Victoria Day: două ritmuri, aceeași inimă
De Victoria Day, Canada își amintește propria istorie, iar noi, cei veniți de departe, ne privim și noi drumul până aici.
Nu este pentru mine doar o zi liberă în calendar, nici doar un semn al primăverii târzii care se deschide spre vară. Este una dintre acele sărbători prin care Canada își cinstește memoria, continuitatea și felul ei de a rămâne fidelă propriilor simboluri. Pentru cei născuți aici, poate este o zi firească, așezată în ritmul țării. Pentru noi, cei veniți din alte părți ale lumii, ea capătă încă un înțeles. Ne amintește că o țară nu este făcută doar din granițe, orașe, drumuri și instituții, ci și din memoria pe care o păstrează, din respectul față de ceea ce a fost și din oamenii care aleg, zi după zi, să o locuiască, să o slujească și să o îmbogățească prin propria lor viață.
Poate tocmai de aceea, într-o asemenea zi, inima imigrantului bate mai adânc. Pentru că vede în Canada nu doar locul în care a ajuns, ci țara care i-a deschis o poartă. Țara care i-a dat un drum nou, o casă, muncă, siguranță, libertatea de a-și crește copiii și curajul de a se reclădi. Iar în același timp, dincolo de această poartă deschisă, rămâne mereu țara dintâi, cu limba ei, cu părinții, cu mormintele, cu pâinea, cu doinele, cu teiul eminescian și cu tot ceea ce nu poate fi strămutat niciodată cu totul din suflet.
După aproape douăzeci și cinci de ani de Canada, simt că timpul a zburat ca o pasăre cu două aripi; una românească, cealaltă canadiană. Cu una am plecat din țara în care mi s-a format sufletul, cu cealaltă am învățat să zbor într-o lume nouă. Între aceste două aripi nu s-a născut o ruptură, ci o alcătuire mai bogată, mai dureroasă uneori, dar și mai adâncă. Nu am încetat să fiu româncă pentru că am devenit canadiană. Nu am abandonat o lume ca să o primesc pe cealaltă. Am învățat, cu timpul, că unele vieți nu se trăiesc într-o singură limbă, într-o singură memorie, într-o singură geografie a inimii.
Trăim în Canada cu rădăcini românești. Ne creștem copiii între două limbi, două memorii, două feluri de a spune acasă. Ne hrănim sufletul din două seve; din țara arțarului care ne-a primit și din țara teiului eminescian care ne-a născut. Fluturăm două steaguri cu recunoștință. Unul ne amintește de începuturi, celălalt de drumul pe care am avut curajul să-l facem. Unul păstrează în noi copilăria, glasul mamei, pământul natal, biserica, școala, satul, orașul de unde am plecat. Celălalt poartă anii în care am muncit, am crescut copii, am învățat o altă limbă, am căzut și ne-am ridicat într-o țară care ne-a dat spațiu să devenim.
Viața de imigrant nu este doar povestea unei mutări de pe un continent pe altul. Este o lucrare adâncă de rezistență, adaptare, sacrificiu și dragoste. Pleci pentru o viață mai bună, dar nu pleci niciodată cu mâinile goale. Duci cu tine limba, părinții, copilăria, pâinea, rugăciunea, felul tău de a simți lumea. Duci și dorul celor rămași acasă, grija pentru ei, nevoia de a-i ajuta, de a le arăta că distanța nu înseamnă uitare. Duci în tine o țară întreagă, chiar dacă la frontieră nu se vede decât o valiză.
Canada ne-a primit în felul ei larg, cu ierni grele, cu orașe întinse, cu reguli noi, cu o altă rânduială a vieții. Nu a fost mereu ușor. Nicio țară adoptivă nu devine acasă dintr-o dată. Acasă se învață încet, prin muncă, prin oboseală, prin facturi plătite, prin copii duși la școală, prin drumuri lungi, prin seri în care îți este dor de tot ce ai lăsat și totuși mergi mai departe. Dar, cu timpul, Canada a devenit locul în care am prins rădăcini noi, fără să le smulgem pe cele vechi.
Există o mândrie tăcută în felul în care imigrantul contribuie la țara care l-a primit. Nu toți o fac prin gesturi mari, vizibile, în văzul tuturor. Unii o fac prin munca lor zilnică. Alții prin copii crescuți frumos. Alții prin meserii făcute cu seriozitate, prin afaceri mici, prin grija față de comunitate, prin voluntariat, prin artă, prin muzică, prin cărți, prin limba română dusă mai departe în comunitate. Fiecare contribuție pare uneori invizibilă, dar ea există. O țară se zidește și din astfel de lucruri discrete, nevăzute, dar temeinice.
Noi, românii din Canada, nu am venit doar să primim. Am venit cu multe daruri. Am adus cu noi hărnicie, memorie, sensibilitate, credință, cultură, gustul pâinii de acasă, felul nostru de a ne aduna în jurul unei mese, al unei cărți, al unui cântec, al unei biserici, al unei sărbători. Am adus dorul, dar nu ca povară fără rod, ci ca pe o putere care ne-a ținut vii și ne-a ajutat să nu uităm cine suntem. Am altoit copacul ancestral cu ramuri noi, cu experiențe, limbi, întâlniri și feluri diferite de a înțelege omul și viața.
De Victoria Day, gândul meu merge cu recunoștință spre Canada. Spre țara care ne-a primit și ne-a dat posibilitatea să creștem în siguranță. Spre locul în care am muncit, am învățat, am suferit, am iubit, am scris și am devenit un alt chip al meu, fără să îl pierd pe cel dintâi. Dar în aceeași inimă, în același ceas, pulsează mereu România. Țara din care am plecat, dar care nu a plecat niciodată din mine.
Poate că aceasta este frumusețea vieții între două lumi; nu încetăm să fim ai țării din care venim și nici nu rămânem străini țării care ne primește. Ne bate inima în două ritmuri, dar nu se frânge. Dimpotrivă, învață să iubească mai larg.
Din această trăire s-a născut și poezia mea „Două țărmuri, aceeași mare”, ca o mărturisire a ființei care nu vrea să aleagă între două lumi, fiindcă le poartă pe amândouă în inimă.
Două țărmuri, aceeași mare
Mă nasc de două ori în fiecare dimineață,
o limbă mă strigă în vis, alta mă trezește.
Două ritmuri îmi bat în tâmple,
două voci îmi cos tăcerea pe margini.
Într-o limbă plouă cu dor,
în cealaltă, dorul e vânt ce mă poartă mai departe.
Într-una, casa e acolo unde s-a născut copilăria,
în cealaltă, acasă e acolo unde pașii ating cărările.
Cuvintele curg între ele ca două râuri
ce se întâlnesc în aceeași mare.
Uneori, mă scufund într-una
și ies la suprafață în cealaltă,
aceeași, dar altfel.
Într-o limbă iubesc ca o flacără,
în cealaltă, iubirea mea e lumină lină.
Într-una, tăcerea e grea, ca un munte nins,
în cealaltă, e doar o foaie albă, așteptând să fie scrisă.
Sunt două maluri ale aceleiași ființe,
două aripi ale aceleiași păsări.
Oricare mi-ar lipsi,
m-aș prăbuși în absență.
Carmen Oltean
februarie 26, 2025
Poate că, în fond, aceasta este una dintre marile lecții ale diasporei. Nu suntem nevoiți să alegem între ceea ce am fost și ceea ce am devenit. Putem să le valorificăm, să le facem să rodească împreună, să nu lăsăm niciuna să o anuleze pe cealaltă.
Canada ne-a învățat să mergem mai departe. România ne-a învățat să simțim adânc. Canada ne-a dat drumuri noi. România ne-a dat rădăcina. Canada ne-a dat spațiu de devenire. România ne-a dat limba în care sufletul nostru a rostit prima oară iubirea, durerea, rugăciunea și dorul.
De aceea, într-o zi ca Victoria Day, nu simt doar sărbătoarea unei țări adoptive, ci și o chemare la recunoștință. Pentru Canada, care ne-a primit. Pentru România, care ne-a născut. Pentru toate drumurile dintre ele. Pentru toate sacrificiile care nu se văd. Pentru toți cei care au plecat cu lacrimi în ochi și au muncit ani la rând ca să poată spune, într-o zi, că au două țări în inimă și niciuna nu o șterge pe cealaltă.
Așa trăim noi, cei care am trecut marea. Cu două steaguri în memorie, cu două limbi în sânge, cu două feluri de a numi acasă. Și poate tocmai această dublă apartenență nu ne face mai puțini, ci mai încăpători. Mai largi în iubire. Mai atenți la libertate. Mai recunoscători pentru locul în care putem fi, munci, crea și dărui.
De Victoria Day, inima mea spune mulțumesc Canadei.
Iar în același timp, în limba română, îi răspunde dorul.
Carmen Cristina Oltean
Toronto, mai 2026
|
Carmen Cristina Oltean 5/16/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.