Un dialog cu Alexandra Firiță - poetă din Italia
Inspirația mea vine atunci când realitatea
și interiorul meu se întâlnesc pentru o clipă
Italia este o țară îndrăgită de români și foarte mulți dintre ei au ales să locuiască acolo, aducându-și aportul la dezvoltarea societății italiene, fără însă a uita România. Am avut un dialog interesant cu Alexandra Firiță, o doamnă plină de sensibilitate care scrie, publică și transmite prin creația sa o părticică din acest suflet frumos românesc. În 29 martie anul acesta aveam să ofer ascultătorilor Radio ProDiaspora și a emisiunii ,,Esențe Culturale a cărei redactor sunt și care se difuzează duminica de la ora 11.00, ora României, un interviu plin de sensibilitate, pe care mi l-a oferit Alexandra Firiță, poetă româncă stabilită în Italia. Deși vine din domeniul medical, a descoperit poezia ca un remediu de vindecare a sufletului. Am să vă redau un fragment din dialogul purtat.
***
Cristina OPREA: De unde vine inspirația dumneavoastră pentru poezie?
Alexandra FIRIȚĂ: Este o intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Inspirația mea vine din viața de zi cu zi, din realitatea care este prezentă în noi și ne creează emoții, sentimente și pe care o stocăm în creierul nostru sub formă de amintiri, deci aleg imagii care mi-au imprimat o puternică reflexie asupra vieții, asupra relațiilor umane și a problemelor importate ale societății. Încerc să văd mereu dincolo de imagini, căutând semificații și mesaje ascunse sau simbolice care îmi dau posiilitatea de a mă înțelege pe mine și lumea din jurul meu. Și legat de această lume din jurul meu aș vrea să vă spun câteva cuvinte și despre activitatea mea pe care eu am început să o desfășor în România încă din anii liceului vorbind, dar mai ales după perioada din 2000, perioadă în care am frecventat un grup de scriitori și poeți locali de la Bolintin Vale, județul Giurgiu, cu care am înființat, am fondat o asociație culturală care se numea Dimitrie Bolintineanu pentru că în localitatea noastră s-a născut poetul și patriotul Dimitrie Bolintineanu. Fundația, mai târziu a devenit mai târziu o asociație pentru cultură și tradiție istorică, care are o editură și o revistă și care are o activitate foarte bogată și foarte bine apreciată la nivel național. În Italia m-am asociat cu o altă grupare de cultură, am înființat o asociație culturală care se numește Oficina bunelor idei, pe care o frecventez din 2017, asociație în care noi facem foarte multe lucruri frumoase, începând de la lectură scenică, expoziții de tablouri și alte lucruri frumoase pe care noi le putem desfășura cu multă bucurie și pasiune.
Cristina OPREA: În cadrul asociației sunt numai români sau și italieni?
Alexandra FIRIȚĂ: Îmi pare rău să o spun, dar sunt singura româncă și sunt încă în consiliul de administrație al asociației. De multe ori glumeam și le ziceam eu v-am făcut internaționali pentru că nu puteți să spuneți că sunteți numai italieni. Ei mi-au prezetat cărțile mele, mi-au prezentat în câteva rânduri din poezia mea, făcând niște întâlniri foarte frumoase. O întâlnire a fost cu poezia, cu imaginea, cu diapozitive și cu muzică lirică. Sunt lucruri frumoase pe care am reușit să le facem și aici. Deci, inspirația mea vine de aici și apare atunci când realitatea și interiorul meu se întâlnesc pentru o clipă, iar poezia este modul în care încep să dau un sens acestei întâlniri de suflet.
Cristina OPREA: Aveți un ritual când scrieți sau pur și simplu scrieți din impuls, din ceea ce vă inspir, din ceea ce vedeți în ziua respectivă?
Alexandra FIRIȚĂ: Am înțeles că mulți scriitori sau poeți au niște ritualuri, eu, sinceră să fiu, nu, nu am un ritual fix, uneori poezia vine rusc, vine ca o lumină care mă obligă să notez imediat și pleacă de la un cuvânt aparent nesemnificativ care ar vrea și se vrea să fie interpretat până la rădăcină, la semantica lui, până la partea lui sentimentală și emoțională, pentru că acest cuvânt, creează o emoție, așa cum ai arunca o pietricică într-o apă și face niște cercuri și tu trebuie să vezi profunditatea la care a ajuns acea pietricică, deci cuvâtul ce drumuri a putut, ce căi a putut să deschidă. Alteori se apropie încet ca o apă care are nevoie de timp să se limpezească și nu forțez nimic, doar rămân în așteptare până când versul își face singur loc. Aș spune că nu scriu din rutină, ci din impuls. Iar starea aceasta apare ca realitate, când realitatea și interiorul meu se întâlnesc, într-un fel care cere să fie spus. Și poezia vine când vrea ea, eu trebuie săfiu acolo și să o prind.
Cristina OPREA: Ce frumos... Ce tematică, ce teme abordați, în general?
Alexandra FIRIȚĂ: În general, e greu de spus pentru că depinde și de inspirație. În poeziile mele am explorat un curcubeu de teme: natura, spiritualitatea, frumusețea și complexitatea lumii din jurul nostru, viața, moartea, dragostea. Până la urmă, cuvântul este o armă și gândim că poetul este un martor al istoriei care se scrie zi de zi, că a fost acel cineva care a privit mereu înainte și a folosit arma în scopul păcii și al liertății. El trebuie să locuiască în realitate. Locuirea în Italia mi-a oferit ocazia de a intra în contact cu o cultură și istorie bogată și fascinantă, care m-a contaminat și m-a îmbogățit spiritual. Călătoria mea continuă ca străin, o persoană diferită de locul în care m-am născut și crescut, mi-a permis să compar și să modelez modul de a vedea lumea, să-mi exprim setimentele, experiențele, prin poezie. Să mă adaptez și integrez, să-mi pun în valoare vechile rădăcini românești, noile mele rădăcini italiene și să creez o punte între două lumi, făcând o sinteză a experiențelor mele, care se reflectă în versuri și aici aș mai adăuga că, această experiență a mea cu Italia, m-a clădit și m-a făcut să înțeleg altfel și să văd altfel lumea care este în jurul nostru, cu alți ochi, cu multă admirație.
Cristina OPREA: Când știe poeta Alexandra Firiță că este gata o poezie?
Alexandra FIRIȚĂ: Să mă gândesc! O poezie este gata când încetează să mă mai cheme, când tace în mine și ea vorește singură, când nu mai pot să adaug nimic fără să îi stric respirația. Cât timp mă strigă, cât timp îmi cere un cuvânt în plus sau o tăcere în minus, știu că încă acea poezie mai lucrează în mine. De obicei finalul îl simt ca pe o liniște. Textul se așează, își regăsește propria gravitație, iar eu nu mai pot schima nimic, fără să-i rup echilibru. Atunci înțeleg că poezia nu-mi mai aparține. Ea poate merge singură în lume. Deci, e un sentiment aproape fizic, ca și cum aerul din jurul versurilor se clarifică și totul devine exact cum trebuie să fie. Nici mai mult, nici mai puțin. Poezie și atât.
Cristina OPREA: Câte volume de versuri ați publicat?
Alexandra FIRIȚĂ: În România am publicat șapte și în Italia am publicat unul în Sicilia, ca răspuns, ca propunere de carte, la un concurs pe care l-am făcut acolo și mi-au publicat cartea La mia poesia viene da lontano, este o carte de versuri de vreo șaizeci de pagini, practic este o plachetă, la care ei mi-au făcut coperta și mi-au dăruit primul exemplar. Este numai în italiană carte, pentru că în acel moment nu m-am gândit să traduc poeziile în limba română. Am mai scos o altă carte, se numește ,,Visele pietrelor, Este bilingvă, scoasă la Roma cu o editură romană, cu o editoare care este jurnalistă, Maria Biaciaghi și care o revistă care se cheamă ,,Io donna, o revistă care se adresează femeilor din lumea întreagă. Ea mi-a și tradus o parte din versuri în limba spaniolă și aveam un proiect în limba spaniolă. Să vedem când o să mai realizăm și asta.
***
Dialogul a continuat frumos, doamna Firiță mi-a mărturisit că ține legătura cu cei de la Roma, cu doamna Lăcrămioara Niță, cu Valeriu Barbu, că participă la evenimentele asociației pe care o conduce domnul Valeriu Barbu, este vorba de asociația culturală Cenaclul de la Roma. În încheierea acestui dialog doamna Firiță a citit poezia ,,Rădăcini, poezie pe care vă las să o lecturați.
RĂDĂCINI
Doamne, cum s-a scrântit lumea,
cum mai umblă unii deghizați în îngeri
prin iarba parcului dată în pârg
cu bocanci garnisiți cu șenile saltă nepăsători
și cântă strivind ultima frunză din ram.
.
E prea strâmtă planeta pentru toți
prea mulți la împărțirea aerului din plămânii Terrei,
prea mulți la poarta singurătății și prea tăcuți
de după cortina acestui spectacol grotesc.
Nu mai este nevoie de bunici și nici de părinți.
.
Vine schimbul de maine gătit cu microscopul
și te masoară și te drămuie după intensitatea umbrei
îți ia pulsul și te intreabă
nu e mai bine să îți închizi tu singur ferestrele și ușile
și să te multumești cu nimicul dintre patru pereți?
.
Doamne, cum mai trece timpul.
Nici nu te-ai trezit bine că a ajus prânzul,
zicea bunicul, stergându-și fruntea sudată
cu mâneca și continua să cosească, să trebăluiască
până se făcea seară nu se oprea
și nimeni nu îl întreba dacă vrea să moară.
.
Îl duceam pe prispa să vadă lumea că avem
rădăcini bune și nu suntem singuri pe lume.
Doamne, ce vânt de evoluție selecționistă
mai bate prin lume
și cum mai scarțâie osia Carului Mare
cum mai cad păduri seculare sub drujbe
și cu limbi de foc cânta vulcanii
și noi de unde am luat bocancii
și când am încurcat hățurile lumii?
-----------------------
A consemnat,
Cristina OPREA
Radio ProDiaspora
|
Cristina Oprea 4/26/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.