,,În amurg, o carte a distinsei doamne Emilia Țuțuianu
Beneficiind e o introducere generoasă semnată Tudor GHIDEANU, cartea ,,În amurg, a distinsei doamne Emilia Țuțuianu se înscrie în panoplia creațiilor destinate acelor persoane conștiente de condiția lor de creaturi în continuă căutare a sensului vieții, pornind de la atributele ființei umane: nevoia de dragoste, de protecție divină, de aflare a rădăcinilor dar și de năzuința de zbor înalt, depășind dimensiunea pământească: ,,La început, în ființa-mi de lut / s-a pitit tainic iubirea
/ Și-n rădăcinile adânci ale ei, / viața a luat forma aripilor albe (Labirintul).
Rezultatul căutărilor sale s-a concretizat în meditațiile asupra timpului care curge neostoit, dar care nu-și schimbă măsura, lăsându-și amprenta sa, asupra ființelor de toate regnurile: ,,Și, din Cunoaștere, a izvorât / lumina înțelepciunii, / Din Adevăr s-a zămislit / lumina dragostei, Contopindu-se cu materia / Și atunci a izbucnit / flacăra sufletului (Labirintul). De fapt, către această lumină a înțelepciunii se îndreaptă fiecare om.
Cunoașterea este pentru om o eliberare, o ieșire din acest labirint în care se află chintesența existenței: flacăra sufletească a fiecăruia. Drumul nu e ușor, însă. E presărat cu nenumărate încercări, praguri, prăpăstii, care trebuie escaladate, pentru a ajunge la ținta propusă, în vârful idealului, atât de greu de atins. Însă, drumul parcurs, înseamnă experiență, înseamnă adunarea cristalelor din izvoarele vechi și noi, care, sedimentându-se, pot alcătui temelia edificiului fiecărui om, cu pietrele spălate de apele curate din Cetatea Luminii.
O astfel de viziune nu este la îndemâna oricui, ci doar a aceluia sau aceleia care perseverează în căutarea și desăvârșirea lui pe calea adevărului.
Fiecare piatră găsită pe Tărâmul Luminii ascunde în ea o poveste. În fiecare piatră, indiferent de culoare se reflectă o viață răsărită parcă din valul înspumat. Pietricelele azvârlite în valuri reflectă cerul copilăriei și după ani, când le regăsește, e ca și cum și-ar fi regăsit copilăria. Ele simbolizează jertfa creatorului care adună cuvintele-pietricele, ce-i produc uneori răni adânci, pentru edificiul său de hârtie, pe care-l poate nărui buricul unui deget.
Mitul Meșterului Manole e mai actual ca oricând. Nimic nu se face fără jertfă. Munca lui nu cunoaște odihnă, mereu în căutarea pietricelelor pentru construcție, a liantului potrivit pentru a le îmbina în mod fericit și trainic, pentru ca mănăstirea din cuvânt să nu se năruie. Amintirile urcă și ele spre turla bisericii ca să aibă o perspectivă cât mai clară a monumentalei construcții.
,,Cuprind în brațe căldura verii / și-n suflet vreau s-o strâng / pentru tine, când vei veni
/ Singurătatea, vicleană vietate, / sfidându-mă dușmănos, mă privea
/ Mă ghemuiesc în mine, obosită; / Și adun în brațele ce-mi flutură în vânt, / amintirile rămase, din alt timp. / Inima se deschide ca o rodie, / cu picături roșii, ce se-amestecă / cu scurgerea haină a Timpului, / cu nisipul lucrurilor pierdute, / cu osteneala trupului zbuciumat, / cu arșița febrei
ce mă devoră (Revenire).
Perspectiva filozofică asupra timpului se reflectă în poezia ,,Mărimea timpului: ,,Zilele și nopțile se măsoară cu ora. / Unele sunt scurte, altele sunt lungi, / Dar mărimea lor nu depinde de oră / Ci, doar de țelul la care vrei s-ajungi. Din scurgerea neostoită, fără vrerea umană, rămân, așa cum spune autoarea: ,,Nu-mi rămâne decât timpul / Transformat în Eternitate.
De fapt, scriitorul, poetul, poate transgresa timpul, prin opera sa, care are șanse să devină nemuritoare. Da, nemurirea lui se poate măsura în cuvinte, în tăceri, în pauze, în dureri ascuțite și în cele din urmă, printr-o nesfârșită odihnă. Grăitoare, plină de înțelesuri subtile. Plină de miez din rărunchii istoriei.
Poeta vorbește despre tristețile nopților, despre trăirile zilelor, despre doruri neîmplinite, în dorința cunoașterii de sine.
Câte poveri, tot atâtea dorințe neîmplinite.
Și în toate aceste învolburări apare Ea, fata cu părul verde, fata cu păr de pădure, al cărei suflet miroase a cetină, a cer infinit și a dragoste.
Viață și moarte, pământ și cer, lumina ivirii din zori, cu suavul ei parfum de roze care mărturisesc iubirea, chemarea viselor tăcute când ,,Clipa străvezie e ca amintirea ce trece, un tablou aproape real, aproape ireal, despre Tot ce a fost viață și neatins de moarte (Viața și moartea).
Tema iubirii e prezentă în chip și fel, aidoma tuturor poeților cunoscuți și necunoscuți, fie și ,,Iubire pe Internet. Visul dragostei e-n fiecare din noi.
Erotica autoarei este cuminte, cu parfumul aromitor de tei, chemarea e sfântă, cu păsări care cântă în cor, imnul iubirii eterne
Nimic vulgar, nimic licențios, totul e învăluit într-un romantism dulce și nostalgic.
Dar uneori, printre frunzele ce cad ostenite, printre crâmpeiele de vise întrerupte, apar și ierni aspre cu vânturi reci, alteori ninge cu flori de măr. Și atunci se întâmplă miracolul revenirii. Iar florile se prefac în lacrimi îmbrățișând pământul cu flacăra iubirii...
Poeta, în a cărei inimă ,,sălășluiește un petic de cer / și un pumn de pământ
(Inima mea) nu încetează să caute în adâncuri Misterele Eleusine, pentru a le descifra în ,,petecul meu de cer, spre care se îndreaptă cu pași de lumină. (Inima mea). Nu agresiv, nu vociferând, ci doar ,,cu șoapte, cu vise și doruri tăcute (Noaptea).
Și după atâta colindat în adâncul de sus și în adâncul de jos, autoarea coboară în real, îndreptându-se spre casa bunicilor, ,,ca o pasăre care, / după ce și-a luat zborul, / își caută cuibul plin de / penele ce i-au căzut din aripi (Pioșenie). Chiar dacă acum, casa o primește ,,pustie și goală. În schimb, și-a păstrat amintirile, care o fac să retrăiască totul, călcând cu pietate ,,pământul care mi-a dat ființa
(Pioșenie). Încă nu e totul pierdut. Și poate că odată, aceste amintiri sfinte, se vor preface în cântecul vârstelor.
Ea mai are încă multe de dăruit. Crengile sunt încărcate încă de flori albe, înmiresmate. Cui să le dăruie? Și atunci, lansează chemarea la fel ca Mărul de lângă drum: ,,Veniți cu toți la umbra mea / Parfum de măr și flori de nea, / Sfinți-va gândul, dragostea, / Și taina ce se-ascunde-n ea! (Chemarea mărului).
Ați auzit vreodată o astfel de chemare tainică? V-ați oprit, măcar câteva secunde sau ați trecut mai departe?
În câteva versuri, autoarea zugrăvește simplu, casa bunicilor: Pereții casei bunicilor / sunt prăfuiți cu dureri. / Pereții casei bunicilor / sunt văruiți cu lacrimi
/ Dar icoanele de pe pereții ei, / ne vorbesc de IUBIRE! (Casa bunicilor).
Portretul bunicii însă, e aidoma milioanelor de bunici care s-au perindat în omenire: ,,Ți-e fața brăzdată, / de șanțurile durerii. / Ți-e părul albit, / de povara anilor. / Ți-s buzele subțiri, / de mânia tăcerii. / Ți-s ochii adânci, / de mulțimea dorurilor. / Dar sufletul ți-e plin, / de harul Iubirii, / revărsat asupra Tuturor
(Bunica).
Nici bunicul nu se lasă mai prejos. Icoana lui, deși aproape ștearsă, este de neînlocuit: ,,Pe scaun, sub măr, stă bunicul, / Alături, bastonul de-alun. / Pe rondul de flori stă piticul, / Cioplit dintr-un trunchi de gorun. / Și-aduce aminte de vremuri trecute / Când mâna-i ușoară în lemn sfredelea, / De-atunci au rămas doar statui tăcute / Și lacrimi din ochi, cad fără să vrea. / Copilul se uită uimit la bunicul / Și-i mângâie barba de nea - / Pe lângă ei trece ca vântul / Coroana de frunze, / Și-odată cu ea
/ S-aude un murmur, / Și apoi cuvântul: / A fost cândva!
(Bunicul).
Autoarea a găsit de cuviință să ofere în această carte câteva vitralii de suflet, în proză, despre satul său, despre bunici, despre prima dragoste și despre spiritualitatea mănăstirii pe care o cunoaște atât de bine: Agapia.
Chiar dacă nimic nu e neobișnuit în aceste amintiri, autoarea trezește emoții, prin trăirile sale autentice, prin simplitatea și candoarea exprimării celor mai curate sentimente. Și a simțământului sacru care te învăluie.
Vecinătatea munților, a lăcașurilor sfinte unde și-a petrecut mare parte din viață, constituie principala sursă de inspirație care are ca rezultat o poezie de o spiritualitate înaltă și tainică, ce invită la meditație: ,,În celesta lumină sidefată, / Cu stiraxe pleoape de fum- / În Agapia tainic s-arată, / Al reginei nopții parfum. / În disputa cu anii și calea, / Cu eoni de timp și mister, / Agapia străjuiește splendoarea, / Cu sfinte rugi, înălțate spre cer. / O lampă veghează fereastra / Mâna sfioasă perdeaua a tras, / Un epitalam străbate noaptea / Învăluind ruga unui suflet retras. / Lumina / din adânc (Agapia).
Tot o astfel de mărturie a fericirii trăite în cuibul copilăriei, casa de la poalele muntelui, regăsim și în proza următoare.
O infinitate de imagini, metafore proaspete, gânduri peste gânduri, meditații și chiar revelații, o întâmpină chiar de la primii pași. Lăuntrul său se zbătea ca o pasăre care-și cere dreptul la cer, dreptul la libertatea de afară.
,,Cu aviditatea orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină.
În acest decor aproape mistic, se rătăci în propriile amintiri care o trăgeau în urmă cu mulți ani. Decorul este completat de vocea bunicului, venind de departe, din trecut: ,,Viața se ivește din pământ și dacă nu iubești viața, rădăcinile tale nu se vor putea înfige niciodată destul de adânc pentru a zămisli ce-i frumos și drept. Fiecare ființă este un pom
Și vocea bunicii, la fel de îndepărtată, vine ca o completare necesară, a aceluiași sentiment: Când lumina din suflet arde, lumea toată se umple de iubire.
Ca pe un ecran se derulează imagini, șterse de timp, dar încă vii, palpitânde. Vede cu sufletul.
Setea de cunoaștere a bunicii i s-a transmis și nepoatei, astfel că a început să descifreze, marile capodopere ale literaturii românești și universale, descoperind noi lumi, cu totul necunoscute, pe care și-a propus, într-o zi, a le stăpâni, atât cât îi va fi îngăduit.
Aceste cărți pentru ea sfinte mai păstrau încă, ,,umbra degetelor aspre de muncă ale ființei dragi care îi deschisese ochii spre viață și care îi dăruise clipe nemuritoare și pilde de viață.
Și apoi, împrejurimile, curtea gospodărească, păduricea de brazi cu creștetele în norii albi precum cușmele piticilor, mireasma pământului
Toate o amețeau, o chemau pe nume
încât nu mai era în stare să discearnă realitatea de închipuire.
Inima Ioanei devenise inima ei ,,o colibă cu miros de măr.
Livada cu meri care devenise ,,un contor al timpului, al copilăriei, al vieții
În ea ,,fiecare copac îi destăinuia frământările lui. O familie adevărată în care munca, respectul, iubirea, cinstea erau la rang de virtute. ,,În ziua când femeia i-a plecat spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt în două
Fiecare om are un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai trece să te vadă spunea bunica.
Ioana, rememora toate întâmplările de demult, cu vorbele lor simple și înțelepte, pe cât de simple, pe atât de adânci. Toate trecuseră. Numai pădurile rămăseseră aceleași.
Aici își căuta rădăcinile ființei, de câte ori se simțea descumpănită. ,,Gândurile acesta erau ca o orgă ale cărei sunete armonioase țâșneau în acorduri și dezacorduri cu întreaga ei ființă
Cu toții ne întoarcem de unde am plecat cândva. Avem nevoie de aceste întoarceri. Ca să putem pleca din nou. Plecări și veniri, reveniri.
Doar aici putea resimți răsuflarea pământului. ,,Copilăria fusese un scurt și mic eden. Doar dragostea bunicilor a rămas reală, caldă, adevărată în fața timpului care a trecut. Ea i-a dăruit mirosul de măr al vieții, al iubirii, al plenitudinii. A făcut-o să reziste sugestibilității înrobitoare, tentațiilor contaminatoare, trecând peste obstacole cu multă înțelegere și răbdare.
Un episod tulburător a fost pentru ea întâlnirea acelui om pe care l-a păstrat ca pe un secret al sufletului său. Tulburător ca o adiere de vânt pe un țărm de mare: ,,Bătaia de inimă, care a însoțit acel secret, a generat dorința uriașă de a ierta și de iubi pe toată lumea. Sentimentele pentru el o făcură să-și cunoască propriul ei suflet, în care descifra sensuri noi, tainice, mai adânci ca sevele pământului. Era ca o briză adusă de mare, fără ca privirea să zărească țărmul. Era iubirea!.
Un popas prin aceste amintiri, îi prilejuiește autoarei câteva meditații despre mănăstirea Agapia. ,,Mănăstirile lăcașuri de rugăciune și puritate spirituală te cheamă să-ți găsești liniștea pierdută sau să-ți amintești, când ești fericit, că totul vine de la Dumnezeu. Așezate în zone picturale, peisajul ce-ți îmbată privirea, aerul sănătos ce-ți umple trupul, devin o osmoză perfectă cu rugăciunile măicuțelor înălțate către ceruri, pentru ca Divinitatea să-și reverse asupra omenirii harurile ei. În popasul de la Agapia simți toate acestea.
Aici ,,Trăiești într-o altă lume, în care esența trăirii este religia.
Din șirul de măicuțe trăitoare la Agapia, autoarea a ales s-o nemurească pe maica Ștefania, care a fost pentru Ioana ,,un prototip al luptei dintre omenesc și sacru.
Și autoarea încearcă să descifreze câte ceva din alchimia acestui suflet dedicat iubirii lui Dumnezeu, încă de la începutul chemării sale.
În adăpostul de pace oferit de Dumnezeu, măicuța Ștefania și-a regăsit liniștea, pacea, puterea de a rezista bolii, durerii, suferinței, tentațiilor, încercărilor vieții. Cu multă căldură, autoarea îi zugrăvește, chiar și cele mai firave fire sufletești, încercând să descopere cu ansa iubirii, acea taină a tainelor care face un om să părăsească totul și să se dedice în întregime vieții monahale.
Evocarea acestui chip luminos ar putea constitui ea singură, subiectul unei cărți de spiritualitate, plină de învățăminte pentru toată suflarea. Există o bogăție inimaginabilă într-o viață consacrată, aparent liniștită și simplă, închisă-n canoane, dar plină de roade duhovnicești și de neclintire în credință. Paralel cu viața măicuței, autoarea pune față în față mănăstirea, cu care aceasta s-a identificat până în clipa din urmă. ,,Înconjurată de păduri seculare, cu munți bătrâni și singuratici, Agapia mărturisește un sentiment mai cuprinzător al timpului. Trăirile sufletești se distilează în bogăția sacră a efluviilor ce se revarsă asupra naturii înconjurătoare.
O, cum mai strigă, în cugetul omului, natura aici!... Ce tainic se simt legăturile între toate cele create de Dumnezeu, cum se răspândește în jur, plecând din ființa ei, acea liniște adâncă, cu iz de împăcare și de iubire a toată lumea!
Și similitudinile curg una din alta și una peste alta, arătând că om și Dumnezeu aici se fac una: ,,Când intri în Agapia, strada te îmbrățișează tăcut, în foșnetul domol al pașilor ce vin să-i cunoască misterul. Fiecare casă, fiecare poartă, fiecare chip, îți dau o emoție unică. Fiecare floare, fiecare colț, este un tabernacol cu amintiri, ce vibrează în lumina diafană a ozonului limpede, pe care poți, parcă, să-l atingi cu mâna.
Trecerea în revistă, fie și fugară, a personalităților care au trecut prin asemenea locuri, pun în lumină atâtea valori spirituale ale culturii noastre: Teodoreanu, Al. Vlahuță, ca să nu mai vorbim de Mihai Eminescu și de Veronica Micle, al cărei mormânt marchează șederea ei aici.
Și cum să nu fii fericit că există asemenea locuri în chiar inima munților noștri!
Și Emilia Țuțuianu își încheie evocarea cu aceste gânduri:
,,Sus pe colină, lângă o bisericuță mică, pe o bancă împovărată de ani, o mână ostenită, mângâie cu vârful degetelor amintirile din suflet. Pământul mirosea a ploaie
În suflet pătrundea parfumul teilor înfloriți
Sufletul, fără să ceară încuviințarea s-a furișat încet și s-a contopit cu Agapia. Nu aștepta pe nimeni
nu aștepta nimic!
Da, o asemenea carte merită toată atenția și interesul nostru.
CEZARINA ADAMESCU
|
Cezarina Adamescu 5/8/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.