Corăbii de cuvinte
Corăbii de cuvinte
Motto: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...
(Lucian Blaga)
Corăbiile de cuvinte încărunțind lângă o vâslă,
mut ca o lebădă poetul stă rezemat de umbra lunii
pe mine mă tot latră iarba și întunericul de pâslă
iar prin abecedarul limbii mă-nțeapă viespea rațiunii.
Când zeii ospătează vifor, la-ncrucișare de destine
flotilele de cărăbuși, plecate să se-ngroape-n verde
mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,
imperiile de cenușă, limba rănită peste verbe.
Când poezia și poetul devin o osie de lemn
în Lancrăm scutură cireșii, iar florile-și usucă vlaga,
când eu mă trag cu el pe roată și bate clopotul, e semn
că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga.
Nu știu
Nu știu decât o poartă prin care să te apropii
Nu știu decât o poartă prin care mai poți trece
Ca vântul care suflă și tremură, doar plopii,
Dincolo e Poetul... nemuritor și rece.
Nu știu decât fereastra unde-a mișcat perdeaua
Nu știu decât fereastra pe care a trecut-o
Cu ochiul treaz al minții călătorind La steaua
Ce n-o văd muritorii. El singur a văzut-o!
Nu știu decât o apă ce ne privește fix
Nu știu decât o apă cu pânze moi de ceață
Luntrașii n-au simbrie, slujesc aici pe stix
De mii de ani, cu toții, numai o zi din viață.
Nu știu prin care poartă, de-un veac, El a plecat
Știu că se întoarce-n steaua ce numele i-a dat.
Șoapte în vers
Motto: Cad frunzele de parcă-ar fi cuvinte V.R. Ghenceanu
Când inima vorbește-n șoapte line,
Și dorul scrie-n aer poezie,
Se naște-un vers din clipele divine,
Crescut din vis, speranță și magie.
Când lumea cu ființe dragi, fragile,
Te înconjoară cu dragoste divină
Te umpli de emoții, ce nu-s dificile
Și-atunci inima poate să intervină.
Când ieșim să veșnicim trecutul,
Înveșmântând esența dragostei cântul,
Inima pulsează tandru ca nou-născutul
Și toți din jur îmi ascultă cuvântul.
Când vom suferi teribil de iubire
Purificarea vine prin măreție,
Și viselor împerecheate, nu-nrobire
Clădind legimitatea în tărie.
Când toate fi-vor spuse, am vindeca
Și-un întreg, nou Cosmos ar subscrie
Fără epigoni a ne încurca
Și-am construi din temelie, Românie!
Bavna
În codru-adânc, cu mii și sute de stejari,
Se-ascunde-un dor ce taina o iubește,
Aici te pierzi de lume și de-amar,
Și uiți de frici, de rău ce te pândește.
Sunt văi și câmpuri verzi de primăvară,
Sunt dealuri dulci, cu struguri rumeniți,
Dar Bavna-n fală sfântă se arată rară,
Templu-al veșniciei, de zei iubit.
Ea poartă-n sân plămânii lumii vii,
Cu tril de păsări, flori și raze clare,
Te-nvăluie-n parfum de ierburi târzii,
Ca tămâia sfântă-n vechi altare.
Sub stejar bătrân, cu umbră de mileniu,
Gândurile vin încet și te cuprind,
Eroii ies din negura de vremuri:
Dragoș, Mircea, Vlad, Ștefan, Mihai.
Bavna, te-atingem cu un dor din copilărie,
Cu suflet potolit de-al tău izvor curat,
Ce stă de strajă ca-ntr-o veche feerie,
Zână din povești cu timpul fermecat.
Ce vremuri s-au topit în vis și fum,
Le poartă anii fără să mai știe,
Izvorul curge-n vale, pas cu pas, acum,
Cu glas de taină veche, pe vecie.
Primăvara, printre ramuri, e Dumnezeu,
Vara, Iisus e Soare și lumină,
Toamna-i plecarea păsărilor,
Iarna-i zăpadă sfântă și senină.
Pădure-a tinereții mele, stai,
Mângâie-mă-n toamna ce te-aprinde,
La bătrânețe-n brațe vreau să stai,
Căci frați și oșteni suntem, cât ne cuprinde.
Sub frunza ta măreață să mă pierd,
Lăsând în urmă lumea trecătoare,
Pe covor de frunze să mă-nchin și să aștept,
În liniște cerească domol să trec Styx-ul.
Carte către badea George
Și află bade, mai întâi de toate,
că suntem sănătoși cu toți, pe-acasă,
și că-ți trimitem prin această carte,
dorul de tine, neumblat, sub coasă.
Mai ară plugu-n carnea mea fierbinte,
brazdă de sânge, răzvrătit în matcă,
răstorn în lut sămânță de cuvinte,
prin rodul ei, spre noi să te întoarcă.
Cuvântul tău l-ai pus balsam pe rană
când, peste neamu-ntreg ningea cenușe,
aspru, ca vinul care fierbe-n cană
ori dintele, ce mușcă din cătușe.
E-un rug, cămașa ta ce se aprinde,
iar Sălăuța sparge mori de sare,
când ne inundă mierea din cuvinte
tu, te prelingi, ca ceara, prin altare.
Ți-ai strămutat credința-n poezie
și versul l-ai înveșmântat cu harul
de-a nemuri, urcând spre veșnicie,
talpa de lut, pe care stă Ardealul.
Scriind pe frunza binecuvântată
același aprig dor nemângâiat,
de-un veac întreg cu satul stai la sfat,
pe lavița de lacrimi mari spălată.
Cântec de bucurie sau de ură
nepotolit, tot curgi să dai de știre,
eu te presimt, sub platoșa de zgură,
cum luneci, cu zăpada-n amintire.
Bătătoresc ninsoarea unui timp,
prin vechi memorii drumul îl tot duc,
pășind, prin scrumul, unei amintiri,
în care s-a retras, tăcut, Coșbuc.
Aici, la urmă, iată, iscălesc,
pe umbra vie, care te-nconjoară,
cuvânt de mulțumire-ardelenesc
la stâlpul casei, toamna se-mpletesc
precum cărările ce duc la moară...
Zăpezi de camuflaj
Sunt hăituit, un anotimp întreg,
Îmi trage lanțul ploilor în pleoape
Străin, în Galaxia Gutenberg
Voi scufunda păduri întregi de ape.
Ferestrele de apă s-au prelins
Vântul pleznește-n oase de zăpadă,
Pe frunze reci, rugina s-a întins
Și iarna curge-n zdrențe de paradă...
Mai dă-mi un timp...
Timpul îmi șoptește-n goluri de-ntuneric,
Cuvinte grele, stinse, fără glas,
O clipă doar și-un fulger prea puternic
Îmi arde fruntea aflată în impas.
Privesc oglinda odăii bătrâne,
Ce-a amuțit tăcută, lângă mine;
În ochii mei se-adună vremi străine
Și pașii timpului mă frâng în vine.
La zborul păsării cu colț de rubin
Rămân legat, hipnotic, fără scut,
Mă-mpiedic de-al meu timp-destin,
Și viermi ai morții, trupul mi-l rod mut.
Iar sufletu-mi, cu aripi grele, frânte,
Se zbate-n cer cu plumbul legat strâns;
De Preasfântul Isus m-am prins fierbinte,
Ca prunc flămând de lapte prins.
Ce vremuri sterpe, ce timp pierdut în van
La-atâtea rugi, și îngerul slăbi;
De-ar ști-o mama, din al ei pat de-alun,
De păcatele-mi s-ar cutremura.
De-ar spune heruvimii cât Te doresc,
S-ar face vuiet mare pân la cer;
Un șuier greu ar frânge tot ce-i lumesc,
Din lutul meu rămas pribeag, stingher.
E târziu și timpul meu se măsoară
În foi de scrum, în clipe negre, fără rost;
Mai lasă-mi, Doamne timp să strâng comoară
Și-n cer, nu doar în lutul ce-am fost.
Căci scris-ai Tu, în Cartea Ta cea sfântă,
Cuvânt ce arde și mântuie greu:
O iubire aici se frânge și se stinge,
Alta începe dincolo de Cer, la Dumnezeu.
Constatare
Întotdeauna, meșterul Manole va rămâne
Sus pe-acoperiș, sortit să lupte,
Cu oasele frânte, cu zborul pierdut,
Dar măreția-i dăinuie, timpul nu-i mut.
Întotdeauna, la câțiva ani, la centenar,
Murim cu Eminescu, voievodul stelar,
Cuvintele-i ard, ca un dor nesfârșit,
Și-n nemurirea Lui, românul simte dor infinit.
Întotdeauna sunt stele pe cer când iubim,
Destule speranțe să le privim,
Le dăm nume tainice, după-al nostru avânt,
Ca jurăminte scrise pe-al nopții veșmânt.
Întotdeauna un drum către sfinx ne va duce,
Rece și drept, ca o veche răscruce,
Ne-amintește tăcut, prin nisipul ce curge,
Că timp se prelinge din fragila clepsidră.
Întotdeauna iarba va crește domol
Peste umerii străbunilor, grei de simbol,
Iar istoria, carte de căpătâi,
Va ține neamul treaz, din veacuri târzii.
Întotdeauna vom iubi părinții,
Bunici și frați, legați prin dorinți,
Și viața va părea un vis legănat,
Blând, tăinuit, dar niciodată uitat.
Întotdeauna vom fi călători rătăciți,
Pe-acest pământ plin de pași neauziți,
Iar eu, poetul cu sufletul greu,
Voi căuta Fata Morgana mereu.
Rugăminte
Se stinge graiul, tot mai gol și rece,
Rostit în vorbe goale, fără har,
De cei ce-n jocul vremii îl petrece
Prin anul doi mii douăzeci și șase amar.
Sensul se pierde, duhul se subțiază,
Cuvântul plânge-n forma lui de ieri,
Iar verb și nume, rănite, se virusează
Cu falși profeți cu gânduri de mărire.
Cohorte vin, cu nume grele-n gură
Politicieni fără de har, cu multă ură
Și lasă limba noastră fără urmă,
Un câmp de sunet sec, efect de turmă.
Acum, când ceasul doisprezece bate,
Cât mintea și timpul ni-s încă hotar,
Să stăm strajă cuvintelor curate,
Cum cronicarul sta odinioar.
Dați-le un rang, o minimă lumină,
Să nu se piardă-n zgomotul profan,
Că viața ruptă de cuvânt devine
O moarte-n care piere orice om normal.
În afara cuvântului, poetul moare,
Versul devine punte de gheață sub picior.
Iubiți cuvintele, dați-le rangul lor,
Îndrăgostiți-vă de graiul plin de dor.
Cât mai avem inimă și minte, și hotare,
Să fim ai Limbii Române, pe veci,protectori!
Lacrimă
Bunica a venit cu nepotul de mână
Să facă piața ca-n fiece zi.
Copilul nu vorbea, muțenia-l înfășura,
Părea cu bătrâna alături o fotografie
mai veche de-a mea.
Femeia, cu chipul brăzdat de tristeți și neajunsuri,
Și-a cumpărat varză, cartofi și ardei.
I-am vândut de toate și-mi era frică
Să nu-mi ceară tinerețea
Pe tarabă și-n suflet n-o aveam.
Am întrebat-o de ce nepotul deloc nu vorbește,
Iar el, surprinzător pentru bunică și pentru mine,
Deodată, dezinvolt, revoltat și trist, mi-a răspuns:
- Refuz să vorbesc într-o țară bogată
și plină de atâția săraci, disperați.
Apoi bătrâna a plecat cu nepotul de mână
Gelu DRAGOȘ
|
Gelu Dragoș 3/21/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.