Regina Maria si canadianul J. W. Boyle
„La intrarea în cimitirul presbyterian din orașul Woodstock în Canada, la sud de Toronto, cum intri
vezi chiar în fata ta un monument înalt care domina tot cimitirul. Aleea face un cerc în jurul acestui
monument deosebit de toate celelalte, și pe partea opusă, îndreptată spre sud, poți citi „Locotenent
Colonel Joseph W. Boyle D.S.O., Regele Klondike-ului și Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia,
Aprilie 14 1923 și reînhumat în Tara să Natală, Iunie 29, 1983". În față este mormântul acoperit cu o
lespede de piatră pe care citești din versul poetului Robert Service ("The law of Yukon"): „avea o inimă de
Vicking și credință simplă a unui copil". La capătul mormântului se vede o cruce de piatră veche în stil
ortodox, și în colțul jos dreapta se vede litera M. Puțini sunt aceia care își dau seama că litera M este
inițială Reginei Măria a României, că versul din poemul lui Robert Service de pe lespedea de piatră a fost
ales tot de ea și că crucea veche de o mie de ani vine dintr'o stâncă din munții Carpați și a fost adusă tot
de regina Măria când a vizitat mormântul simplu în 1923 și l a găsit prea sărăcăcios pentru un om așa de
extraordinar ca "Joe Klondike".
DRAMA PE MAREA NEAGRA Titlul de "Salvator al României" este firește mult exagerat, cum oricine
familiarizat cu istoria României prea bine știe. Dar a fost un moment în istoria acestui popor când după
ce România este forțată să iscălească tratatul preliminar de pace, o pace rușinoasă cu condiții draconice
impusă de Germania și Austria la Buftea la 5 martie 1918 (tratatul final de pace, dar care nu vă fi
respectat mult timp vă fi semnat la București la 7 mai 1918 ) și după ce bolșevicii semnează tratatul de
pace la Brest Litovsk la 3 martie 1918 și amenință de la răsărit și când țara este părăsită de Aliați și uitată
de Dumnezeu, și pârjolită de epidemii, de foamete, de sărăcie în aceasta atmosfera funebră un om străin
într'o uniformă stranie sosește la Sulină, la 1 aprilie 1918, cu un mic vapor, mai mult o epava, dar
aducând cu sine dela Odessa 62 de prizonieri români eliberați de la o moarte aproape sigură. Printre cei
salvați sunt vice președintele senatului, patru senatori, doi generali și Comandorul și Directorul
Afacerelor Navale Basil Pantazzi. Acest act de eroism a fost realizat aproape singur de colonelul canadian
Joseph Boyle care a dovedit încă o dată caracterul lui impunător, un imens curaj, o energie inegalabilă, o
capacitate de a analiza lucid o situație de criză și a lua măsurile necesare în mod rapid și decisiv. Și asta
numai pentrucă îi devenise drag acest popor și Regina lui. Și ar trebui să adaugăm marele lui talent în
diplomație și darul de a intui caracterul și defectele prietenilor și adversarilor și de a-și găsi aliați cam
peste tot. Și cunoștea perfect psihologia maselor.
În Comandorul Pantazzi el găsise un colaborator foarte prețios prin curajul și experiență sa. La
Galați sunt primiți la 5 aprilie cu entuziasm de reprezentanții guvernului, ai palatului și de popor. Cu un
tren special sosesc la Iași unde Boyle este primit ca erou la 6 aprilie 1918. A doua zi Boyle ia prânz cu
Regele și Regina și i se conferă medalia "Steaua României". În disperarea și tragedia prin care trecuseră
românii, în sfârșit un "succes", o rază de lumină și speranță și nu e de mirare că mulți l-au proclamat
"Salvatorul României". Așa se creiaza miturile.
În cartea să "My seventy years" Doamna George Black, al carei soț fusese bun prieten cu Boyle în
Klondike, povestește cum atunci când dânsa a fost prezentata Reginei Măria la Londra, după război,
Regina a exclamat: „Atunci îl cunoașteți pe Colonelul Boyle! Un om miraculos. El este salvatorul României.
Când toți ceilalți fugiseră și ne părăsiseră, Colonelul Boyle a rămas neînfricoșat. El a rămas. El a salvat
poporul nostru. (London, 1938) pp 263 265). Asemenea exclamări poate explica titlul de salvator al
României pe mormânt. Pentru a completa acest capitol început mai sus, și pentru a exemplifica enormele
resurse ale acestui personagiu, ne întoarcem la Odessa.
La 10 martie 1918 Boyle sosește cu tratatul de pace ruso român, iscălit și parafat la Iași, și-l predă
lui Cristian Rakovski șeful sovietic suprem pentru sudul Rusiei, inclusiv Odessa. Acest tratat menționat
mai sus fusese inițiat și realizat de Boyle ca neutral, care cu tactici machiavelice, profitând de
personalitatea și slăbiciunile adversarului l-a istovit pur și simplu pe Rakovski și el, Rakovski, l-a semnat
într-un moment de epuizare completă. Tratativele pentru acest tratat în sine constitue o mare victorie
tactică și diplomatică pentru Boyle și România. Între altele Rusia accepta ocupația „temporara" a
Basarabiei de către români și prevedea schimburi de prizonieri. Rușii aveau 71 de prizonieri români
(acesta era numărul pe lista lui Boyle), și românii au retaliat și deținut și ei un număr corespunzător de
prizonieri ruși (deși după Rodney și alții au fost cam patru sute). În plus cam 100.000 de soldați rusi erau
dezarmați și în drum spre casă, traversând teritoriul României. Datorita consulului american, Boyle
întâlnește o compatriota canadiană, Ethel Greening Pantazzi, soțul ei, Comandorul Pantazzi fiind unul
dintre ostaticii români. Drama începe în cursul nopții, Rakovski și mulți bolșevici fugind din fața armatelor
germane care se apropiau de oraș. Un așa zis Batalion Revoluționar Român, numit și Batalionul Morții, în
majoritate criminali bulgari, preiau închisoarea Turma, forțează pe prizonieri să se îmbarce pe nava
română Imperator Traian. Doamna Pantazzi este prima care află, când soțul ei o sună de la închisoarea
Turma la 4.00 dimineața. Dânsa redă în detalii vivide aceste evenimente dramatice. Se duce la Turma și
convinge pe șeful închisorii să o însoțească la Boyle pe care îl găsesc plimbându se nonșalant pe stradă. Îl
găsesc și pe consulul spaniol Mendicutti și cu toții se duc la debarcader, unde găsesc navele Imperator
Traian și Principele Carol și unde se vedeau prizonierii pe punte.
Boyle cu doamna Pantazzi ca interpretă se duce cu o "droshki" la debacarderul unde era ancorat
yachtul regal Ștefan cel Mare și care era sediul „
Batalionului Morții”, să-l caute pe Rakovski, unde i se
confirma că acesta plecase în timpul nopții cu toți banii și toate obiectele de valoare ale prizonierilor. Cel
care îl înlocuise, Dicescu (de fapt Isidor Kantor, I.G.Duca p.48) refuză la început, dar când Boyle îl
amenință că Românii vor fi forțați să replice ca atare în ce privește prizonierii ruși, cedează și promite că
vă colabora, dar să aștepte până la orele 14, că să se pună în contact cu Sovietul Suprem. Cei patru
(Boyle, dna Pantazzi, comisarul închisorii și consulul spaniol) se duc apoi la sediul bolșevicilor, unde ca șef
rămăsese unul Brașoveanu (Bresheneanu?), care declara că nu dispune de trupe suficiente pentru a forțaBatalionul Morții să cedeze prizonierii. La insistenta lui Boyle, semnează împreună cu alți doi inși și se
pune parafa pe documentul preparat de comisarul închisorii.
Înapoi la Dicescu, deși au un accident cu mașină (lovită de un vehicul de transport) și reușește să-i
scoată pe prizonieri din nava pe debarcader în fața vaporului Imperator Traian. Cu trupele austro
germane la porțile orașului, debandada complectă, evacuare de mii de omeni,
Batalionul Morții se
imbarcă pe Imperator Traian și cer reimbarcarea prizonierilor pe vapor, dar Boyle refuză. Semne de
incaerari pe punte, dar până la urmă apar cam 80 oameni cu carabine care încep să traga în gloată. Sunt
morți și răniți. Boyle face un pas înspre vapor dar își dă seama că este inutil și este forțat să și trimiță
prizonierii înapoi pe navă, și deși îi este interzis, își forțează drumul pe vapor care pleacă (12 martie
1918).
După dna Pantazzi, care ne dă cele mai concrete amănunte despre aceste haotice momente, 9
prizonieri români tineri au reușit să fugă în timpul debandadei.( a întâlnit mai tărziu trei dintre ei). După
ce debarcaderul s-a degajat, au rămas doi morți, și câțiva răniți, toți ruși. A doua zi austriecii și germanii
intră în Odessa și cu ei mari cantități de bancnote în valută românească, imprimate de germani la
București și preferate de populație care pierduse toață încrederea în rublele "Kerenski". Pe vapor însă
prizonierii sunt maltratați, mâncare infectă, supraaglomerați, nu au nici macar loc să doarmă. Numai un
3
singur prizonier român, generalul Vivescu fusese rănit de o baioneta. Prezența lui Boyle (care refuzase o
cabina proprie) printre ei este singura lor speranță. Vaporului îi este interzis să ancoreze în alte porturi
(cum Boyle va afla mai tărziu, acești criminali nu erau bine văzuți de sovietici) dar le reușește în sfârșit să
acosteze la Theodosia, unde erau lupte de stradă între bolșevici și localnici. Sunt aduși la un fost
sanatoriu plin cu chinezi ("Soldații Internaționali Chinezi").
Aici gardienii lor din Batlionul Morții încearcă să se implice în conflictele din acest oraș și îi lasă pe
seama soldaților chinezi. Boyle reușește să vadă pe vice consulul englez, un elvețian Von Stuler (dna
Pantazzi scrie că era un comerciant grec, fară a-i da numele), care îi procura acordul șefului din oraș să
plece împreună cu 20 chinezi ca garda. Reușesc să mituiască pe căpitanul unui mic vaporaș, Chernamor
(dna Pantazzi, care a păstrat foarte meticulos un jurnal al acestor evenimente, va pomeni suma de
150.000 de ruble, probabil prin von Stuler în contul britanicilor) să-i ia la Sevastopol. Tot de la Dna
Pantazzi aflăm că schimbul la Odessa era atunci 8 ruble pe dolar. Totul a fost pregătit și executat în cele
mai fine detalii, inclusiv tăierea firelor de telegraf. Bietul general Crainiceanu, ministru de război în 1914,
era așa de debilitat încât Boyle a trebuit să-l care în cârcă până la vapor. Doi de la
batalionul morții sosesc în ultimul moment ca să-i împiedece, Boyle îi invită într-o cabina "să discute" și îi încuie acolo. Planul de a se duce la Sevastopol era bine calculat, deoarece acolo el era bine cunoscut. Acolo lui i se da voie să
plece, dar se insistă să se păstreze prizonierii. Lungi discuții, Boyle repetând argumentul că în cazul
acesta românii se vor răzbună. Sovietul dela Sevastopol decide în fine că prizonierii aparțineau lui Boyle,
așa cum fusese decis la Odessa.
De mare ajutor a fost unul Spiro (Speiro?), cu care Boyle avusese tratative și relații amicale mai
înainte. Acest Spiro fuseses un cismar, dar acuma devenise comandantul flotei bolșevice. Acuma lipsea
numai acordul lui Mackensen să le dea sauf conduit. Boyle trimite o telegrama care ajunge la cartierul
general austriac în hotelul Petrograd la Odessa unde nu i se dă nicio importanță, dar unde din fericire un
funcționar, care o cunoștea pe dna Pantazzi, o anunță. Dna Pantazzi găsește din nou pe Mendicutti și
împreună intervin fară succes la austriaci. Dar iarăși norocul le vine în cale la cartierul amiralului german
Hopman, care îi tratează cu curtoazie în limba engleză, cercetează și când aude cuvântul "Colonel Boyle"
exclamă "By Jove! Aș dori să-l cunosc și eu" (E.G.P. pag. 247). Imediat telegrafiază lui Mackensen și în 36
de ore dna Pantazzi primește vestea, cu complimentele amiralului Hopman, că s-a acordat aprobarea că
Boyle și ostatecii liberați să se ducă, dar la Sulină, nu la Odessa. Din nefericire von Mackensen uită să
informeze comandamentul austriac la Sulină. Din acest motiv, odată ajunși la Sulină, după o furtună
violentă și traversând ape minate, au multe dificultăți cu comandantul austriac care neinformat fiind, le
interzice plecarea și Boyle recurge la un bluff, utilizând forță lui navală minusculă (un tun mic și vechiu),
împotrivă navelor și aviației austriace, spre a-i forță să scufunde Chernamore (după evacuarea
pasagerilor), probabil pentru a creea un incident international (?). Fie blufful a reușit, fie ofițerul austriac a
primit aprobarea de la superiori, și foarte probabil și datorită intervenției continue și insistente a lui Lazu,
comandantul navei romăne
Elizabeta aflată în rada portului, austriacii cedează, și se începe eliberarea
prizonierilor ruși (cam 400 la număr), care vă continua trei zile, și se pornește cu un alt vapor spre Galați
și acum ajungem acolo unde am început aceasta aventură.
Acest scurt rezumat este bazat pe cartea "Joe Boyle, King of the Klondike" scrisă de William
Rodney, și „Roumania în Light and Shadow" scrisă de Ethel Greening Pantazzi. Alte versiuni diferă în
detalii. Unele amănunte (eg despre generalii Crainiceanu, Vivescu, comandorul Mihăilescu, Tache Ionescu
la Odessa etc care vor veni mai tărziu) provin de la Michael Pantazzi, de la Național Gallery Ottawa,
nepotul comandorului Pantazii un extrem de bun cunoscător al acestor evenimente în care fuseseră
implicați bunicii sai. Amănuntele redate mai sus sunt numai o parte din peripețiile prin care Boyle a
trecut în cursul acestei misiuni și care este numai una dintre multe altele asemănătoare și care la fel vor
fi numai schițate pentrucă spațiul nu ne vă permite să redam toate amănuntele, multe foarte palpitante,
și care demonstrează mai bine decât orice caracterul lui Boyle. Toate faptele pomenite sunt documentate
în mare parte și cu ample amănunte de dna Pantazzi în memoriile ei, de comandorul Pantazzi și de alți
prizonieri.
Raporturile făcute de Boyle însuși sunt laconice, modeste (cum îi era firea) și menționează numai
esențialul. Dar așa s-a creiat legenda asupra acestui personaj atât de impresionant. Pentru a înțelege și
aprecia Colonelul Boyle că om și erou anumite lămuriri trebuie să fie făcute. În primul rând eu cred că
este nedrept să-l consideram că simplu aventurier la maturitatea vieții sale așa cum mulți spun, deși a
întreprins multe acțiuni cu caracter de aventură, impuse de circumstanțe (la Tarnopol, ce va fi pomenit
mai tărziu) sau în urma apelurilor adresate lui chiar de către Regele și Regina României, misiuni extrem
de periculoase, dar el nu a refuzat niciodată. El a fost un mare patriot, tot ce a realizat el în acești ani de
război este datorită faptului că el a vrut să-și ajute țara lui, Canada, pe atunci dominion britanic, împotrivă
puterilor centrale. Mai tărziu va face același lucru pentru România. El a format cu banii lui, și a echipat un
batalion cu mitraliere de tineri din Yukon pentru a se duce pe front ("The Yukon Battalion") . Pentru acest
gest i s-a acordat gradul de locotenent colonel “onorific" în miliția canadiană. Dar nu i s-a permis, din
pricina vârstei, să-și conducă batalionul pe câmpul de lupta. Ori, el vroia să fie activ, să participe personal
pe teatrul de război, să-și arate curajul în fața inamicului. Nu i s-a permis. Și așa a început una dintre cele
mai extraordinare cariere, care după mine rivalizează cu Lawrence of Arabia, numai că Boyle devenise
deja un personaj legendar în Yukon.
Nota Observator :
Dr. Francisc Ion Dworschak s-a născut la Râmnicu-Vâlcea. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la țară:
doi ani la Horezu, doi la Novaci și zece la Sinești, unde tatăl sau, fost medic militar în armata de ocupație austriaca în primul
război mondial, lucra în acel timp că doctor de plasa și de spital. Urmând scoală primara laolaltă cu copiii de țărani, s-a
identificat cu ei, devenindu-i adevărați prieteni. La zece ani s-a înscris la liceul „Alexandru Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea;
vacanțele însă și le petrecea la Sinești. Anii de liceu au fost decisivi în formarea să intelectuală. A descoperit literaturăa și
artele. "Am băut - după cum mărturisește autorul - cu extaz din nectarul literaturii românești și universale, ba chiar am citit și
multă filozofie." La liceu a avut coleg de clasa pe regretatul Virgil Ierunca (atunci se numea Untaru Virgil). S-a înscris la
Facultatea de Medicină, la Universitatea din Sibiu. (De fapt, la Universitatea din Cluj, temporar refugită la Sibiu) După trei ani a
fost mobilizat, cunoscând tragediile războiului, pe care l-a considerat o catastrofă pentru civilizația europeana. Francisc a
ajuns la Viena, în toamna anului 1945, când și-a reluat studiile la Medicina. În octombrie 1948, a primit diploma de medic, dar
fară a avea dreptul să practice medicina în Austria. A avut fericita șansă să părăsească Viena, care se afla atunci în mijlocul
zonei de ocupație sovietică. După un popas de aproape un an la Salzburg și Innsbruck, în 1950 a trecut Oceanul, stabilindu-se
în Canada. În anii aceia, când în Canada, singura modalitate de a imigra, era că „domestic couple”, a lucrat o vreme că servitor.
Începând cu anul 1955 a reușit să practice medicina, profesiune căreia s-a dăruit cu dragoste și devotament. Nu scrisese până
la vârstă pensionarii decât câteva articole din domeniul medicinei. Fiind afectat de campania de presă care urmarea
denigrarea scriitorului Mircea Eliade a scris în engleză un articol destul de vehement la adresa detractorilor lui Eliade, articol
pe care l-a trimis la Paris, lui Virgil Ierunca. Răspunsul acestuia că nu poate citi texte în engleză, l-a determinat să rescrie
articolul în romănește. În final articolul a fost publicat în revista „Vatra” din SUA sub titlul ‘’Detractorii lui Eliade’’. Publică în
limba româna, pe cont propiu, cartea „În apărarea lui Mircea Eliade”și versiunea în engleză „Defending Mircea Eliade”. A
publicat un volum despre „Epoca Monarhiei în România”, cu intenția de a restabili adevărul istoric despre regii noștrit. Urmează cărțile „Descoperirea insulinei și Nicolae C. Paulescu” cu ediția a doua,
„N.C. Paulescu și insulina, triumf și agonie". Cărțile Dr. Francisc Ion Dworschak au fost prezentate la întâlnirile grupului de la
Observatorul.
|
Dr. Francisc Ion Dworschak 5/7/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.