Ce mai duceți în brațe? - What Are You Still Carrying?
Ce mai duceți în brațe?
Ploaia nu se oprise ore întregi. Doi calugari budisti mergeau pe un drum noroios, robele lor lungi grele de apa. Ajungand la o cotitura, au văzut o tanara femeie stand la marginea unei balti adanci. Kimonoul ei de matase era imaculat, dar drumul ii era blocat de apa. S-a intors spre calugari, a făcut o plecăciune și i-a întrebat: “Ar dori unul din voi sa ma treacă dincolo de apă?” Calugarul tanar s-a crispat imediat și a răspuns: “In niciun caz! Juramintele pe care le-am făcut ne interzic sa atingem o femeie!” Fără sa spună un cuvânt, calugarul mai în varsta a luat femeia în brațe și a trecut-o dincolo. A lasat-o usor jos, ea s-a inclinat, i-a multumit și a plecat mai departe. Cei doi călugări si-au continuat drumul în tăcere. Dupa o ora, tanarul a izbucnit: “Nu-mi vine sa cred ca ai cărat-o în brațe pe femeia aceea! Nu ai un pic de disciplina și respect pentru reguli?” Batranul calugar a mers mai departe. “Ce am facut cand am ajuns de partea cealalta a baltii?” “Ai lasat-o din brațe.” Batranul a dat din cap. “Exact. Atunci tu de ce o mai cari?”
Aceasta poveste Zen este o meditație filozofică asupra naturii suferinței umane. Deși e greu de înțeles sau de acceptat pentru majoritatea oamenilor, suferința nu e provocată de ce se intampla in exterior, ci e sustinuta din interior. Avem nevoie de o schimbare radicala în modul în care vedem suferința. Multe tradiții sugerează că evenimentele sunt momentane în timp ce suferința se extinde prin conștiință. Mintea noastra are capacitatea uimitoare de a reproduce, de a interpreta și de a prelungi evenimente ad infinitum, reafirmandu-le continuu. Noi suntem cei care ne prelungim suferința. Judecata noastra nu este doar o reflectie pasiva, ci o continuare activa. Iată o idee care aparține gândirii din Est explicată de Sadhguru sub forma celei mai puternice metafore pe care am auzit-o vreodată și care e imposibil de uitat: nu muscatura sarpelui e cea care ucide, ci veninul care ramane și se imprastie in corp. Mai spun o dată și pentru cei din spate care probabil nu au auzit destul de bine, pentru ca e extrem de important: nu muscatura sarpelui e cea care ucide, ci veninul care ramane și se imprastie in corp. Rănile vieții sunt de obicei de scurta durata dar ceea ce continua sa ramana in noi e adevărata otravă: resentimentele, frica, judecata, asteptarile, regretele, sentimentul de vina, mandria, atasamentele, refuzul de a ierta. Toate acestea ne țin trecutul în viață din punct de vedere psihologic pentru ca nu vrem sa acceptăm ceea ce deja s-a intamplat și încercam cu tot dinadinsul sa schimbam realitatea, sa o reparam. Lumea exterioară cu siguranța lasă urme în mintea și sufletul nostru dar aceste răspunsuri conditionate ale noastre sunt cele care decid dacă rănile se vindecă sau se redeschid mereu. Aceste mișcări repetate ale minții, aceste ganduri obsesive ne fac să nu lăsăm din brațe ceea ce a trecut, sa ne opunem la ceea ce deja s-a intamplat, sa reafirmam judecata pe care o facem și astfel sa reinnoim suferința.
Povestea de mai sus sugerează că libertatea începe în momentul în care vedem cu claritate ca noi nu doar trăim viața cu adevărat, prin experientele noastre, ci o continuam in mintea noastra. Reconstruim prin memorie ceea ce s-a intamplat, interpretăm prin judecata pe care o avem fata de ce s-a intamplat și din păcate proiectăm un viitor pe care doar ni-l imaginăm. Oare traim cu adevarat sau mai mult ne imaginăm o a doua realitate careia ii dam un ton puternic emotional?
Nu vreau sa spun ca ceea ce ni se intampla nu e relevant, ci doar ca nu e singurul actor care poate sa ne explice suferința. Constiinta noastra face sa continue ceea ce deja s-a terminat. Tanara femeie nu a fost niciodata povara, ea doar a expus lumea interioară a celor doi calugari budisti. Drumul noroios nu a fost niciodată obstacolul, ci a reprezentat calea spirituala, niciodata perfect curata, niciodată cu adevărat predictibilă. Suferința a fost cauzată de gandul care a refuzat să dispară a tanarului calugar atașat de rigiditate morala. Spre deosebire de el, batranul calugar e liber pentru ca nu mai continua povestea.
Sa facem o mica reflectie: ce poveri mai ducem mult timp după ce le-am fi putut lăsa din brațe? De ce le mai cărăm? Să mutăm ego-ul pe locul din spate și să alegem sa le punem jos. Întotdeauna sa ne amintim că drumul noroios nu e undeva în exterior, ci in mintea noastra. Dr. Wayne Dyer a spus: “Ați venit pe această lume pentru o paranteză scurtă în eternitate cu un motiv.” Sa nu petrecem această paranteză încovoiați sub o povară trecătoare sau care nu e menită sa fie cărată și să devenim motivul pentru care am venit pe această lume. Viața și cum o trăim poate fi puterea sau inchisoarea noastra. Sper că acest articol vă servește.
Danuta Gherman, Toronto
.....................................................
What Are You Still Carrying?
The rain had not stopped for hours. Two Buddhist monks were walking along a muddy road, their long robes heavy with water. As they reached a bend, they saw a young woman standing at the edge of a deep puddle. Her silk kimono was immaculate, but the road ahead was blocked by water. She turned to the monks, bowed, and asked, “Would one of you be willing to carry me across?” The younger monk stiffened immediately and replied, “Absolutely not! The vows we have taken forbid us from touching a woman!” Without saying a word, the older monk lifted the woman in his arms and carried her across. He gently set her down; she bowed, thanked him, and went on her way. The two monks continued their journey in silence. After an hour, the younger one burst out: “I can’t believe you carried that woman in your arms! Don’t you have any discipline or respect for the rules?”
The older monk kept walking. “What did I do when we reached the other side of the puddle?” “You put her down.” The older monk nodded. “Exactly. So why are you still carrying her?”
This Zen story is a philosophical meditation on the nature of human suffering. Although it is difficult for most people to understand or accept, suffering is not caused by what happens externally, but is sustained from within. We need a radical shift in the way we perceive suffering. Many traditions suggest that events are momentary, while suffering extends through consciousness. Our mind has the remarkable ability to reproduce, interpret, and prolong events indefinitely, continually reaffirming them. We are the ones who extend our own suffering. Our judgment is not merely a passive reflection, it is an active continuation.
Here is an idea rooted in Eastern thought, expressed by Sadhguru through one of the most powerful metaphors I have ever heard, one that is impossible to forget: it is not the snake’s bite that kills, but the venom that remains and spreads within the body. Let me say it again, for those in the back who may not have heard it clearly, because it is extremely important: it is not the snake’s bite that kills, but the venom that remains and spreads within the body. Life’s wounds are usually brief, but what continues to remain within us is the real poison: resentment, fear, judgment, expectations, regret, guilt, pride, attachments, the refusal to forgive. All of these keep the past alive psychologically because we refuse to accept what has already happened and insist on trying to change or repair reality. The external world certainly leaves traces in our mind and soul, but these conditioned responses of ours are what determine whether wounds heal or reopen again and again. These repeated movements of the mind, these obsessive thoughts, prevent us from putting down what has already passed. They make us resist what has already happened, reaffirm our judgments, and thus renew our suffering.
The story above suggests that freedom begins the moment we clearly see that we are not only living life through our experiences, we are also continuing it in our minds. We reconstruct what
happened through memory, interpret it through judgment, and unfortunately project a future that exists only in imagination. So the question arises: are we truly living, or are we mostly inhabiting a second reality, one we create and fill with strong emotional tone? This is not to say that what happens to us is irrelevant, but rather that it is not the only factor that explains our suffering. Our consciousness continues what has already ended.
The young woman was never the burden, she simply revealed the inner worlds of the two monks. The muddy road was never the obstacle, it symbolized the spiritual path, never perfectly clean, never fully predictable. The suffering came from the thought that refused to disappear, the younger monk’s attachment to moral rigidity. In contrast, the older monk is free because he chooses not to continue the story.
Let us take a moment to reflect: what burdens do we still carry long after we could have put them down? Why do we keep carrying them? Let us place the ego in the back seat and choose to set them down. Always remember: the muddy road is not somewhere outside, it is within our own mind. Wayne Dyer once said: “You came into this world for a brief parenthesis in eternity for a reason.” Let us not spend that parenthesis bent under a passing weight, or one that was never ours to carry, but instead become the very reason we came into this world. Life, and how we live it, can be either our power or our prison.
I hope this article serves you.
Danuta Gherman, Toronto
|
Danuta Gherman, Toronto 4/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.