Bucuria de a fi bunici
A venit pe lume în plină pandemie, într-o zi de martie când primăvara abia își arăta lumina. Era o minune de copil, cu doi ochi albaștri ca două bobițe de safir, jucăuși și curioși, gata să descopere lumea.
Nepoțelul nostru, Loïc Pierre, ne-a adus bucurie într-o perioadă grea și întunecată. Pentru noi totul a fost o surpriză: și venirea lui, și numele lui, și fericirea pe care ne-a dăruit-o.
Alegerea numelui unui copil are mereu o însemnătate aparte. Când i-am pus numele fetiței noastre, Julie Sabine, m-am gândit la un nume care să aibă și un echivalent românesc. Mi-a venit în minte Iulia Hașdeu, dorindu-mi ca fiica mea să fie la fel de inteligentă, iar al doilea nume l-am ales după o colegă de facultate foarte frumoasă, care mi-a rămas dragă în amintire.
Loïc este un nume mai rar, derivat din Louis, puțin folosit în Canada, deși noi mai întâlniserăm un Loïc în Kitchener. Pierre este numele bunicului și al străbunicului lui, un nume clasic, purtat din generație în generație.
L-am văzut pentru prima dată în august, când avea cinci luni. Când l-am ținut în brațe, am simțit că mi se umple sufletul. Granițele se deschiseseră târziu și abia după vaccinuri am putut merge să-l vedem.
M-a impresionat puritatea lui și felul în care creștea pe zi ce trece. Îl văzusem pe Messenger, dar în realitate era și mai frumos. Avea un căpșor rotund, ca de păpușă. Dimineața, când se trezea în pătuț și dădea fericit din mânuțe și piciorușe când ne vedea, parcă ni se lumina ziua.
Am fost cu el la plajă, îmbrăcat într-un costumaș de baie cu un rechin desenat. Cu ochelarii de soare și pălăriuța cu delfini era o mică vedetă. I-a plăcut mult apa oceanului. La un moment dat, cât părinții lui înotau, a avut un mic accident pentru că uitasem scutecul. L-am dus repede la toaletă, l-am schimbat și ne-am întors zâmbind pe plajă.
Cel mai mult îi plăcea să stea culcat pe spate pe covorașul lui colorat, de care atârnau jucării vesele. Acolo se juca liniștit și parcă întreaga casă prindea viață odată cu el.
Salonul lor devenise un mic univers al începuturilor: scăunele delicate, leagăne line, obiecte menite să aline și să încânte. Și totuși, după doar câteva clipe, nerăbdarea copilăriei își spunea cuvântul — Loïc se plictisea și cerea altceva, o nouă mirare sau, mai ales, brațele calde care îl cuprindeau.
Băița nu era doar un gest de rutină, ci un adevărat ritual al descoperirii. Loïc o trăia cu o bucurie gravă, aproape meditativă. Întindea mânuța spre firul limpede de apă, încercând să-l prindă, nedumerit că această minune cristalină îi scapă printre degete. Lumea era, pentru el, o succesiune de mistere fragile.
Dintre toate jucăriile, una singură părea să-i capteze pe deplin atenția: o minge simplă din plastic. O arunca, apoi îi urmărea traiectoria cu o concentrare tăcută, fascinat de rostogolirea ei lentă, aproape visătoare. Deși avea peste treizeci și cinci de jucării, cele mai multe pentru alinarea gingiilor, rămânea fidel dragonului primit din Germania, un tovarăș tăcut al primelor sale aventuri. Iar acel „flying saucer”, un mic univers mobil, îi dădea libertatea de a sări, de a simți pământul sub tălpi. Nu mergea încă de-a bușilea, dar descoperea deja mișcarea, retragerea, echilibrul. În picioare, părea că își negociază primii pași cu lumea.
Era un copil atent la detalii, un mic dandy al inocenței. Pijamalele lui veneau din toate colțurile lumii, Australia, Germania, Franța, Canada, iar mama avea grijă să armonizeze fiecare element: baveta, șosetele, culorile. Pe cap purta, uneori, o șapcă jucăușă cu inscripția „Snack Attack”, ca un semn că foamea și joaca merg mână în mână.
Zilele lui erau deja structurate: un curs de înot, o întâlnire muzicală pe Zoom. În liniștea serii, înainte de somn, devenea un mic ascultător de povești. Mama îi citea, iar el, cu gesturi stângace și tandre, întorcea paginile, cercetând imaginile ca pe niște ferestre spre o altă lume.
Bunicii lui, Papi și Buni, îi conturau universul afectiv. Numele „Papi” avea o muzicalitate care m-a cucerit imediat. Eu urma să fiu „Buni”, o prescurtare caldă, potrivită pentru rădăcinile lui românești, chiar dacă doar în parte.
În casa lor trăia și Louis, un cotoi portocaliu, prudent și înțelept. Se ferea instinctiv de mânuțele curioase ale lui Loïc, dar între ei începea să se nască o relație tăcută, făcută din priviri și apropiere lentă.
Halloweenul l-a găsit costumat în trei ipostaze: schelet, căpșunel și gărgăriță. În fiecare dintre ele, păstra aceeași lumină, farmecul pur al copilăriei.
Nu voi uita niciodată clipa în care mama lui îl hrănea, iar el, într-un gest de o tandrețe dezarmantă, îi mângâia obrazul, privind-o adânc în ochi. Avea un năsuc delicat și o guriță ca o frăguță sălbatică. Din când în când, lăsa să-i scape sunete moi — „ah…” — iar la doar șapte luni rostea deja „mama” și „baba”, ca o punte între generații.
Descoperirea gusturilor era pentru el un spectacol total. Fiecare aliment aducea o nouă expresie, o nouă uimire. Uneori devenea nerăbdător, chiar frustrat, când nu reușea să ducă bucata de mâncare la gură. Îi plăceau pâinea, avocado, căpșunile, mango. Într-o zi, pantalonii mei au devenit martorii unei mici explozii de piure de cartofi dulci. Arunca totul pe jos și aplauda, ca și cum haosul era, de fapt, o formă de bucurie.
Pe masa de schimb se transforma într-un mic acrobat: își prindea piciorușele cu mânuțele, devenind un ghem de viață. Culcat pe burtică, se ridica în brațe, într-o postură ce amintea de o formă rudimentară de yoga. Dar cel mai mult îi plăcea să se legene și să sară, ca și cum ar fi testat limitele gravitației.
Călătoriile cu avionul au devenit deja parte din viața lui. În primul an, a zburat de trei ori, fără lacrimi, dar cu o energie care îi ținea pe părinți în permanentă alertă ludică. La nouă luni a început să meargă de-a bușilea, apoi să se ridice, să urce scările, să exploreze fiecare colț al casei bunicilor. Muzica îl făcea să danseze, iar primul dinte apărut la aceeași vârstă părea un semn discret al creșterii.
În ianuarie, a trecut ușor printr-un episod de COVID, ca și cum fragilitatea lui era deja dublată de o forță tăcută.
Loïc nu este doar un copil, este o lume în devenire, un miracol care se scrie zi de zi, în gesturi mici și revelații mari.
Timpul s-a strecurat pe nesimțite, iar Loïc nu mai este acel bebeluș minuscul și jucăuș, ci un băiețel năzdrăvan, cu ochii plini de lume. La doar un an, a învățat deja să străbată cerul: patru zboruri, patru povești printre nori. Are pașaport, semn că aparține drumului, un mic cetățean canadian, cu viitorul deschis ca orizontul.
Nu se teme de zbor. Avionul nu-l tulbură, iar presiunea cerului nu-i smulge lacrimi. Privește, simte, trăiește, ca și cum ar fi făcut dintotdeauna parte din înalt.
Curiozitatea îi este busolă. Te urmează din cameră în cameră, pas cu pas, cu o perseverență tandră. În bucătărie, vine țopăind de-a bușilea, se agață de tine și cere să fie ridicat, vrea să vadă, să înțeleagă, să atingă lumea. Sertarele devin comori, iar prosoapele, trofee trase la pământ cu o bucurie nevinovată.
În el curge, poate, o liniște franțuzească a gustului: este un mic gurmand. Mănâncă precum un om mare, doar că jumătate din ospăț se risipește pe podea, ca o ofrandă copilăriei, iar restul își găsește drumul spre gură. Iubește carnea, legumele și, mai ales, dulceața vie a fructelor.
Zahărul nu i-a fost încă prieten. Și totuși, într-o zi, mâna lui mică a ales o măslină rotundă, lucioasă, misterioasă. Julie, mama lui i-a scos sâmburele și i-a întins-o cu grijă. A gustat. Și nu s-a împotrivit. A primit în sine gustul acela amar și sărat, ca o primă lecție despre nuanțele vieții.
Mi-am amintit atunci o poveste: Victor, copil fiind, a respins o măslină oferită ca delicatesă. Bunicul, încăpățânat, a recuperat-o de sub pat, a spălat-o și i-a oferit-o din nou. Zadarnic. Gusturile nu se discută. Lui Loïc i-a plăcut ceea ce altul a refuzat și poate aici începe taina fiecărei ființe.
La un an, cuvintele lui sunt încă semințe: mama, baba, dada, nana. Dar trupul îi vorbește deja prin dans. Când ne vede pe noi, Buni și Papi, pe Messenger, își leagănă fundulețul cu o grație jucăușă, ca și cum ar țese bucuria în aer.
Îi place să fie ținut de mânuțe, să fie purtat prin lume. Are o delicatețe a gestului: îți atinge mâinile ca să-ți spună că vrea să meargă. Și îmbrățișează cu toată ființa lui mică, strângându-te la piept ca și cum ar ști deja ce înseamnă iubirea.
Îl urmărește pe cotoiul Louis, care, înțelept, păstrează distanța. Se refugiază sus, în locuri inaccesibile, ferindu-se de mâinile curioase care ar vrea să-l prindă, să-l ciufulească, să-l iubească prea tare. Totuși, uneori, Loïc îi fură mâncarea, un mic act de cucerire.
Scările sunt pentru el munți de cucerit, urcate de-a bușilea, cu o energie nouă, crescândă. Firele casei devin jucării interzise, roase cu cei doi dinți ca de iepuraș, semn că lumea trebuie descoperită chiar și prin atingere.
Și, mai presus de toate, iubește cărțile. Vine cu ele în mâini, oferindu-le ca pe niște chei spre alte lumi. Se uită atent la culori, la forme, la povești nerostite. Julie i-a citit încă din primele luni, de trei ori pe zi, înaintea fiecărei sieste, iar acum, în tăcerea aceea blândă, se nasc primele lui amintiri.
Loïc are un an și jumătate. Merge, aleargă, iar curiozitatea lui pare fără margini, ca și cum lumea întreagă ar fi o promisiune abia descoperită. Universul copilăriei, la această vârstă, are ceva diafan, aproape ireal. Nu poți să nu zâmbești când vine și își așază căpșorul pe pieptul tău, ca într-un gest de încredere deplină.
Nu știe încă să sărute, dar îți trimite sărutări din vârful degetelor, cu o naturalețe dezarmantă. A avut o afinitate aparte pentru străbunicul său de 91 de ani, de care nu se mai dezlipea, ca și cum vârstele s-ar fi atins într-o tainică înțelegere.
Îi place să apese pe butoane telecomenzi, jucării, orice ascunde o reacție. Degetele lui minuscule explorează cu o precizie aproape solemnă, ca ale unui mic inginer al începuturilor.
O altă pasiune este să potrivească la loc capacele cutiilor de metal. Se concentrează, încearcă, greșește, reia. Nu se enervează, nu abandonează. Există în el o răbdare instinctivă, încă neatinsă de grabă.
Știe deja că ochelarii se poartă pe nas. Dacă găsește o pereche rătăcită prin casă, vine cu ea și ți-o așază cu grijă, aproape ceremonios. Are și el ochelarii lui de soare, ca o mică semnătură a importanței sale în lume.
Îi plac toboganele și leagănele, iar lipsa de teamă îl face să urce tot mai sus, pe scaune, pe fotolii, ca și cum gravitația ar fi doar o sugestie. Îndrăzneala lui devine uneori periculoasă, dar în ea pulsează bucuria descoperirii.
A început grădinița și s-a adaptat cu o ușurință surprinzătoare. Acolo a descoperit desenul, creionul și hârtia, primele lui încercări de a lăsa urme vizibile ale lumii interioare. Devine bilingv: acasă vorbește franceza, iar la grădiniță engleza, ca și cum ar locui în Canada.
Când aude telefonul sunând, vine în grabă, mânat de curiozitate, ca și cum fiecare sunet ar putea ascunde o minune. Pe mine mă numește „Baba”, fiindcă „Buni” încă îi scapă printre silabe.
Loïc iubește cărțile și sosește adesea cu una în mâini, cerând, fără cuvinte, să i-o citești. Îi plac și cântecele pentru copii, pe care le ascultă ca pe niște mici vraje. Pentru a se face înțeles, folosește semne delicate: „încă o dată”, „mi-e foame”, „apă”, o limbă a gesturilor pure, mai veche decât vorbele.
Încearcă, cu o seriozitate de băiețel mare, să-și încalțe ghetuțele și chiar papucii lui DaDa. Îți arată năsucul, pălăria, cu o siguranță luminoasă, ca și cum lumea întreagă ar putea fi numită prin degete.
Nepoții sunt o alinare a sufletului. Nu te mai saturi să îi privești, să îi săruți, să te joci cu ei. În fiecare zi, ei oferă un spectacol gratuit al dragostei, simplu și desăvârșit.
Loïc Pierre are patru ani, iar Rémi François un an și jumătate. Sunt copii adorabili, dar gelozia le străbate inimile ca o furtună mică și aprinsă. Nu mi-aș fi închipuit o asemenea intensitate la vârste atât de fragede. Gelozia, atât de umană, atât de veche îi face să-și apere locul în brațele mamei cu o forță aproape instinctuală. Uneori, cel mic îl împinge pe cel mare, alteori cel mare îl trage de păr pe cel mic, fără motiv, ca și cum dragostea ar trebui împărțită cu orice preț.
Deși are doar doi dințișori sus și doi jos, Rémi roade un măr mare ore întregi, ca un mic șoricel harnic și hotărât. Când era mai mic, își plimba limbuța ca pe un șurub jucăuș, descoperindu-și lumea în propriul trup.
Știe că în muffin se ascund stafide și, cu o răbdare de mic arheolog, scormonește cu degețelele lui firave, descoperind comorile ascunse, lăsând în urmă un mic peisaj de fărâme dulci.
Nu vorbește mult, dar înțelege tot. Își aduce hăinuța când vrea afară, își aduce ghetuțele, și arată scaunul când îi este foame, ca și cum viața ar fi deja un ritual bine știut.
Îl vede pe fratele lui pe bicicletă și vrea și el, fără ezitare, cu o încăpățânare care nu cunoaște oprire.
Nu se mai joacă doar cu jucării de bebeluș. Intră în competiție cu fratele său, fiecare cu câte o mașinuță în mână, imitându-se reciproc până când casa întreagă devine ecou de motoare imaginare. Urcă și coboară scările iar și iar, ca într-un dans al descoperirii.
Nu strâmbă din nas la varza murată, dimpotrivă, o desface fir cu fir și o gustă cu seriozitate. Brânza, în toate formele ei, îi este bucurie. Mănâncă cu furculița, cu aer de adult, deși jumătate din mâncare ajunge, inevitabil, pe jos, ca o poezie a dezordinii fericite.
Este mereu vesel și darnic în pupicuri umede. Are ochi albaștri, vii ca ai bunicii, și un năsuc mic, ca o promisiune.
Uneori, cei doi frați se zbenguie ca doi pisoi răsfățați, lipindu-și obrajii cu gesturi magnetice, între tandrețe și rivalitate. Cel mic îl urmează neîncetat pe cel mare, ca o umbră curioasă, iar cel mare se împotrivește uneori acestei iubiri insistente.
A apărut și „nu”-ul spus hotărât, ca o primă declarație de sine. Merge legănat, cu o ezitare grațioasă, ca și cum lumea abia se lasă cucerită.
Amândoi cântă la pian la patru mâini, pierduți în bucuria simplă a sunetelor. Iar cel mare, auzind do, re, mi, a spus cu o uimire senină: „Ascultă… acesta este numele lui Rémi.”
Înainte de culcare, fac împreună băița de seară. Uneori, cel mare îl spală pe cel mic, cu o tandrețe gravă, ca și cum ar învăța, în joacă, grija. Vizita lor de Paște a fost cel mai frumos dar pe care ni l-a adus Iepurașul — unul viu, care aleargă, râde și umple casa de lumină.
Loïc Pierre are patru ani și jumătate. A crescut. Îi seamănă tatălui: înalt, subțire, dar plin de viață, ca o flacără care nu stă locului. Este, într-un cuvânt, adorabil și imposibil de ignorat.
Ne uimește prin „înțelepciunile” lui mici, rostite cu o siguranță de om mare. Ascultă CBC și pare că lumea întreagă trece prin urechile lui. Auzind un cântec despre Dracula, a decis fără ezitare: Dracula este român. De unde știe? Poate din aerul casei, din frânturile de viață pe care le adună fără să le spună nimănui.
Într-o zi ne-a întrebat ce înseamnă „graduate”. Altă dată a spus, cu o poezie involuntară: „grădina mamei este ca o piață cu multe legume”. Apoi a întrebat, firesc, un vecin dacă și el are o grădină ca a mamei — ca și cum grădinile ar fi o limbă universală a copilăriei.
Cântă. Știe cântece în engleză și franceză, multe, ca și cum le-ar fi învățat dintr-o memorie mai veche decât el. Îl atrage și opera, cu gravitatea ei surprinzătoare. A compus chiar un cântec — „Mămăliga” — inspirat din „Mamma Mia”. Iar mămăliga, în lumea lui, se leagă firesc de sarmale și brânză, ca o mică patrie a gustului.
Construiește LEGO cu o concentrare de copil mare, de parcă ar ridica orașe invizibile. La muzeu a mers prin lume fără oboseală, cu ochii larg deschiși, ca și cum totul ar merita văzut.
Bunicul i-a spus să ceară politicos. El a înțeles, în felul lui limpede, și a început să spună: „pot să am jus, te rog” — o formulă care pare inventată într-o limbă numai a lui.
Recunoaște autobuze, camioane, RV-uri, mașini de toate felurile. Sortează mașinuțele ca pe niște stele ordonate după culoare și mărime, ca și cum ar pune ordine în haosul lumii.
Ne-a întrebat de ce nu am venit cu avionul. I-am spus că am venit cu mașina, ca să-i aducem daruri. Și, fără să știe, a făcut din noi bunici adevărați — cei care poartă în brațe nu doar cadouri, ci dor.
Își pune singur centura de siguranță. Atât de mic, și totuși atât de sigur în gesturi mai sigur decât mulți adulți grăbiți.
Îi place de papi, pentru că râde și face zgomote nostime, și pentru că lumea devine mai ușoară în prezența lui.
Îmbrăcatul rămâne o mică luptă: își alege hainele cu o voință fermă, ca și cum stilul ar fi o declarație de independență.
Cei doi frați își iubesc mama cu o intensitate care nu încape în două brațe. Se „bat” pe ea, ca și cum dragostea ar fi un teritoriu de cucerit. Gelozia îi străbate uneori, o emoție mică și aprinsă, ca o furtună care trece repede. Și totuși, sub ea, dragostea rămâne întreagă.
Pentru că papi a reparat o închizătoare, a spus simplu: „Papi este un bun muncitor.” Uneori, adevărul copiilor este cel mai limpede.
Cunoaște păsările ca un mic ornitolog. Le știe numele, cântecele, zborul, ca și cum ar avea în el o hartă a aerului.
Când i s-a dat o carte de activități, a privit sincer și a spus: „nu pot să desenez”, o renunțare curată, fără dramă, ca o acceptare liniștită a propriei vârste.
Rémi François a crescut și el, între timp, ca toate lucrurile care cresc fără să întrebe pe nimeni. Trimite pupici rotunzi, dulci, aproape perfecți. Se lasă îmbrăcat, cere afară, știe bananele („nana”), știe lumea lui mică și sigură.
Își construiește vocabularul din fragmente: „afară”, „dă-mi”, „te rog”, „pipi”, „more”, „pălărie”, cuvinte simple, dar pline de viață.
Își spune „Bobo”, pe Loïc îl face „Lolo”, iar pe mine „Bobo” — o lume întreagă redusă la sunete moi, jucate.
Este mâncăcios, cu o bucurie directă, fără întrebări. Uneori mănâncă mai mult decât fratele lui, ca și cum viața ar trebui gustată repede, din plin.
Iubește cărțile și ascultă cu o gravitate aproape solemnă. Aleargă după motanul Louis, care îl lasă să-l iubească, răbdător, ca o umbră blândă a casei.
Și în toată această agitație, rămâne ceva nespus: o bucurie continuă, mică și imensă, care trăiește în pași, în râsete și în lumina lor de copii.
Paulina Popescu
Kitchener
|
Paulina Popescu 4/3/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.