor. Lămuriți, băgau biletele în buzunar și plecau satisfăcuți, bucuroși că își asiguraseră intrarea la meciul așteptat.
N-ai fi zis că acești oamenii disciplinați și pașnici aveau să zbiere peste o vreme ca din gură de șarpe, să fluiere, să urle, să înjure arbitrul, să amenințe și să se ia la bătaie între ei pentru că mingea nu rula sau nu zbura după cum ar fi vrut ei.
Băgă și Vicențiu biletul în buzunar și își luă rămas bun de la cunoscutul care-l adusese aici.
Acum încotro? Unde voia el, pentru că era liber ca pasărea cerului. Simțea totuși că ceva îl apăsa ușor pe conștiință. Dacă s-ar duce la birou? O să inventeze o scuză pentru întârziere și își va vedea de treabă. Așa făcu. Cu întârzierea nu au fost probleme. Nu era primul care întârzia de la serviciu. Nici nu se observase că nu fusese prezent de la prima oră. Nu băgaseră de seamă nici colegii, nici șeful. Se așeză la birou și deschise dosarul cu lucrarea începută cu o zi înainte. Își plimbă o clipă privirea pe prima foaie și închise dosarul la loc. Se ridică de la birou și se îndreptă spre măsuța cu expresorul de cafea. Deși băuse acasă o cafea înainte de plecare, parcă ar mai bea una și aici.
- Mai vrea cineva o cafea? Eu îmi fac una, strigă Vicențiu la colegii săi.
- Sigur, sigur, fă pentru toată lumea dacă faci îi răspunse șaful care tocmai se întâmpla să fie prin preajmă.
- Gata, fac, fac, dar, știți ce? Observ că nu mai e zahăr.
Observația lui Vicențiu fu întâmpinată cu un râset general.
- Păi tu de ce crezi că noi n-am făcut cafeaua până acum? Te-ai oferit să faci tu cafeaua pentru toți, atunci fă-o, dar fă-o cum se face, cu zahăr.
- Păi dacă nu mai e zahăr?
- Dacă nu mai e zahăr du-te și cumpără ca să iasă cafeaua ca lumea. Nu?
- Fir-ați voi să fiți! Bună ziua am dat și belea am căpătat. Și Vicențiu ieși din birou în amuzamentul colegilor.
Coborî în stradă și se opri în loc. Unde era o băcănie mai pe aproape? Un butic, un supermarket, în fine, un magazin cu zahăr. Dar dacă nu iau nici un zahăr? Dacă ei m-au păcălit pe mine sau m-au lăsat să mă păcălesc singur, ce-ar fi să îi păcălesc și eu? Uite aici, intru în cafeneaua asta, beau o cafea și pe ei îi las cu ochii în soare. Nici nu mai întorc la birou. Plec. Sunt liber ca pasărea cerului.
În timp ce stătea în cumpănă dacă să cumpere zahăr, de unde îl ia sau să nu mai cumpere deloc și să nu se mai întoarcă la birou începu să sune sirena. Pompierii? Salvarea? Poliția? Nu, alarmă aeriană. Era alarmă de bombardamente în Orientul Apropiat. Și de ce suna la noi? Pentru că astăzi legăturile dintre state, dintre zonele și regiunile Pământului sunt interdependente. Cum interdependente, dacă se bombardează în Orient trebuie să mă adăpostesc eu în București? Da, trebuie! Și unde să mă adăpostesc, cum să mă feresc? Fiecare unde și cum poate. Cobor în stația de metrou. Coboară, dar dacă va cădea o bombă chiar pe gura metroului, ce te faci? Rămâi acolo îngropat ca un șobolan. Atunci ce să fac? Faci cum te taie capul, ești liber să faci ce vrei, ești liber ca pasărea cerului.
A avut noroc. Mare noroc a avut de data aceasta. Până să se hotărască el unde și cum să se ascundă, sirena începu să sune din nou. De data aceasta semnala încetarea alarmei.
Bine! Acum încotro? Convins încă odată că viața trebuie asumată personal și trăită fără prejudecăți, fără șabloane, paradigme și piedici externe Vicențiu se gândi să plece... la mare. Da, la mare! Afară era soare, era cald, apa trebuia să fie plăcută, nisipul pe plajă fin, bere la chioșcurile de pe plajă, pește, fripturi și vinuri bune la restaurante. Asta e! Cu ce plec? Cu mașina mea, cu trenul sau cu avionul? Cu mașina mea. Am mai multă autonomie. Plec când vreau eu și mă opresc unde eu vreau. Zis și făcut. Se urcă în mașină și... dă-i bătaie spre mare.
Înainte de Fetești, circulația oprită. Podul de la Fetești-Cernavodă era închis. Fusese grav avariat de un atac terorist care a avut loc chiar în această dimineață. Mașinile zăceau aliniate unele după altele pe un șir de mai mulți kilometri pe toate cele trei benzi pe sensul de dus. Cum pe celălat sens, dinspre Fetești, cum era și normal, nu mai venea nici o mașină, poliția ajutată de cei de la întreținerea drumurilor, făcea breșe în parapetul care separa cele două sensuri pentru a dirija fluxul de mașini înapoi înspre București pe banzile rămase fără circulație.
Și acuma, încotro? Vicențiu voia să ajungă neapărat la mare. Nu făcuse degeaba drumul până acolo ca să se întoarcă acum acasă, fără să facă măcar o baie în valurile calde ale mării. Căută o ieșire din autostradă spre un drum secundar și se îndreptă spre Giurgeni – Vadul Oii de unde să ia bacul care să-l treacă dincolo de Dunăre, în Dobrogea. Ajunse la Giurgeni, trecu Dunărea și ajunse apoi și la mare. La Constanța. Lumea acolo era agitată. În afară de atentatul care făcuse impracticabil podul de la Fetești – Cernavodă, în Orientul Mijlociu începuseră iar bombardamentele, iar războiul din Ucraina se întețise. Știrile veneau din ce în ce mai alarmante. Nimănui nu-i mai ardea de plajă și de baie. Toți voia să ajungă cât mai repede acasă. Plecau spre nord către Vadul Oii sau și mai spre nord, către podul de la Brăila. Alții coborau până în Bulgaria ca să treacă de acolo în România pe la Giurgiu. Vicențiu era practic singur la mare. Plaja liberă cât vedeai cu ochii. Apa caldă. Cerul limpede și soarele fierbinte. Umbrele și șezlonguri lăsate părăsite pe nisipul fin și încins. Hotelurile se închiseseră. La fel și restaurantele și magazinele. Câteva chioșcuri își lichidau în grabă marfa ca să închidă și ele. Vicențiu se aprovizionă de la ele cu băuturi și alimente neperisabile pe care le îndesă în portbagaj ca să-i ajungă pentru câteva zile. Avea să doarmă în mașină sau pe plajă, pe un șezlong, că tot nu mai era nimeni prin preajmă, doar niște căței care dădeau din coadă când te vedeau. Localnicii se retrăseseră în case, în apartamente și stăteau speriați după ușile încuiate, așteptând să audă la televizor vești mai bune. Vicențiu era așadar singur la mare și liber ca pasărea cerului. Fericit și obosit de drum, de peripeții, adormi pe un șezlong la soare. Când se trezi, după câteva ore, fața, pieptul și picioarele era roșii ca racul. Se arsese. Avea nevoie de niște creme, dar de unde? Farmaciile erau închise. Intră în apă să se răcorească. Apa sărată îl arse de parcă și-ar fi dat cu spirt peste o tăietură. Ieși repede afară, se șterse cu grijă, tamponând încet arsurile și, cu chiu cu vai se îmbrăcă cât mai lejer putu, cu hainele pe care le avea la el. Un tricou alb, un pantalon de doc și pantofi de pânză. Nu prea era de stat la mare. Pustiu. Nimeni. Pescărușii pășeau nepăsători pe plaja părăsită căutând prin nisip resturi de mâncare. Valuri se repezeau să spele fâșia deja umedă de la marginea plajei și se retrăgeau apoi sleite de puteri și plictisite. După câteva clipe își recăpătau energia și a o luau de la capăt, o dată și încă o dată și încă o dată, la nesfârșit. La orizont nu se vedea nimic, nici un vas, dar putea oricând să apară unul sau mai multe sau să răsară altul de sub ape. Vicențiu își încordă auzul. Peste frământarea valurilor i se păru că aude un zgomot de avioane. Își ridică privirea către cerul decolorat de soare și cercetă cu atenție și teamă aerul de deasupra. Nu se vedea nici un avion, dar putea oricând să apară unul sau mai multe. De ce ținuse el morțiș să ajungă aici, la mare? Ce credea el că va găsi acolo? Mântuirea? Înălțarea? Eliberarea soldatului din armată? Poate. Venise să caute bucuria mării, a vacanței, veselia libertății pornită de sub tălpile goale ale picioarelor călcând nisipul fin și cald, veselia jocului cu valurile, să audă strigătul mulțumit și liber al pescărușilor planând peste capetele turiștilor, să simtă mirosul sărat risipit de valuri peste plajă. Nu găsise însă nimic din toate acestea. Un văzduh subțire ce vibra a teamă. O amenințare ce pândea de peste tot. Singurătate și pustiu. Nici măcar un suflet de om prin preajmă. Nu mai era de stat nici la mare.
Se urcă în mașină și porni cu gând să ajungă mai repede acasă. Pe unde să o ia? Pe la Brăila, ca să nu se întoarcă pe unde a venit. Plecă. Avea benzină în rezervor? Avea până la Brăila și chiar până ceva mai departe. Acolo va găsi el o stație unde să alimenteze. O găsi și ajunse și acasă. Primul drum îl făcu la farmacie, unde cumpără leacuri și creme pentru arsuri. Își făcu două ouă în tigaie cu brânză, bău un pahar de vin pe care îl cumpărase de la mare și se culcă extenuat.
Adormi repede, iar a doua zi dormi pe săturate, fără să-l trezească nici o sonerie tâmpită de ceas sau o melodie insinuantă de telefon.
Era liber. Liber ca pasărea cerului. Unde s-o duce pasărea cerului? Unde să se ducă? Se duce în fiecare zi să caute de mâncare și apă, pentru ea și pentru pui ei, dacă are pui, apoi să-și facă un cuib sau să și-l găsească pe cel vechi, să-și caute o pereche, să emigreze în alte locuri unde să se adăpostească de urgia viscolelor, de frig și gheață.
Eu unde să mă duc azi, se întrebă Vicențiu. Încotro? Undeva unde pot veni când vreau eu își zise. Undeva de unde pot pleca atunci când vreau eu și unde pot vedea orice, oricât și oricum. Mă duc la bibliotecă. Acolo stau comod pe scaun și citesc despre viețile eroilor, ale zeilor, ale aventurierilor, ale păsărilor, ale marilor sportivi, savanțilori, despre viețile descoperitorilor, cuceritorilor, împăraților, domnitorilor, despre viețile geniilor, scriitorilor, despre locuri fermecătoare și despre femei frumoase...
Despre viețile lor.
Stau comod pe scaun, nederanjat de nimeni, singur și liber ca pasărea cerului și simt emoțiile eroilor, văd visele și realizările lor, necazurile, tragediile și bucuriile lor, regretele lor, înduioșările și ambițiile lor, răutățile și răzbunările lor.
Ale lor.
Ovidiu M. Curea
|
Ovidiu M. Curea 7/3/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.