Vocea din crevasa minții lui
Drumul de pământ bătătorit șerpuia pe lângă lac prin pădurea de foioase și brădet. După o cotitură, le apăru în față cabana din lemn ridicată pe o fundație de ciment turnată de-a dreptul peste bolovani. Deși în miez de vară, coșul fumega. Lăsară mașina în spate, la umbră, lângă alte două și urcară scara încărcați cu ce bagaje aveau. La recepție nu era nimeni. Mirosea a lemn de brad ars în vatră bătrână. Fără muzica din mașină se simțeau deja ca într-o altă lume.
Ușile glisante de la terasa ce dădea spre lac erau larg deschise. Marcu se avântă să vadă ce-i. Hilde ședea lungită în șezlong cu ochii închiși. Ceilalți erau dispuși în jur, cu spatele la intrare. N-aveau cum să-l fi văzut.
“Asta-i ședință de non-verbalizare?” rupse Ella de după Marcu misticul din aer.
“Ha, în fine ați ajuns, stimabililor. Trândavi ce sunteți,” îi marcă Hilde, ridicându-se nonșalant cu un pahar în mână, “la cât ați plecat d-acasă?”
“Ba trântori îmi păreți voi cum stați întinși ca plăcintele sub soare.”
Marcu își mută privirea aiurea după ce zăbovi o clipă prea mult peste trupul Hildei. N-avea pe ea decât un costum de baie din două piese mititele reclamându-i atenția.
“Păi luați-vă camera în primire și coborâți aici la prăjeală,” îi întâmpină Greg rânjind la ei, “gama de alcool pe care o am vă va satisface gusturile garantat.”
“Orice faceți, nu vă grăbiți. Aici timpul stă pe loc,” îi povățui sfătos Hans, aliindu-se lui Greg, “Christine, spune-le.”
Christine își undui brațele ca într-un ritual de inițiere.
“Mișcați-vă ca pe sub apă, să nu tulburați natura.”
“Nu intenționăm să tulburăm nimic, da’ nici n-am găsit pe careva la recepție. Care-i camera noastră?” se plânse Ella.
“Vin cu voi,” se oferi Hilde, “Marta e dusă la magazin după niște ceaiuri aromatice. Până atunci fac eu pe recepționista. Luați-vă bagajele și urmați-mă.”
Abia înăuntru realizară cât de intensă fusese lumina de afară.
“Asta-i camera, porumbeilor, vă las să vă dezmeticiți. Drumul înapoi la terasă îl știți. Nu vă dați sfioși, vă așteptăm dezechipați … pentru plajă.”
Nu după mult se alăturară grupului.
“Ia spune-mi Ella, ce ți-ar pofti suflețelul, un gin cu tonic cu multă gheață ți-ar merge la inimă?” își etală Greg sticlele îngrămădite pe o măsuță proptită de parapet.
“Merci, mai degrabă la cap, dar da, m-ai nimerit,” i-o trânti Ella, luând loc pe un șezlong așezat cu fața spre lac, oftând ca după ce ar fi tras o zi întreagă la galere.
“Marcu, tărie sau începi cu o bere?”
“Tărie.”
“Am ceva ce o să-ți placă. Talisker Dark Storm făcut la mama lui, în Scotland, pe malul oceanului. Hans a apreciat. D-aia-l vezi așa vesel.”
“Ba-mi pare căzut în filozofeală, nu ți se pare?”
“Hei, sunt aici, nu mă vedeți? N-are omul dreptul la puțină relaxare?” se rățoi Hans la ei.
“Ți-ai câștigat tichetul, așa că fii cum te simți tu mai bine,” îi replică prompt Greg.
“Adună-ți picioarele crăcănate când mergi,” i-o servi Hans chicotind în bărbie.
Marcu n-apucă să se așeze.
“De ce nu vă duceți voi băieții să vedeți ce păstrăvi a prins soțul Martei? Aia-i cina noastră, ia vedeți, o să avem ceva de pus pe masă?” le-o aruncă Hilde cu ghidușie.
“Da, chiar, ia luați-o voi la picior și nu mai cucurugiți aici că nu ne impresionați de fel,” le-o aruncă Christine din șezlong, dublând-o pe Hilde.
“Fetele vor să scape de noi. Vor un respiro,” constată cu o umbră de maliție Greg.
“Unde-i vadul ăsta cu păstrăvi?” se interesă Marcu.
“La confluența râului cu lacul. Cel puțin acolo ar fi după cum mi-a spus înainte să plece cu o undiță și o găleată. Mi s-a părut cam mare găleata aia a lui, da ‘om vedea de-i numai lăudăroșenie pescărească,” îl dumiri Hans, “poate că nu-i.”
“Barbecue avem?” se uită Marcu după unul.
“Avem unul cu lemne, uite-l acolo. Știi să-l aprinzi?” îl tachină Greg.
“Cremene aveți?”
“Hai să mergem, e cam la zece minute de aici.”
“Cu mașina nu putem?”
“Ai Jeep?”
“Bine, bine, m-ai lămurit.”
Cum s-au îndepărtat, fetele s-au pus pe croșetat.
“Cum mai stau lucrurile între voi?” o întrebă Ella pe Hilde.
“Nimic, ca de obicei, Hans e cu capul în nori, cu gândul numai la romanele lui, și eu-s cu munca, la office și acasă. El nu mișcă un deget. Noroc cu mama că ne mai gătește și ne aduce tata cu sufertașul. Cum să fie?”
“Da, dar împărțiți faima.”
“Era să zic eu ce împărțim.”
“Eu îl înțeleg pe Hans. Greg aduce grămada de bani acasă. Orice aș face nu-l pot concura. Cum crezi că mă simt?” se inferă Christine, “păunul are culorile în coadă, nu păunița.”
“De ce n-ai veni la noi? Îți duc eu resume-ul. La finanțe câștigăm mai bine,” îi spuse Ella.
“N-am cap de analist. Chiar de m-ar lua, nu m-ar ține.”
“Prostii, tot cu baze de date în tabele lucrezi. Ar fi tot ce faci acum, pe bani mai mulți.”
“Chiar, de ce te încăpățânezi? Ascult-o pe Ella că știe ce zice.”
“Hilde, lucrez ca să păstrez un modic de autonomie față de Greg, dar altfel n-aș avea de ce. Nu prea știu ce vreau.”
“Eu știu ce. Ca Hans al meu să mai dea și din mâini, nu numai din gură.”
“Mult succes. Vedea-v-aș trebăluind împreună în casă. Nu-mi țin suflarea, că nu văd să se întâmple asta. Crezi că Marcu e altfel? Cu greu îl conving să mai iasă cu mine la cumpărături, și atunci face atâtea nazuri că mai bine mă lipsesc.”
“Probabil toți fac la fel. Unul nu-i mai breaz.”
“Mai bine vorbim de cosmeticale. E mai puțin complicat.”
“Ha, asta s-o crezi. Cremele s-au scumpit îngrozitor. Și nu numai.”
Băieții rupseră dezbaterea.
“Fetelor, avem ce mânca. Găleata lui Tom e plină.”
“Și cine îi curăță? Eu una, nu,” îi admonestă Ella.
“Tom îi curăță, îi dezosează și-i pune pe barbecue. Marta face piureul, mujdeiul de usturoi și salata. Mulțumite?” le informă Greg voios cu gesticulații caraghioase, “o să avem o cină pe cinste.”
“Lumânări sunt?” se interesă Christine cu zâmbet dulce.
“Au felinare cu gaz. O să fie feeric aici pe terasă după apus, pe înserate.”
“Apropos, țânțari îs?” vru să știe Ella.
“Avem capcane cu ultraviolete,” o liniști Marta abia venită, “și nu-s hoarde, câte unii rătăciți. Ați fost jos la plajă?”
“Nu, ce plajă? Aici e râpă,” constată Marcu cu privire competentă.
“E o cărare. Urmați-o și dați de o mică plajă cu nisip fin cum n-ați mai văzut. Și apa la mal nu-i adâncă, e tocmai bună de bălăceală. Vă zic că merită.”
“Ce spuneți, ne urnim?” îi îndemnă Marcu.
“Haideți,” se învoiră fetele.
Poteca era tăiată abrupt printre bolovani și boschete de jnepeni. Ajunseră la o plajă mititică cu nisip mătăsos prelungită în apa limpede.
“Ia moaie-ți degetele, cum e? îl întrebă Ella pe Marcu.
“Vezi pentru tine.”
Greg o luă la fugă în apă împroșcând în jur ca o șalupă.
“E caldă, le strigă,” stând pe picioare până la gât.
Fetele pășiră cu fereală. Dar apa era caldă, cel puțin la mal. Adâncirea lentă le dădea spațiu amplu de joacă copilărească. Și la asta ajunseră. Fetele își încălecară consorții și începură să se stropească în țipete și răcnete. După ce se azvârliră în apă de pe umerii ăstora, se luară la întrecere la înot spre țărm. Țopăiră pe nisip râzând una de alta. Bărbații se uitau curioși la ele. Așa exuberante nu le văzuseră de mult. Poate ieșirile astea să le repete mai des, dacă ăsta le era efectul.
“V-am spus că merită,” observă Marta.
“Adică, de unde știi?” o întrebă Hilde.
“După chiuituri,” i-o întoarse sec.
“Ha, s-a auzit până aici?”
“V-a auzit toată pădurea.”
Prosoapele le lăsaseră la uscat pe balustradă. Se duseseră să se schimbe. Reuniți pe terasă se întrebau ce să mai facă. Marta îi văzu în impas:
“Până pregătim cina, de ce n-ați ieși la o plimbare? O luați pe drumul forestier până la o bifurcație, și de acolo vă întoarceți. Nu vă ia cu totul mai mult de o oră.”
Se duseră, prinși în conversație. La un moment dat, la ceva distanță o scroafă cu godacii înșiruiți unul după altul traversară drumul. Ultimul se rupse din coloană și se îndreptă înspre grup. Ăștia înțepeniră. Scroafa se răsuci după puradel și șarjă. Dădu peste Ella. O trânti la pământ. Marcu încercă să încalece scroafa să o apuce de colți. Nu reuși. Alunecă sub copite. Măcar bestia își mută atenția spre el. Îl mai izbi odată puternic și se retrase. Atacul nu ținu mai mult de câteva secunde.
Marcu încercă să se ridice. O durere ascuțită îl săgetă din genunchi până în moalele capului. Se răsuci pe partea cu genunchiul întreg.
“Ella?” o strigă cu voce gâtuită, “ajutați-i Ellei,” se tângui către ceilalți.
Ăștia se repeziră s-o întoarcă pe Ella cu fața în sus. Când o făcură, capul Ellei se bălăngăni. Ochii îi avea deschiși dar ne-focusați. Șuierat și sacadat spuse doar un cuvânt abia audibil: doare.
“Ceva nu-i în regulă cu ea. Marcu, ceva se întâmplă cu Ella. Nu-și ține capul și nu mișcă din nimic,” se panică Hilde, încercând să-i țină capul ridicat.
“N-o mișcați, o fi având ceva la coloană. Chemați 911.”
“Până să ajungă aici se face noapte,” constată Hans.
“Vă ducem noi la spital,” interveni Greg, “dar cum s-o transportăm pe Ella?”
“Caut-o pe Marta, cere-i masa de călcat, o culcăm pe ea și o legăm. Tu coboară bancheta din spate să faci loc la targa improvizată,” dădu Marcu instrucțiuni scrâșnind din dinți.
Tom le oferi și un baston. Sprijinindu-se în el, Marcu se chinui să urce pe locul din față dreapta de lângă Greg. Porniră în coloană, Hans în urmă.
“Pe cât posibil ocolește hârtoapele,” îi ceru Marcu lui Greg cu voce înecată.
Christine, în spate, îi proptea Ellei capul.
“Să nu se înece cu salivă,” le strigă ălora doi din față.
Ce ar fi putut face?
“Încearcă și ține-i capul un pic înclinat pe o parte,” își dădu Greg cu părerea.
“Nu, nu, las-o cum e, să nu-i facem mai rău,” se poticni Marcu în cuvinte de la durerea din coaste.
“Sună-l pe Hans, spune-i s-o ia înainte să ne deschidă drumul pe autostradă. Să pună luminile de avarie cu faza lungă intermitentă,” îi ceru Greg lui Marcu.
Ăsta se execută. Hans îi depăși și se puse în față claxonând, cu luminile de avarie și faza mare semnalând urgență. Dar puțini le făceau loc. Trecură pe culoarul rezervat mașinilor de intervenție.
“Nu știu, nu-mi pare că respiră,” îi alarmă Christine din spate.
“Gură la gură, Christine,” o zori Greg.
“Nu știu cum, n-am făcut niciodată.”
“Greg, oprește mașina. Christine, facem rocada,” comandă scurt Marcu.
Cu chiu cu vai reuși să se strecoare lângă Ella.
“Trebuie să-i strâng nările?” îi întrebă în timp ce Greg porni în trombă după Hans.
“Google acum,” se apucă Christine să caute disperată pe telefon.
Marcu nu mai așteptă. Îi presă Ellei nările și inspirând adânc de-l străpunse în coaste, suflă aerul în ea.
Nu după mult se luă după ei o mașină de poliție. Opriră și Greg se apucă să explice. Poliția preluă convoiul. Acum toți se dădeau la o parte. Îi scoase la primul spital. Paramedicii îi așteptau afară. Polițistul deja îi prevenise. În timpul cât o luară pe Ella înăuntru, Marcu, roșu la față de durere și epuizare rămase lungit în mașina lui Greg.
“Bătrâne, sprijină-te pe umărul meu și hai să mergem. Christine, mută tu mașina de aici.”
Aia de la triaj vru să știe ce se întâmplase.
“Accident rutier?”
“Accident cu o scroafă,” îi răspunse Marcu, de aia și-o fi zis că-și bătea joc de ea.
După imagistică doctorul îi înfășă bine coastele și-i mobiliză genunchiul.
“Îți trebuie cârjă, nu baston,” îi recomandă după care îi întoarse spatele.
Se așeză în sala de așteptare lângă Hans, Hilde, Greg și Christine să aștepte vești despre Ella. Nu vorbiră nimic între ei. Involuntar urmăreau la un televizor pus pe mut știri de la CNN fără să priceapă nimic.
În fine apăru neurochirurgul. Se ridicară brusc în picioare să asculte verdictul.
“Cine este soțul?”
Marcu înclină din cap.
“Sunt dr. Goldberg.”
“Marcu, și ei prietenii noștri.”
“Marcu, n-am vești bune. Edemul a explodat și măduva a suferit o leziune gravă. Fractura este cervicală instabilă. Funcțiile cognitive sunt intacte, confirmat, poate vorbi, poate gândi, poate simți emoțional. Dar corpul n-o ascultă. Am vorbit cu colegi la Sunnybrook Hospital. Sunt de acord să preia cazul. Sunt specializați tocmai în cazuri traumatice cu astfel de consecințe. Dacă ești de acord o trimitem acum cu ambulanța. Va ajunge în trei-patru ore. E cu mască de oxigen și perfuzii, așa că transportul nu va ridica mai multe probleme. Îmi pare rău, dar n-am motive să fiu optimist.”
După două operații succesive, Ella putu respira de una singură aproape normal, și răsuci capul cu zece grade stânga-dreapta. Putea vorbi. Dar rămase cu tetraplegie instalată permanent. Fu transferată la centrul de reabilitare Lyndhurst. Marcu, cu coastele vindecate, suferea serios de la genunchiul rupt. Încerca să ignore. Neuropatia Ellei îl consuma cu mult mai mult. Când îi veni rândul îi înlocuiră genunchiul cu totul. Într-o lună se ținea pe ambele picioare fără cârjă.
Ca principal susținător al Ellei, concediul medical îi fu comutat în pensie de handicap. Pierdea la bani, dar fiind singur cheltuia practic pe mai nimic. Și-și petrecea ziua întreagă lângă Ella. Doar că n-aveau ce-și spune. El îi citea articole și știri de pe internet în timp ce ea se încrâncena în a-și deplânge soarta pe tăcute.
Prietenii erau încurajați să viziteze. Doar că fiecare își avea viața lui. De la zilnic ajunseră la săptămână. Hilde însă venea mai des. Odată, spre ieșire, se sprijini de Marcu:
“Reia-ți serviciul, du-te la office. Nu-i nevoie să fiți distruși doi în loc de unul.”
Nu-i răspunse. Dar pitroci în minte. De era s-o aducă cândva acasă trebuia să fie acolo cu personalul îngrijitor, să participe la ședințele de fizioterapie, să-i citească. Cine să gătească? O facilitate medicală pe termen lung putea fi o opțiune. Dar pe lângă ce plătea guvernul, trebuia să suplimenteze din propriul buzunar. Or din pensie nu-i ajungea. Trebuia să discute chestiunea cu Ella, dar nu îndrăznea.
Îi citea știri de pe telefon când Ella îi șopti:
“Marcu, sunt terminată. Nu-ți mai pierde vremea cu mine.”
“De unde vine asta?”
“Din sarcofag.”
Cei de la Lyndhurst începură să-i sugereze lui Marcu că Ella ar trebui transferată în altă parte. N-o puteau ține în centrul lor de reabilitare la infinit. Lui Marcu nu-i mai ajunse aerul. Le vorbi părinților ei, ai lui, prietenilor, numai Ellei nu. Toți păruseră înțelegători, dar la ce-i folosea?
“Ella, am vorbit cu ai tăi și ai mei și ne vor ajuta cu ce nu ne ajunge să te ținem acasă. Ospitalitatea ăstora a ajuns la un sfârșit. Trebuie să te scoatem de aici.”
“Nu-ți bate capul, că văd tavanul de aici sau de oriunde, mi-e tot una. Dar o să fie o complicație întreagă cu personalul. De ce nu m-ai duce într-o facilitate?”
“Am putea, dar atunci ar trebui să mă întorc la lucru.”
“Și? Întoarce-te la lucru. Stând cu mine aici nu se rezolvă nimic.”
“Ai vorbit cumva cu Hilde?” tresări Marcu.
“Da.”
“Și mie de ce nu mi-ai spus?”
“Ce importanță mai are? Tot ce era de spus, s-a spus.”
O mută la o facilitate de îngrijire pe termen lung construită pe o ridicătură de pământ, chiar vis-a-vis de spital. O rezervă cu totul inclus îl costa mai bine de jumătate din salariul întreg de inginer proiectant. Și n-avusese încotro, se întorsese la office. Nu și-o mărturisise, sie însăși, că din nou putea respira. Dar casa nu mai avea cu ce s-o întrețină. Și nici nu-i trebuia. O scoase la vânzare și cu o parte din bani își cumpără un apartament cu un singur dormitor într-un condo aproape de Ella. De la office se oprea la ea să-i citească ce porcării se mai întâmplau în lume. Rămânea însă tăcută. Nu știa dacă să continue sau nu. N-avea reper dacă ea tăcea.
“Marcu, cred că am dreptul să mor. Trebuie să existe un program de asistență. Interesează-te de el. Aici sau în Elveția, vezi.”
“Ella …?”
“Știu de la Hilde. Se numește MAID. Vreau să aplic. Cum nu pot de una singură, trebuie s-o fac prin tine.”
“Ella … “
“N-aștept diatribe moralizatoare. N-avem soluții, nici unul, nici altul. E tot ce ne rămâne să facem.”
Trebuia să găsească doi doctori care să ateste condiția Ellei. Discută cazul cu mai mulți.
“Îmi pare rău, dar nu vă veți califica la MAID. Ella nu e terminală.”
I-o spuseseră cel puțin trei, inclusiv chirurgul de la Sunnybrook care o operase.
Aranjă o întâlnire cu Hilde la un Tim Hortons.
“De ce nu mi-ai spus că ați vorbit?” o întrebă Marcu pământiu la față.
“Oricum trebuia să ajungă la tine. Dar ce poți să faci?”
“Aia e, că nu pot să fac nimic. Am de luptat cu sistemul, cu Ella, cu mine. Și pierd pe toate fronturile.”
“Ce ai făcut și ce faci este admirabil, dar inutil. Ella vrea eliberare. Și tu, și nimeni, nu i-o puteți da.”
“Ce-i cu Elveția?”
“Nu-i bună. Injecția trebuie administrată de persoana în cauză. Ella n-o poate face.”
“Și ce rămâne?”
Hilde i se uită adânc în ochi. Se ridică pe vârfuri și-l pupă ușor pe un obraz.
Aplicația pe care în cele din urmă o făcură la MAID fusese respinsă, precum fusese anticipat. Altă cale legală nu aveau, decât să schimbe legea. Marcu încercă și asta. Își contactă MP-ul. Fuse primit cordial, cu vorbe de alinare și fără finalitate. La office se aruncă în probleme ca însetatul între butoaiele cu vin. Întârzia la Ella din cauza orelor suplimentare pe care le făcea fără să i le ceară nimeni. Îi povestea ce făcuse peste zi, dar Ella nu-i răspundea. Nu era sigur nici dacă-l asculta. Altceva decât să țintuiască cu privirea macaraua din tavan nu făcea.
O idee i se strecură în minte precum curentul pe sub ușă. O fi fost lugubră, dar practică. O putea omorî el, cu mâna lui. Dar cum s-o facă fără durere? O injecție, cu ce? De unde substanța? Se perpeli multe nopți, doar ca ideea să i se fi ancorat și mai puternic în cap.
Soluția îi veni din senin: unii pacienți erau diabetici. Insulina o țineau în frigider în bucătărie. Tot ce-i trebuia era să se poată strecura neobservat să ia un pumn de seringi. A pândit mult momentul. S-a ales cu două pachete a trei seringi de câte șase sute de unități.
“Ella, asta-i ce-ți dorești, să mori?”
“Da.”
“Am insulină. Ți-o injectez, și asta va fi. Ești sigură?”
“Sunt sigură. Adio, Marcu! De o fi un dincolo, ne-om întâlni acolo.”
“Încep acum.”
A stat lângă ea până la sfârșit. A protejat-o de tot personalul să nu se apropie de ea două zile. Îi pusese o hârtiuță peste nas și buze. Când nu mai tremură, se ridică și se duse la office-ul de pe palier.
“Am omorât-o pe Ella,” îi spuse doctorului de gardă.
“Ce ai făcut?”
Judecătorul fu indulgent datorită circumstanțelor. Îi dădu cinci ani de închisoare. Fusese eliberat după doi ani jumate. Prietenii îl vizitaseră de câteva ori, dar Hilde ținuse să-l vadă săptămânal, deși închisoarea era la Kingston, două ore și jumătate de Toronto. Hans, din ce-i spusese Hilde, nu protesta. Între ei lucrurile oricum nu mergeau spre bine. Îi tot povestea, unui Marcu absent. Supraviețuise, într-un regim strict ordonat și strict supravegheat. Dar studiase manualele inginerești pe care i le ceruse Hildei. Îi prinsese bine. Compania de inginerie îl primise înapoi, în aceeași poziție, cu aceeași bani. Urmăriseră procesul. N-aveau decât compătimire, deși niciunul nu îndrăznea să se apropie să discute cu el alta decât probleme profesionale.
Lucra metodic și mecanic. Acasă ajungea târziu, mânca din ce-i lăsau părinții și cuscrii, și se culca după ce-și lua somniferele. Chiar și așa, cu greu adormea. Fără gânduri, fără amintiri, doar pustiu, precum deșertul arid. Dar Hilde îi bătu de câteva ori la ușă.
“Marcu, Ellei i-ai făcut un bine. O să realizezi că și ție. Știu că nu vrei să vorbești, dar eu vreau, că aștept să te trezești.
În închisoare cunoscuse pe unul Brian, profesor de istorie la liceu. Fusese închis pentru omucidere. Trecuse cu mașina peste una noapte pe ploaie de nu se vedea nimic. Aștepta eliberarea odată cu a lui Marcu. Dar pentru el afară era un necunoscut. La catedră nu se mai putea întoarce vreodată. Nevasta îl părăsise. Și Marcu puse o vorbă bună la firma lui, fără să ascundă nimic. Cum aveau nevoie de unul la procurare, îl luară. Brian îi rămase recunoscător. Trăgea de Marcu să meargă împreună la o tavernă pentru o halbă. Când în fine ăsta acceptă, Brian o simți ca pe o victorie.
“Marcu, istoria-i plină de tragedii. Unii s-au stins. alții s-au ridicat. Noi respirăm, și ăsta-i lucru mare.”
Așa o fi fost. Dar Marcu nu mai avea istorie, ci negură în cap. Tot ce-și amintea era cum descărcase seringă după seringă în Ella. Imaginea îi rămăsese, și-l frângea de câte ori apărea. Nu se mărturisise nici Hildei, nici lui Brian. Nu îndrăznea.
Mintea i-o luă razna cu pluta la vale. Ella-i vorbea, dar nu înțelegea nimic din ce-i spunea. Cine dracu’ era George? Deodată lovi un bolovan, pluta i se desfăcu și buștenii o porniră răzlețiți în jos cu șuvoiul. Răceala apei îl trezi.
“De când îl știi pe George ăsta?”
“De un timp.”
“M-ai înșelat cu el?”
“Mă mut la el.”
Ar fi putut să-i facă o scenă, s-o facă curvă, dar de ce să-și fi lăsat colegii să savureze melodrama? Se ridică nesigur pe picioare. Cu ceva trebuia s-o fi plesnit, cu vorbe șfichiuitoare, s-o doară, dar nu găsi nimic. Se îndepărtă de masă făcut mic. La garderobă așteptă să-i fie adus paltonul. Lăsă un bacșiș tipei și ieși din restaurant. Ningea și peisajul în lumina reflectoarelor era feeric. Se urcă la volan și din neputință îl podidiră lacrimile. Cu capul în volan claxonă involuntar.
Era doar un scenariu pe care și-l închipuia. Ce legătură avea cu ce, nu știa. Se făcea că ruptura se produsese în public. N-ar mai fi fost un secret pentru nimeni.
Separeul lui era plasat în rând cu al Anitei și Lucyei. Când îl vedeau îi aruncau priviri ghidușe. Îl știau de holtei și era curtat. Dar rolul de amorez sărind din floare în floare nu i se potrivea. Poate de aici și interesul fetelor. Le ignora. N-avea ochi decât pentru monitoarele lui.
“Marcu, ai primit rapoartele de la încercări pentru placă?” îl întrebă managerul.
“Îl am. Cobor axa de impact. Se va plia după specificații.”
“Aștept să se întâmple. Suntem în urmă.”
“La asta lucrez.”
“Bine.”
La asta lucra. Și nu-i ieșea. La impact placa frontală a cabinei se îndoia spre interior peste pedale periclitând picioarele șoferului. N-avea voie.
Își luă o pauză să se limpezească. La cafea dădu nas în nas cu șefa de la economic. Asta-i zâmbi.
“Abia de a început ziua și problemele curg,” i se plânse binevoitoare.
“Da, sunt peste cele de ieri, da alaltăieri și de cu o lună în urmă.”
“Da, ca un bol cu mix de alune. Nu se mai sfârșesc. Noroc că suntem muritori și nu trebuie să împingem la nesfârșit bolovanul. La un moment dat, crăpăm.”
“Da, crăpăm, mai devreme sau mai târziu, crăpăm.”
“Ți-e bună cafeaua asta la ceva?”
“Nu știu, o beau din obișnuință.”
“Eh, o zi bună.”
“Și ție.”
Își luă cafeaua și se întoarse la separeul lui. Șefa putea să fi strecurat vreo aluzie despre Ella, dar n-o făcuse. Avea bun simț. De fapt, niciun coleg nu adusese vorba de tragedia prin care trecuse, adică nu pe față. O făcuseră vorbind probabil pe la spate.
“Probleme?” îl întrebă Ella de parcă i-ar fi vorbit în ureche.
Se uită în jur. Sigur că nu era nicio Ella. Dar vocea i-o auzise limpede și clară. Dădu să răspundă, dar cui? Doar nu era să vorbească de unul singur. O fi fost o închipuire. Se întoarse la ale lui, dar vigilent.
La impact, placa lua forma unei prove în loc să se onduleze. Își puse în gând să facă o nervură prin ambutisare.
“Dragule, tocmai ai găsit soluția,” îi îngână într-un refren vocea.
De unde venea? Se ridică să-și arunce privirea peste paravane. Nimic. Cineva își bătea joc de el. Dar cum? Chiar era vocea Ellei!
La teste, soluția lui n-a mers. Placa se încovoia înspre cabină. Ca să-i pună o întăritură ar fi crescut greutatea, rezultând în consum mai mare de motorină. Așa că-i dădu formă de potcoavă. Așa ținu.
“Bravos Marcu, ai reușit. Ai merita un bonus substanțial,” îi zise cu tandrețe vocea.
“Dă-mi pace,” își replică sieși Marcu.
Vorbele-i curgeau în cap precum clipocitul unui pârâiaș. Ajunse să se complacă în a o lăsa să-i bântuie în minte precum o nălucă. La culcare vocea-i susura șoapte amoroase. Își îndesa perna pe cap.
Dimineața își făcea omleta:
“Dragule, fă focul mai mic să nu o arzi pe margine.”
La mașina de spălat îi spuse pe ce program s-o pună. Conducea când îl făcu atent că uitase mergând semnalizarea. Vocea-și făcuse culcuș în crevasa minții lui și nu voia să mai iasă de acolo.
Intrând în office îi spuse vocii:
“Fii cuminte.”
“Sunt, și-s caldă și cu totul a ta.”
Nu era așa. Îl trădase și se dusese cu … George? Dar o parte rămase încapsulată în el. Cine o fi fost George ăla, n-o putea avea-o pe toată. Sau așa credea.
Se întâlni cu Brian la tavernă. Ca obicei, după ce și-ar fi băut halbele s-ar fi despărțit fără să-și fi spus un cuvânt. Dar acum Marcu ar fi vrut să se confeseze. Ella nu-l putea înșela, de vreme ce nu mai exista. Asta nu putea fi decât în imaginația lui strâmbă. Dar s-o trădeze pe Ella lui Brian? Se despărțiră din nou fără să-și fi spus un singur cuvânt.
Lucra când îi sună telefonul personal.
“Bună Marcu, ce mai faci?”
“Ăă … citeam ceva rapoarte. Tu?”
“Ai vrea să ieșim pe undeva la o vorbă și un pahar?”
“Cu Hans?”
“Fără.”
“Bine, unde și când?”
Vocea o luă razna.
“Ce să cauți tu cu Hilde? Nu te duce, e o capcană.”
“Nu-i. E prietena noastră.”
“O fi, dar ăsta nu-i motiv să o scoți în oraș, și încă fără Hans.”
La o masă retrasă Hilde, după câteva fraze goale, i-o aruncă în față:
“Am inițiat divorț. Hans a fost de acord. Vindem casa și din ce luăm pe ea minus datoria la bancă, împărțim pe din două. Voi fi eliberată.”
“Ah, Marcu, fii atent, asta-i capcana,” îl preveni vocea.
“Și ce vei face cu libertatea?” își articulă Marcu extensia gândirii contorsionate.
“Du-mă la tine, vedem ce o ieși.”
“Ascută-mă, se mlădie pe tine și din strânsura ei nu mai scapi,” îl plesni vocea cu furie.
“Și tu … tu, ăă … m-ai trădat, cu unul … George.”
“De unde ai scos gogomănia asta? Ca să-ți justifici angoasele?” contracară vocea.
Din marginea raționalului se întrebă dacă vocea era a lui sau Ellei. Dar nu merse mai departe. I se adresă Hildei:
“Asta vrei?”
“Da, Marcu, și nu de ieri de azi.”
“Atunci, mergem?”
În apartament îi oferi o votcă.
“Marcu, conduc.”
“Până mai încolo se duce.”
Până mai încolo se drăgostiră.
“Mi-a fost bine,” mărturisii Marcu vocii din minte, “mi-a lipsit un trup de femeie.”
“N-am ce-ți spune, știi prea bine,” îi veni îndărăt răspunsul sec.
“Ți-a fost bine cu mine?” îl întrebă Hilde.
“Mi-a fost. Dar ție?’
“Mi-am dorit mult să se întâmple. N-ai văzut asta?”
“Erai cu Hans.”
“Și tu cu Ella.”
În tăcere Ella se strecură între ei.
Dimineața în oglinda de la baie o văzu pe Ella conturându-se chip din chipul lui. Vocea se porni admonestându-l:
“Azi noapte ne-ai trădat pe amândoi. Eu nu-ți ajung?”
“Ești doar o voce fără trup. Îmi colonizezi mintea. Te interpui cu toată rea voința. Eliberează-mă, de ții un pic la mine.”
“Închipuie-ți că mă ții în brațe și o să vezi că am și trup.”
“Tu n-ai, dar Hilde are. Ajunge, întârzii la office de mai stau de vorbă cu tine.”
“Ține minte, noi doi suntem una.”
Hilde îl sună în timpul lunch-ului.
“Seara vin la tine.”
“Vino,” îi spuse și închise telefonul.
“N-ai nimic de zis?” își chestionă consoarta hălăduindu-i în cap.
“Calci în gropi, din prostie în prostie. O să regreți, dar o să-ți fie prea târziu. N-ai să mai poți trăi cu tine însuți.”
“M-am simțit atras de Hilde de mult.”
“De pe când eram împreună? Cine pe cine a trădat?”
Hilde îl aștepta. Când l-a văzut s-a întins la pupat.
“Trafic? Și la mine, dar m-am strecurat.”
“S-a strecurat, da, între mine și tine, iubitule,” i-a susurat vocea cu cruzime.
Marcu o măsură pe Hilde din priviri.
“Arăți strașnic după o zi de muncă și o noapte nedormită.”
“Mulțumesc. Nu descui?”
Înăuntru era cald. Își scoaseră pufoaicele și se descălțară. Ea l-a îmbrățișat.
“Mai spune-mi odată că ți-a fost bine cu mine.”
“Mi-a fost.”
“Și o să ne mai fie. Acum trebuie să fac un duș. Între timp poate rezervi o masă la o locantă, ce zici?”
“Știu și unde, la Al Baik Grill, e bine?”
“Termin repede.”
“Acolo mă duceai pe mine. Acum o duci pe ea? Ești de o insensibilitate crasă.”
“Îmi plac hamburgerii lor.”
“Nu dragule, cauți un loc intim să porți o discuție cu ea. Ca să-i spui ce?”
“Nu-i treaba ta.”
“Ba e. O pregătești pentru încă o sesiune de amor la noapte.”
“Hilde e deschisă, tandră și doritoare. Se oferă, nu trebuie să mă milogesc de ea.”
“Când anume te-ai milogit tu de mine?”
“Întotdeauna.”
“Nu fi nerecunoscător, te-am așteptat.”
“Să-ți amintesc? De fiecare dată trebuia să-ți fac curte ca tu să consimți.”
“Și ce era dacă-mi făceai un pic de curte? Nu așa se cădea?”
“Veneam de la petreceri și stăteai în defensivă țâfnoasă.”
“Invenții. Nu te-am respins niciodată.”
“Efortul venea de la mine. Nu te deschideai niciodată singură.”
“De care efort vorbim? Că mare iubăreț ‘oi mai fii find. Te crezi Don Juan?”
“Nu te-am auzit plângându-te.”
“Pe ce ne certăm? Hilde e numai distracție. Eu îți sunt aleasa. Ce vorbim aici, asta-i dovada.”
“Uite-o pe Hilde. Nu-i adorabilă? Hai, recunoaște,” își continuă monologul Marcu.
Hilde se lipi de el.
“Sunt gata, dă-mi un pupic și hai să mergem.”
“Vezi Ella, asta-i ce-ți spuneam. Despre asta-ți vorbeam.”
Se destinseră în atmosfera intimă dinăuntru. Ospătărița le oferi meniurile. Marcu alese un vin roșu din care mai băuse și-i plăcuse. Seara promitea o reușită.
“Cum ți-a fost la office?” tatonă Hilde apele.
“Șefului îi dau tot ce pot, și tot așteaptă.”
“D-aia-i șef, să păzească turma. Crezi că la mine-i altfel? Șefa mă împinge de la spate. Da’ trebuie să recunosc că-i cumsecade. Nu mă sapă, din contră, mă ajută cu ce poate.”
“Spune-mi, îl regreți pe Hans?”
“Am ținut la el. Da’ de când te-am cunoscut, am știut că vreau cu tine.”
Vocea se înăspri pe loc.
“Nu te slăbea din ochi. Crezi că Hans nu vedea? Că s-au despărțit e din vina ta.”
“Am plăcut-o pe Hilde, dar fără gând de romanță. Te aveam pe tine, deși aveam poticnelile noastre.”
“Hilde a făcut orice să mi te fure. Poate un ‘George’ să fi existat și în viața mea.”
“Minți, minți, minți,” strigă Marcu în gura mare, de cei din jur se uitară consternați.
Hilde îl privi incredulă și dezorientată.
“Cu ce mint? Ce ai pățit?” încercă o Hilde panicată să înțeleagă.
“Scuză-mă, m-am pierdut în vâltoarea gândurilor. Crezi că Ella m-o fi înșelat?”
“Să te înșele? Cum?”
“Nu știu, cu vreun ‘George’? Voi două vorbeați. Ți-a spus ceva?”
“Ți-amintești când dansam, eram cu toții, și mă strânsesem în tine pe cât mă lăsase-și. Da-mi rezistai. Ella știa. Noi doi ne plăceam, dar pentru ea nu era niciun pericol. Ne știam de la grădiniță. Ne spuneam de toate. Nu mi-a pomenit nimic de niciun altul. Tu I-ai fost singurul bărbat. Și am o mărturisire să-ți fac. Înainte de … înainte de … să se sfârșească, mi-a spus ca dacă relația mea cu Hans n-ar mai fi mers, să mă apropii de tine. Știa că țineam unul la altul. Ea mi-a spus.”
“Te-a aruncat în brațele mele? Ella?”
“Ia-o așa: am ajuns singuri aici, cu binecuvântarea Ellei.”
Pe Brian îl luă pe nepregătite. Nu știuse nimic de voce. Acum cântărea situația.
“De unde știi că ce zice Hilde nu-i pură invenție?”
“Cum ai vrea să știu? Sunt ca o corabie cu velele strânse în mijlocul furtunii.”
“Marcu, Ella nu mai e. Hilde e. Alegerea nu-i așa de grea cum pare.”
“Aici greșești. Ella este. Este mai vie în capul meu decât era pe când trăia. Probabil c-am ajuns caz de balamuc. Sunt terminat. Precum îmi spusese Ella din sarcofag.”
“Marcu, Ella din mintea ta seamănă cu Ella ce era?”
“Nu mai știu.”
Pe măsură ce timpul trecea, Hilde îi invada spațiul. Îi dăduse cheia, și asta își căra lucruri pe care le îndesa în dulapuri și în baie. Era ca pe vremea Ellei, când între cravate dădea de sutiene. Vocea respingea normalitatea asta.
De mult, după o cină în oraș, pe treptele de la intrare după o dulce sărutare îi murmură Ellei ‘te iubesc’. Nu-i răspunsese. Doar îl sărutase îndărăt. O luase drept confirmare. Oare Ella de ar fi fost să se întoarcă, s-ar mai fi dus cu ea?
“Iubitule, n-am plecat nicăieri. Sunt cu tine. Și sărutul meu de atunci a fost un legământ. Nu te încrede în Hilde. Uite ce i-a făcut lui Hans.”
“Mai lipsește să-mi arunci un lasou de gât să-mi confiști libertatea.”
“Marcu, nu așa se iubește o fată. Ți-am dat totul. Nu fi ingrat.”
După ce se drăgosti cu Hilde, în timp ce-și trăgea sufletul, vocea îi suflă în cap:
“Ți-a fost bine cu mine?”
“Cum cu tine? Vrei să zici cu Hilde.”
“Nu dragule, cu mine. Prin tine m-am inserat ei să-ți facă ce-ți place ție.”
“Așa ceva nu-i posibil.”
“Ba este. Mintea are un mod pervers de a deschide portițe.”
“Ce vrei de la mine?”
“Pe tine.”
“M-ai avut și te-ai descotorosit de mine.”
“Nu așa trebuia să se întâmple. Dar n-avea grijă, nu m-ai pierdut cu adevărat. Rămân cu tine, iubire.”
Hilde îl strânse la piept:
“Mi-ești tare drag,” îi spuse sărutându-l apăsat și ridicându-se de lângă el din pat.
“Brian, vocea nu-mi dă pace, mă strangulează. Să caut un psihiatru?”
“Diagnosticul ți-l pun eu. Vocea-i Ella, modelată după vinovăția ta.”
“Care vină? Am făcut cel mai puțin rău posibil în circumstanțele date.”
“Asta o spune conștientul. Dar în subconștient, te simți vinovat. Și n-are cine să te absolve, decât tu însăți.”
“Hilde cu Ella nu pot coexista.”
“Ba pot perfect coabita. Vise visăm cu toții, tot felul de fantasme. Pe unii ne roade imaginația. Astea-s rupte de realitate. Și totuși trăim. Cu timpul se evaporă. Hilde ți-e companion devotat. Te va elibera. Ți-ar fi cel mai bun psihiatru. Dă-i ei o șansă, de vrei ca tu să ai una.”
Trecuseră doi ani de când trăiau împreună. Vocea fie se mai calmase, fie se mai obișnuise el cu ea. Dar în timp ce făceau amor se mai întâmpla ca Marcu s-o cheme Ella, iar Hilde să-l strige Hans. Viețuiau pe relicvele relațiilor anterioare. Dar prindeau patină nouă.
“Marcu, eu aș putea lucra de acasă, numai n-am unde. Dacă ai vinde apartamentul, și cu banii ce mi-au rămas de la casă, am putea cumpăra un apartament cu două dormitoare. Unul l-aș face office. Ce ai zice de ideea mea?”
“Cred c-am pierde la bani.”
“Din contră, apartamentul tău s-a apreciat binișor. Banii mei, de nu fac nimic cu ei, se depreciază.”
“Dar și apartamentul pe care am vrea să-l cumpărăm s-ar fi apreciat tot ‘binișor’.
“Una peste alta, ieșim în câștig.”
“Bine, ocupă-te. Ai agent?”
“Pe ăla care ne-a vândut casa.”
“Atunci contactează-l.”
Când vocea îl admonestă că-și construiește cuibul amoros cu Hilde, o bruftului cu asprime nereținută.
“Îmi trăiesc viața. Te las s-o trăiești cu mine, dar nu-mi pune bețe-n roate.”
La office se eliberase poziția de manager al Atelierului de Produse Prototip. Marcu se simți îndrituit și aplică. N-avea concurent intern, Dar compania angajă pe cineva din afară. Marcu se înfurie și-i confruntă pe cei de la resurse umane.
“Marcu, ne pare rău, dar în istoricul tău apare o condamnare. Nu te-am putut califica pentru job. Și nu-i numai la noi. Oriunde te-ai duce, ar fi aceeași poveste.”
Hildei doar atât îi spuse:
“Sunt bun de nimic.”
Aia ce să priceapă? Încercă să-l descoase. Ăsta o repezi. Le-a fost prima ceartă adevărată. Poate că așa își atestau că erau un cuplu. Dar Marcu avu nevoie de Brian.
“Vocea nu mă lasă. Am crezut că-s absolvit ispășind pedeapsa. Am casă, am femeie, am o slujbă dar n-am statut. Sunt gata să las totul baltă. Nimic nu mai are importanță pentru mine.”
“Marcu, n-am casă, n-am femeie, și slujba asta-i de căcat. Nici n-aș avea la ce renunța. Dar nici n-aș face-o. Confrunt viața. E alegerea mea. Tu poate n-ai opțiunea asta. Mintea ți-e bântuită. La ce te îndeamnă să faci, poate știi, și poate nu știi. Poate că cei de te-ar condamna să nu conteze pentru tine. Eu însă mi-aș dori ca tu să nu faci vreo prostie. Doar zic.”
Se întoarse la Hilde. Gătea. O cuprinse pe la spate.
“Miroase bine.”
“Mai ai răbdare nițel. Te strig când sunt gata.”
O scenă casnică. Dar vocea i se înfiripă:
“Mie nu mi-ai spus vreodată că ar mirosi bine. Nici să mă îmbrățișezi pe la spate. Ai fost ca un sloi de gheață pentru mine.”
“Ești nedreaptă.”
“N-ai știut să mă iubești vreodată. Recunoaște.”
“Știu, Ella, ai dreptate. Asta-i tragedia.”
Poate-ar trebui să învețe s-o iubească pe Hilde, își spuse, așezându-se la masă.
Michael Varujan Magharian
Toronto
|
Michael Varujan Magharian 5/8/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.